Delta Dunării - clipe de neuitată vacanță

TIPĂREȘTE

Pentru mine Delta Dunării nu înseamnă statul cu lăzile frigorifice pe barcă sau pe ponton pentru a le umple cu pește. Nici minciunile că am scăpat cel mai mare pește de pe acolo pentru că mi s-a rupt firul sau a îndoit cârligul.

Voiam delta pentru plimbare pe canale și să pătrund în împărăția păsărilor. Îmi doream să văd pelicanii cu ciocurile lor imense în apropierea mea – eventual hulpavi cu un pește trimis în gușa lor mare cât punga de 1 leu -, egretele elegante privind mirate periplul turiștilor și să plutesc leneș cu o barcă prin canale strâmte, flancate de verdeață.

Însă locul acela, odată descoperit, a însemnat mai mult de atât. Am găsit un spațiu în care graba de zi cu zi dispărea pur și simplu, în care liniștea domnea peste tot iar clipele unei zile se derulau cu o viteză mai redusă decât acasă sau în orice alt loc.

Ad-hoc am fost surprins de remarca ce mi-a răsărit în minte și pe care am făcut-o cunoscută ulterior în istorisirea verbală a impresiilor, anume cea conform căreia în Sfântu Gheorghe e o stare de calm atât de stăpân încât și câinilor le e teamă sau lene să latre.

Iar aidoma lor se comportau și vacile ce pășteau în mlaștinile de la marginea satului sau leneveau uneori exact în mijlocul drumului, impasibile la trecerea turiștilor spre plajă. Cred că nicăieri nu am identificat mai acătării decât aici semnificația expresiei” privire bovină” …

M-a cucerit satul Sfântu Gheorghe, pot spune că m-am îndrăgostit. În primul rând de ulițele lui pline cu nisip, de balega ce se usca pe trotuar, de portul și aspectul oamenilor în vârstă, îmbrăcați deja cu veste de lână deși turiștii nu aveau nici tricouri pe ei.

Deja îmi e dor de diminețile în care, după ora 7, îl străbăteam în alergarea matinală iar sub privirile mele un sătean împărțea din troșcoletă pâine caldă gospodăriilor sau unităților de cazare, de dansul tineresc al mânjilor lăsați seara liberi pe străzi.

Ce poți face 3 zile pline în acest colț de lume? Nu cunosc preferințele voastre de petrecere a timpului liber, dar grupul nostru s-a simțit foarte bine. Am încercat și reușit să combinăm plaja cu explorarea canalelor și lacurilor, adunând amintiri ce vor rămâne veșnic în sertarele memoriei noastre.

Am descoperit marea. Nu sunt persoana care se dă în vânt după stat la soare, resorturi, cluburi sau gălăgie, drept pentru care prima parte din întinderea de nisip ce pornește de la vărsarea în Marea Neagră a Dunării prin Brațul Sf. Gheorghe și ține până la Sulina a devenit favorita mea în materie de litoral românesc.

Nisipul fin, valurile molcome, apa caldă și puțin adâncă, liniștea de pe plajă, lipsa oricărei muzici mecanice care să o concureze sau sufoce pe cea naturală a valurilor sunt aspecte care m-au determinat să îndrăgesc acest loc și să afirm că nu aș mai merge în altul de pe litoralul nostru.

Îți poți alege un loc doar pentru tine, departe de alte persoane. La pensiunea în care am fost cazați am avut vecini o familie care și-a adus de acasă bicicletele pentru a se putea deplasa de-a lungul coastei și a alege în fiecare zi alte locuri pentru a-și întinde cearșafurile de plajă. Pentru a-ți transporta bicicleta de la Mahmudia aici, barcagiul te taxează cu tariful unei persoane, adică 55 lei.

Mi-am dat întâlnire cu marea și la mijitul zorilor, și când soarele se ridica de-o palmă, la răsărit, peste luciul nemărginit al apei, și când astrul era cocoțat în înaltul cerului dar și când cobora roșietic încins spre a merge, poate obosit, la culcare. Și de fiecare dată mă aștepta în alte ținute coloristice sau sentimentale.

Dimineața devreme era încă somnoroasă și oarecum întunecată în întinderea ei pentru a-și reveni treptat pe când alergam – între de 7.30 și 8.30 – și a trimite valurile în unduiri scurte de bună primire și, parcă, dezmierdare.

După ora 10 ne aștepta străvezie, caldă și prietenoasă pentru a ne primi și răsfăța cu atingerea curenților de apă în chiotele de bucurie ale nepoțelelor noastre.

Seara ne invita la o plimbare pe malul ei așteptând, parcă, o vorbă bună, dinspre noi iar pașii noștri păreau a-i confirma și spori aprecierea de care se bucura în sufletele noastre.

Plimbările cu barca pe canale și lacuri au avut farmecul lor aparte.

Prima dintre ele am făcut-o seara pentru a ni se oferi imaginea unui apus urmărit de pe apă. Avându-l ghid pe nea Nicu, unii dintre noi s-au urcat cam temători în barca ce se unduia nu prea prietenește lângă ponton, cu presimțiri pesimiste în legătură cu o plutire lină de-a lungul celor aproximativ două ore ce urmau.

Odată acomodați cu principalul mijloc de transport al locuitorilor de pe aici și având vestele de salvare pe spatele nostru, au devenit toți mai degajați, preocupați de a surprinde fotografic frumusețea locurilor prin care treceau și atenți la explicațiile pigmentate cu informații ale cârmaciului.

Am trecut pe canale mai înguste sau mai largi, prin ape mai adânci sau mai puțin adânci – informații desprinse din gura lui nea Nicu -, am ajuns pe lacuri pline acoperite de covoare verzi de ciulini de baltă și în preajma a nenumărate păsări din noianul celor peste 360 de specii ce trăiesc în acest areal.

La îndemnul ghidului nostru am cules din apă cam o jumătate de kilogram de fructe ale ciulinului de baltă pe care, ulterior, le-am gustat la pensiune, pentru desfacerea lor fiind nevoie de lama unui cuțit. Aveam să aflăm că au existat perioade de foamete în care respectiva plantă a asigurat hrana comunității de aici.

Am oprit și în fața vechii cherhanale unde se colecta peștele adus de pescari și care acum reprezintă doar o clădire părăsită, în stare avansată de degradare, reper al unei vieți economice active de odinioară și al unei decăderi actuale.

Iar în această categorie putem include la grămadă cam tot ce am vizualizat pe perioada șederii în Delta Dunării: întreprinderi din Mahmudia sau Caraorman, o tabără școlară, blocuri ridicate pentru foștii muncitori sau canale nedragate de dinainte de Revoluție și acum aproape înfundate.

Las pomenirea elementelor negative doar la acest nivel din dorința de a nu afecta imaginea vacanței noastre și revin la frumusețea momentului în care apune soarele, cu sclipirea lui prelinsă pe apele lacului spre noi, aidoma unei cărări de lumină, întretăiată într-o frântură de moment de legănarea unei alte bărci.

Pentru bucuria noastră și reușita serii, astrul ceresc pare că suflă într-o pungă fermecată și, înainte de a se retrage, pudrează cerul cu o pulbere gălbui-portocalie de la care nu îți venea să dezlipești privirea.

Mișcarea soarelui spre somn și culorile presărate pe cer ne-au crescut pofta de un alt spectacol, cel al trezirii lui, motiv pentru care l-am arvunit pe nea Nicu să ne scoată pe apă și dis de dimineață, întâlnindu-ne la ponton la ora 5.45. Consideram, de comun acord, că avem timp suficient pentru a prinde un loc din care să ne delectăm cu o nouă reprezentație de gală ce avea debutul la ora 6.29. Plasatorul era, de altfel, cu noi…

Ne ridicăm cu noaptea în cap dintre așternuturi, străbatem ulițele de nisip ale satului încă încremenit în tăcere spre locul de întâlnire. Pornim având spre est o geană de lumină ceva mai colorată, în timp ce deasupra Brațului Sfântu Gheorghe întunericul se lasă greu alungat.

Înaintăm spre mare și observăm că pelicanii sunt mai harnici decât noi, deja servesc micul dejun fără a ne da nouă o prea mare atenție. Doar vreo trei se ridică în zbor și părăsesc colonia, probabil sunt vegetarieni sau vegani și nu agreează speciile de pește înfulecate de ceilalți.

Cu o oarecare strângere de inimă observăm că se apropie un nor lunguieț asemănător fumului scos de o locomotivă pe abur ce gâfâie ostenită și ne e teamă să nu se preschimbe într-o cortină trasă peste scenă.

Apoi teama ne e sporită de o ceață – ce până la urmă se dovedește a fi doar părelnică – care se naște din mare și cuprinde tot estul.

La ora 6.27 speranțele se aflau la cota de avarie iar privirile posomorâte ale ocupanților bărcii căutau ceva puncte alternative de interes în zonă. Iar în față noastră era doar apă…

” Uite-l!” , exclamat de nea Nicu, a reprezentat cea mai puțin detestată deșteptare din ultimii ani. Dedat cu alte și alte asemenea favoruri acordate turiștilor, a apucat să remarce soarele încă de când s-a ridicat deasupra apei la înălțimea unui fir de păr crescut în dosul palmei.

Apoi s-a declanșat festivalul de culori iar frigul ce ne-a cuprins anterior zici că a fost scuturat de pe noi în câteva secunde.

Am mai privit răsărituri de soare în mai multe locuri, dar niciodată de pe mare, iar unicitatea unui asemenea moment nu va fi uitată. Romantism, bucurie vizuală, lumina ce inunda totul cu o intensitate mereu crescândă și cârdurile de păsări ce brăzdau cerul la exercițiile matinale de înviorare vor contribui la fixarea respectivelor momente în eternitatea unor trăiri emoționale.

Există un proverb italian care spune că” nu este doi fără trei” , drept pentru care a urmat o a treia plimbare cu barca, de data aceasta între orele 9 – 16, ce ne-a purtat din Sfântu Gheorghe la Caraorman și înapoi, cu un intermezzo – că tot am pomenit de italieni – prin Pădurea Caraorman.

De data aceasta l-am avut ghid pe nea Tache, cel căruia gura i se lua la întrecere cu motorul bărcii. Motorul pentru a ne transporta iar gura ghidului pentru a ne oferi informații.

Am pornit în amonte pe brațul Dunării și după mai mult de 10 kilometri am virat dreapta pe un canal, de fapt din acest loc debutând partea mai interesantă a excursiei.

Eram mai aproape de maluri, prilej de a admira grația egretei – albe sau negre -, coloritul stârcului pitic, fâlfâitul din aripi al chirighiței sau trilul strident al pescărușului.

Atenți la poveștile lui nea Tache despre viața oamenilor și a păsărilor, ne pomenim că intrăm pe un canal strâmt peste care crengile copacilor de pe un mal par a se uni cu ale celor de pe celălalt. Acesta e farmecul și spiritul deltei și aceste momente le-am visat și așteptat!

Starea de grație sentimentală este sporită de dansul peștilor care – pur și simplu – fac tumbe și sar la suprafața apei, fără a reuși să aterizeze nici măcar unul în barcă. Plimbarea pe acest canal a reprezentat o fărâmă de magie.

Odată ieșiți din acest paradis natural e musai să grăbim viteza pentru a nu rata întâlnirea de la Caraorman iar străbaterea Lacului Puiu a constituit un test de rezistență – atât a ambarcațiunii cât și a noastră - și o ocazie de a face duș încotoșmăniți, prin spargerea valurilor și stropirea celor aflați în partea din față.

Când vorbesc de test de rezistență mă gândesc la forța cu care barca se lovea de apă cu partea de jos și la senzația noastră de parcă am da cu fundul de pământ de câteva ori pe minut, iar grija principală era să nu se rupă mijlocul de transport. Pentru a nu fi nevoiți să coborâm…

Luăm o pauză de la plimbarea pe apă și ne aburcăm într-o mașină de teren pentru a străbate Pădurea Caraorman, într-un fel de safari local. Tariful de acces în rezervație este de 5 lei/persoană și se achită când mașina oprește în fața magazinului local. Că de acolo iese pădurarul cu chitanțierul…

Promovată pe situri și pe panouri ori afișe răsfirate prin tot satul Sfântu Gheorghe, rezervația menționată mai sus nu m-a încântat din cale afară și nu am întâlnit ceea ce mi-aș fi imaginat.

Fără a putea da un răspuns sigur cu privire la originea așteptărilor mele, aveam certitudinea că Pădurea Caraorman reprezintă un loc în care voi avea ocazia să mă plimb printre copaci ce cresc din apă, voi vedea mlaștini și locuri mai sălbatice.

Iar la fața locului am dat peste o zonă aridă, o pădure nu prea mare și am circulat pe drumuri de nisip în care un jeep a rămas împotmolit, eforturile conjugate ale ocupanților mașinii noastre dovedindu-se insuficiente pentru a-l scoate de acolo.

Am oprit de două ori și am coborât în fața unor copaci seculari, a doua oară lângă Stejarul îngenuncheat, acolo unde în anul 1989 niște vânători din județul Gorj au săpat o fântână ce ostoiește setea drumeților.

Nu regret că am călătorit până aici deoarece am luat contact cu oamenii locului, cei care trăiesc aproape în pustiu, într-un sat a cărui populație scade de la an la an. Aveam să aflu că în ultimul an au fost înregistrate 30 de decese și doar 3 nașteri în satul Caraorman, iar la școală în toate clasele primare sunt înscriși 9 elevi.

E grea viața în Delta Dunării. Ghidul și, totodată, șoferul jeep-ului nostru se trezește dimineața înainte de ora 5 pentru a pleca să adune peștele prins în plasele întinse în seara precedentă, apoi după ora 11 preia turiștii din micul port pentru a-i plimba prin pădure (doar în perioada sezonului turistic).

Peștele îl predau” samsarilor” (expresia îi aparține) în schimbul a 5 lei/kilogram iar ulterior acesta ajunge la desfacere la 20 lei/kilogram. La fel carnea animalelor, a vitelor în special, le este plătită cu prețuri derizorii comparativ cu cele încasate la revânzare.

Toate produsele comercializate aici sunt mai scumpe decât în restul țării și sunt aduse doar cu bărcile, indiferent că ai nevoie de materiale de construcții, alimente sau băuturi. Ca exemplu, doza de bere Golden Brau costă 5,40 lei, cam dublu față de un magazin dintr-un oricare alt oraș.

Pentru drumul de întoarcere, nea Tache ne-a promis o desfătare vizuală și s-a ținut de cuvânt.

După ce ne mai trântuie și ne dușează zeci de minute pe apele Lacului Roșu, ajungem la un canal îngust pe care, zice dumnealui, l-a descoperit în urmă cu două săptămâni. Și pe care îl parcurgem, au relanti, printre nuferi albi, deschiși în lumina caldă a soarelui. În prima parte a plimbării trecusem pe lângă nuferi galbeni, dar parcă cei albi sunt mai delicați. Posibil ca impresia să fie sporită și de decorul din jur, de pe acest canal.

De aici drumul de întoarcere spre cazare a fost mai plictisitor și așteptam cu nerăbdare să ajungem la bucatele ce urmau a ne fi servite la masa. Aveam deja, după trei mese, certitudinea că ne vom bucura de un nou ospăț culinar.

Ca prețuri orientative, plimbările cu barca au avut următoarele tarife: cea de la apus 60 lei/persoană, cea de la răsărit 85 lei/toată trupa iar cea de la Pădurea Caraorman 120 lei/persoană la care s-au adăugat 30 lei/persoană pentru mașină.

Sejurul din Delta Dunării a reprezentat un vis devenit realitate. Am mai fi stat, timpul a trecut extrem de repede. Am fost atras parcă de încremenirea locului și de frumusețea imaginii satului mai mult decât în alte locuri.

Iar ca sfat ce am a vi-l da e acela să încercați a alege cazări în pensiuni mici, ce dau în ulițele nisipoase ale satului pentru a-i percepe autenticitatea.

Iar de aici tac… Închid ochii și retrăiesc din momentele prezentate aici. Întrucât mi s-a făcut deja dor…

---

VIZUALIZĂRI: 3383 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI