O zi cât șapte! Pe Valea Dordogne...

TIPĂREȘTE

Ghidul de călătorie recomandă șapte zile. Iar eu zic ca are dreptate... Pentru că și Dumnezeu a creat lumea în șapte zile. De fapt, șase, deoarece într-a șaptea s-a odihnit. S-a odihnit, ca să își privească creația. Oare magdalenienii epocii de gheață, de acolo, de la Font de Gaume, Lascaux sau Rouffignac gândeau ei, că, o dată, peste eoni, vor fi subiectul introspecției noastre? Oare valea Vezer-ului – unde, 18 milenii mai târziu, urmașii lor declară, cu mândrie, la Les Eyzies-de-Tayac-Sireuil, că acolo este locul unde umanitatea a zis, prima oară, acasă – este conștientă de gravitatea pașilor care îi poartă calea?

Iar Vezer-ul se varsă în Dordogne... Cu rezonanțe celte, este cel de-al doilea râu/fluviu care udă Aquitania și își are estuarul comun cu al Garrone-ului, spre Marele Ocean... Cu cetățile sale englezești, cu castelele franțuzești care îi vegheză înălțimile și, mai ales, cu grotele... 18 milenii de umanitate! Este ceva incomprehensibil minții noastre. Poate de aceea și Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea. Ca să își privească creația.

Și ca să o înțeleagă...

Blasfemie? Nu... Creația nu își are sensul fără înțelegere...

Nu poți să creezi, fie un traseu, o expediție, o excursie, o incursiune, fără să te mulezi pe istoria locului, fără să simți fluxul vieții indigenilor, fără să pricepi contextul realității. Prețuri? Irelevant, deoarece se schimbă, ca nisipurile mișcătoare. Locuri, idei, senzații? Da, fiindcă acestea sunt relevante pentru un eventual rezonator în ale călătoriilor...

Iar cea de-a treia zi de la Merignac, în Aquitania, am dedicat-o vizitării Văii Dordogne... Traseul este clar delimitat în Ghidul de călătorie al unei binecunoscute edituri de profil și este la fel de clar că și autorul s-a lăsat vrăjit de vraja acestui râu. Doar că o zi nu este, din nou clar, suficientă.

Pleci dimineața, de la marginea Bordeaux-ului, dar nu pe DN-ul către Perigueux, capitala Departamentului Dordogne – anticul Perigord. Dimpotrivă, urmezi malul râului, pe lângă Castillon-la-Bataille (care a fost martorul ultimei mari bătălii a Războiului de 100 de ani, acea confruntare care s-a încheiat abia cu semnarea Antantei Cordiale, patru veacuri mai târziu și care, prin nepăsarea occidentalilor barbari, născuți din ruinele Romei, a dus, direct sau indirect, în anul de grație 1453, la prăbușirea Estului și la geneza Ultra All Inclusive-ului, pe fundamentul bacșișului otoman). Apoi treci de Bergerac, o localitate de vis, pe țărmul râului Dordogne, ca să părăsești cursul de apă, spre nord, pe valea Vezer-ului, către Les Eyzies-de-Tayac-Sireuil. Un sat fabulos, poartă de intrare în preistorie. Casele sale se întind sub stânca adânc săpată de ape și la adăpostul căreia și-au trăit poveștile – azi de mult uitate – magdalenienii, acei strămoși ai Europei moderne, care, cu o tenacitate greu de înțeles, au învins epoca de gheață și, cu prețul uitării de sine, ne-au lăsat moștenire un continent.

Primul obiectiv al zilei a fost tocmai singura grotă deschisă publicului și în care se mai găsesc picturile rupestre ale acelora, în culorile pe care ni le-au lăsat ei, cu milenii înainte de a se inventa istoria, celebra Font de Gaume... Doar că... De la intrare ni s-a spus că toate biletele erau epuizate pe toată săptămâna. Numărul vizitatorilor zilnici este extrem de redus, pentru ca respirația noastră umedă să nu dăuneze desenelor. De aceea, pentru a o vizita, este necesară nu numai o programare, dar și cazarea în zonă, pentru a fi acolo în ziua și la ora potrivită.

Întrucât vizitasem Altamira II, cea artificial creată, ca să suporte respirația noastră, am refuzat drumul până la Lascaux, deși la doi pași, deoarece nu mai vroiam paliativul și o incursiune într-o Lascaux II, oricât de asemănătoare cu realitatea, nu ar fi satisfăcut senzația de timp. Așadar ne-am întors la Les Eyzies-de-Tayac-Sireuil, pe care l-am străbătut de la un capăt la altul, cu o oprire la Muzeul Național de Preistorie, doar ca să ajungem la Grotte du Grand Roc. Chiar pe malul Vezer-ului, stânca este adânc săpată de apele care au udat-o de-a lungul milioanelor de ani. După ce lași mașina în parcarea de lângă râu, urci pe sub munte, până la casa de bilete. Este de-a dreptul plăcută surpriza prin felul în care ești întâmpinat, de parcă pe tine te-ar fi așteptat, de atâta vreme. Iar biletul combinat, îți oferă atât o preumblare prin peșteră, cât și o vizită la sit-ul preistoric, magdalenian, de alături, unde ghidul îi învață pe doritori cum se folosește propulsorul, una dintre primele arme care utilizau principiile elasticității...

La peșteră se ajunge după ce urci câteva trepte, chiar pe stâncă, iar ghida – o tânără studentă în vacanța de vară – se bucură la propriu când află că, deși străin, nu ești nici englez, nici german, ci tocmai din îndepărtata Românie. Și, pentru prima oară în călătoriile noastre, ne-am simțit răsfățați, pentru că, deși turul căruia fuseserăm asignați era pentru celelalte două naționalități, noi am fost centrul atenției ghidei, cu explicațiile și întrebările. Drumul prin peșteră este sinuos, uneori prin pasaje largi, alteori înguste, printre formațiuni calcaroase binecunoscute. Iar pietrele umede și negre – ne spunea ghida – erau așa ca urmare a „mângâierii” la care fuseseră supuse de către vizitatori tandri, „mângâieri” ce au dus la nașterea unor bacterii care, hrănindu-se cu roca, au invadat-o. Dar motivul pentru care tot drumul prin peșteră ne-a fost îngrădit, pe laterale, cu o plasă metalică nu a fost acesta, tandrețea exagerată a turiștilor, ci un act de pur vandalism, de prin anii ’70 ai secolului trecut, când un ateu fanatic a distrus o cruce din calcar, o raritate a naturii, pe care scurgerea de apă a creat-o în mii de ani. Azi, crucea există, dar este un fals, refăcut în urma vandalizării. Pentru că, da, aici, pe lângă obișnuitele stalactite, stalagmite sau coloane, calcarul a fost modelat în forme stranii, unele asemănătoare cu creații ale artei umane. De aceea o să găsim aici „Victoria de la Samotrace” sau „Madona și Pruncul”.

De la Grand Roc, mai sus, pe același drum, ajungi la Grotte de Rouffignac, celebra Grotă a celor o sută de mamuți. Aici chiar am avut noroc, deoarece am prins ultimul tur, de la ora 18. Nu am stat pe gânduri și am achiziționat biletele, chiar dacă mai aveam vreo 6 ore până la debutul vizitei.

Deoarece timpul nu era pierdut, căci, în așteptare, am trecut la partea a doua a expediției pe Valea Dordogne... Incursiunea în Evul Mediu!

Căci, după ce am traversat, din nou, Les Eyzies-de-Tayac-Sireuil, am depășit confluența Vezer-ului cu Dordogne, doar pentru a o coti, spre vest, către satul Saint-Cyprien... Chiar așa, locuitorii lui se numesc cyprioți... Fără legătură... Dimpotrivă, situat pe vârf de deal, la granița dintre Aquitania engleză și Franța, ridicat în jurul mânăstirii augustine care a dat și un Papă, satul este plin de istorie. Iar casele vechi, de pe deal, care se insinuează pe stradele înguste, care pornesc, radial, de la biserica mânăstirii, te aruncă în plin Ev Mediu, încât te aștepți să vezi, la orice colț, masivul călăreț, îmbrăcat, atât el, cât și bidiviul, în butucănoasa armură. De aceea te ferești, lipit de zidurile înalte, din piatră și bine faci, căci, deși nu cavalerul apare de după colț, mașina aia care face zgomot este la fel de periculoasă, aici, unde este suficient să întinzi ambele mâini, ca să atingi casele care te sugrumă.

Iar mai departe, castelul cu prinți și prințese, cel care străjuiește fruntariile franceze, la o săgeată bătaie de posesiunile Plantageneților de peste Canal. Este vorba de castelul de la Beynac-et-Cazenac, de deasupra satului omonim, centru turistic al Văii Dordogne. Ce imagini de vis, cu caiacele care adăstau, preț de un selfie, la poalele podului străvechi, doar pentru a-și continua călătoria, la vale...

Este clar, merită o întreagă vacanță doar aici, pe Valea Dordogne!

Iar castelul... Chiar și Richard, Inimă de Leu, l-a posedat, temporar... Doar temporar, spun, cu mândrie, localnicii, căci, practic, un mileniu, a fost în posesia lorzilor de Beynac. Adevărul că este dificil de ajuns la el, pe ștei. Drumul spre sat este îngust, paralel cu muntele și râul, iar parcările sunt arhipline în august. Mai mult de nevoie, am urcat pe serpentine, pentru a găsi popas mașinii chiar aproape de intrarea în castel. Impresia inițială, după pătrunderea în cetate, a fost de o Sighișoară mai abruptă și mai populată. Străzi înguste, magazine și restaurante. Apoi castelul, cu preț la intrare. Care merită! Pentru că urci, în spirală, îi vizitezi cotloanele, ascunzișurile și turnurile. Te bucuri de peisaj, te bucuri de munte, te bucuri de râu. Și acolo, dincolo de apă, dar mult mai jos, jenant de jos, se află fortăreața engleză, căci, nu-i așa, aici a fost granița.

Cât de departe este, azi, Anglia, de castel!

Lăsând toate acestea în urmă, am trecut din nou pe lângă Saint-Cyprien și, depășind biserica, în sens invers, am tras aer în piept și ne-am pregătit pentru o nouă regresiune în preistorie. Precum scufundătorii de mare adâncime, am revenit la epocile uitate după o reverie la marginea pădurii care îmbrățișa, la suprafață, roca Grotei Rouffignac. Traversasem, în acea zi, aproape douăzeci de milenii de umanitate, ca să ne reîntoarcem la întâlnirea cu magdalenienii de mult apuși. Căci la Rouffignac, scufundarea în trecut este profundă. După ce treci de porțile masive, din lemn, care te separă de realitatea contemporană, iei loc, alături de alții, pe băncuțele înguste ale unui trenuleț electric deschis. Condus de ghid, în persoana unui adevărat academician, de data asta, care, de la manșele locomotivei povestea câte în Lună și în stele, trenul coboară în măruntaiele Pământului. Întregul traseu însumează opt kilometri, iar cei maximum 550 de turiști pe care îi suportă peștera zilnic traversează un noian intens de senzații. La început, ai impresia că ești pe urmele lui Arne Saknussemm, în periplu-i spre centrul planetei. Cu greu pricepi că nu ești în Islanda, dar trenulețul coboară și coboară...

Până când ghidul-mecanic oprește locomotiva și îndreaptă o lanternă spre pereții din piatră. Și de aici începe miracolul. Cu tușe de cărbune, parcă, se insinuează figuri cunoscute din documentarele de televiziune; aici, doi bizoni care se luptă, dincolo, o familie de mamuți la drum, ba chiar și câteva perechi de rinoceri blănoși, de parcă întraga faună africano-europeană și-ar fi dat întâlnire acolo, în străfundurile planetei. Poate că și niște copii mai năstrușnici ar fi mânjit, cu tuș negru, linii ondulate pe pereți dar cu totul diferit vezi problema atunci când înțelegi adevărul: desenele te privesc, reale, în mișcare, cu adâncimi nebănuite și cu povești de nepătruns de la înălțimea a peste zece milenii! Acum 2000 de ani, romanii stăpâneau lumea... Acum 3000 de ani, hoardele ahee prăbușeau Troia și Moise începea Exodul. Acum 5000 de ani se inventa agricultura... Acum 10000 de ani?

Nimeni nu mai scotea vreun cuvânt, nici măcar guralivul academician-ghid-mecanic. Iar trenul s-a oprit, la capăt de linie, în adâncul Pământului, ne-a debarcat pe pavajul rece, din piatră, ca să admirăm, preț de mai bine de un sfert de oră, tavanul unei preistorice Capele Sixtine, unde, de-a valma, zeci de imagini zoomorfe, reprezentând diferite specii de mult extincte, alergau, trăiau, sufereau împreună.

Unde sunt oamenii care au lăsat minunăția aceea? Știu ei ce avalanșă de mister au dezlănțuit?

Iar întoarcerea, spre suprafața caldă a veacului XXI s-a făcut, de asemenea, în tăcere, poate cu o umbră de spaimă, pentru că, de undeva, din tenebrele culoarelor întunecate, păreau că pândesc ochi roșii. Nu se auzeau mârâituri? Abia la ieșire, lângă porțile de lemn, lumea a prins curaj și, o dată cu el, întrebările au început să curgă.

L-am lăsat pe academicianul-ghid cu ai săi conaționali și ne-am retras spre parcare. Ne aștepta un drum lung, pe șosele ascunse, prin sate pe care acum le privești cu alți ochi – oare cât de veche le era vatra? – către marginile orașului Bordeaux, înapoi, la Ocean și la Merignac.

O zi nu este, într-adevăr, de ajuns pentru a înțelege Valea Dordogne. Dar nici Dumnezeu nu a creat lumea într-o zi...

---

VIZUALIZĂRI: 5024 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI