Itinerarii andaluze

TIPĂREȘTE

Întrucât itinerariul nostru prin Spania în 2016 ajungea și în zona Andaluziei, ne-am propus să vizităm și ceva din zona rurală pentru a admira specificul zonei. Ne-am ales noi din ghidurile de călătorii niște sate care păreau reprezentative. Apoi, la o căutare mai atentă pe AFA, am dat de un articol mai vechi al lui @a. sr, căreia îi mulțumesc nespus pe această cale, despre un sat numit Setenil de las Bodegas. Pozele erau foarte spectaculoase, iar numele intrigant. Satul se desfășoară de-a lungul râului Trejo. Ceea ce este specific acestui sat sunt casele construite practic sub peretele stâncos. Adică unul sau chiar doi pereți ai casei, plus acoperișul sunt reprezentate de stâncă și doar unul sau doi pereți sunt construiți. Cum o fi să locuiești într-o asemenea casă? Trebuie spus că nu toate casele din zonă sunt construite în acest fel. Există și case perfect normale, ca în orice alt sat andaluz. Cele mai multe astfel de case mai deosebile se găsesc în jurul străzii numită Calle de las Ombras.

Denumirea intrigantă a satului provine de la „septem nihil”, cuvinte în latină care în traducere înseamnă „de șapte ori nimic”. Se referă la istoria satului, când acesta se afla sub stăpânire maură. Creștinii au încercat de șapte ori să recucerească satul, dar fără nici un rezultat. Abia a opta oară a fost cu noroc. Cea de-a doua parte a denumirii, adică „bodegas”, înseamnă în traducere exact ceea ce cred că ați ghicit, adică „bodegi”. Această parte a fost adăugată denumirii satului după ce creștinii au recucerit satul și au plantat în zonă vii. Mare parte a viilor a fost însă distrusă în jurul anului 1860, datorită infectării cu phylloxera. În zonă mai există însă și azi bodegi deosebit de pitorești situate, evident, sub stâncă.

După ce am vizionat împreună cu soțul pozele atașate articolului de pe AFA, precum și altele de pe Internet am hotărât că, gata, sigur aici mergem. După ce ne-am uitat amândoi pe Google maps cu „pietonul”, am devenit oarecum îngrijorați: Ups! Şi cu mașina ce facem? Oare n-o julim? Și unde o lăsăm? Străzile în sat sunt extrem de înguste și totuși circulația se face în ambele sensuri. În plus locurile de parcare sunt puține spre deloc. Atracția era totuși prea mare, încrederea mea în talentul „șoferului” meu și mai mare, așa că am mers. Am ochit o piațetă (Plaza del Carmen) în apropiere de Calle de las Ombras, unde părea că sunt câteva locuri de parcare, am setat destinația pe GPS în respectiva piațetă și am purces la drum. Când am ajuns în sat, am intrat pe străduțele respective și... șoc și groază. Venea mașină din față, în spatele nostru altă mașină. Și cum se procedează totuși? Că nu prea părea că ar fi loc. Se coboară ambele geamuri, se pliază oglinzile pe ambele părți, cealaltă mașină face la fel și se trece practic la 3 degete de zidul casei într-o parte și la 3 degete de mașina din sens opus în partea cealaltă. La următoarea mașină eram vaccinați. Majoritatea mașinilor cu care ne-am întâlnit erau conduse de femei. Jos pălăria în fața lor, super talentate fetele într-ale condusului, fără nici un pic de glumă. Am scăpat cu mașina perfect întreagă, fără cea mai mică zgârietură. Am julit-o în altă parte în aceeași excursie, dar asta e altă poveste.

Un alt aspect la care trebuie să fii atent pe străduțele respective este faptul că unele case au trepte în stradă, pe care dacă nu le vezi la timp riști să spargi spoilerul din față și eventual lampa de ceață. Am ajuns în cele din urmă în Plaza del Carmen, am găsit și un loc de parcare și am pornit la colindat spre casele de sub stânci.

Am găsit și câteva magazinașe (evident tot sub stânci) care vindeau produse locale: ulei de masline, gemuri, vinuri și alte băuturi locale. Destul de scumpe. Nu ne-am putut abține și am cumpărat un fel de băutură de prin partea locului, un lichior de castane. A fost interesant la gust. În zonă erau și terase unde se putea mânca sau bea. Cum nouă nu ne era foame la ora 12 cât era ceasul atunci, ne-am așezat doar pentru hidratare. Prețurile la mâncare și băutură mi s-au părut destul de ieftine. Terasa respectivă avea și un local în interior, destul de haios. Am râs că, indiferent dacă am sau nu nevoie la baie, eu mă duc să vad cum arată baia sub stâncă. Am fost dezamăgită, arăta exact ca o baie normală cu pereții din rigips pe care era pusă faianță. Localul în schimb era interesant. Avea și un fel de etaj la care se urca pe o scară îngustă în spirală; etajul era destul de aproape de tavan și în dreptul scării era pus afiș mare că mesele de acolo, de sus, sunt „self service”. Probabil chelnerul nu risca să urce pe scara aceea îngustă cu farfuriile și paharele în brațe și să dea cu capul de tavanul de stâncă, dar clienții care doreau erau liberi să încerce :) .

După hidratarea binevenită, ne-am întors în parcare să ne recuperăm mașina. Mașina noastră era bine merci blocată de o o buburuză de Chevrolet roșie. Asta nu luasem în calcul. Ambele geamuri ale Chevroletului coborâte (probabil de la ritualul de pliat oglinzi), poșeta doamnei pe scaunul din dreapta. Număr local. Zic: „Oare doamna asta n-a auzit că în Spania se fură? Hai să ne uităm mai bine poate a lăsat și cheia în contact, îi mutăm mașina, o scoatem pe-a noastră și o punem pe-a ei în loc. ” Cheia însă nu era. Cât ne-am învârtit noi pe lângă mașină, când tocmai ne pregăteam să o scoatem din viteză și s-o împingem puțin, a apărut doamna, cu un copilaș de mână. Când am parcat mașina nu ne-am dat seama că acolo era o grădiniță. Cât ne-am plimbat noi se făcuse ora 13 și mămicile veneau să-și recupereze copiii de la grădiniță. Ca urmare ne-am mai întâlnit pe drum cu vreo câteva mămici care veneau după copii și am îndeplinit procedura cu oglinzile și trecutul „la marea artă” unii pe lângă ceilalți.

Avantajul mare la Setenil este că, fiind atât de mic, în zonă nu încap autocare cu turiști, deci e destul de liber. În plus, e posibil ca mulți nici să nu știe de el. Drumul până la el și de aici mai departe șerpuiește printre dealuri pe care vezi aruncată câte o hacienda deosebit de frumoasă. În localități însă drumul e foarte îngust, în multe locuri se circulă pe câte o singură bandă și sunt oglinzi ca să vezi după curbă, după deal etc. Șoferul n-a fost prea încântat de acest aspect, pentru că nu prea apuca să vadă frumusețea satelor prin care treceam. Eu, în schimb, eram entuziasmată.

Următoarea destinație în plimbarea noastră pe meleaguri andaluze a fost orășelul Ronda. Despre acesta am aflat tot de la colega @a. sr, dar am găsit ceva date și în ghidul Fodor’s. Orașul este străbătut de un râu care taie orașul în două, formând un adevărat canion. Peste canion există un pod foarte vechi, care unește cele două părți ale orașului. De o parte și de alta a podului casele sunt construite exact pe marginea peretelui stâncos. Din loc în loc sunt balcoane suspendate desupra hăului, pe post de locuri de belvedere. Priveliștea este deosebit de spectaculoasă. Voi atașa poze care, cred, vor spune mult mai mult decât pot eu descrie în cuvinte.

Nu în ultimul rând aș vrea să amintesc despre o destinație andaluză deosebită. Este vorba despre Caminito del Rey (Cărăruia regelui). Aceasta reprezintă de fapt o cărare suspendată (un fel de podină) pe stâncă la o înălțime de nişte zeci de metri în canionul râului Guadalhorce. Cărarea a fost inaugurată în 1905, atunci când în zonă a fost construită o hidrocentrală, și a fost destinată regelui Alfonso al XIII-lea, pentru a permite acestuia inspectarea și inaugurarea noii hidrocentrale. De-a lungul timpului, cărarea s-a degradat, astfel că doar alpiniștii profesioniști mai mergeau pe acolo. Chiar și așa au fost destule accidente, ceea ce a determinat statul spaniol să închidă cu totul accesul. Statul a reparat cărarea și în 2015 a fost redeschisă, putând fi vizitată gratuit, cu condiția să îți faci rezervare din timp. Începând din 2016, obiectivul a fost concesionat unei firme particulare și intrarea se face contra cost. În excursia noastră în Spania în anul 2015, nu am ajuns în zonă și oricum nici nu știam de acest obiectiv. Între timp am aflat despre el și am spus că în 2016 este musai să mergem să-l vizităm. Accesul se face cam din jumătate în jumătate de oră, între 9:30 și 17:00. Biletele se pot procura de pe Internet de la adresa: https://reservas. caminitodelrey. info/? lang=en. Se vând cu maximum 2 luni înainte (adică acum dacă suntem în aprilie se pot cumpăra pentru aprilie și mai) și se dau ca pâinea caldă. Am văzut că acum un bilet costă 18 euro. În 2016 era 10 euro, deci aproape s-a dublat. Se pune în vânzare pe Internet un număr restrâns de bilete, cred că în jur de 20 pentru fiecare interval de jumătate de oră. Mai sunt niște bilete care se vând prin agențiile de turism din zonă, dar trebuie să le știi care sunt acelea. Am aflat despre asta de la un grup de francezi cu care ne-am întâlnit și care erau cazați în zonă. Informații pe net sunt destul de puține. Francezii mi-au spus că au aflat de la localnici.

Intrarea se face prin nordul canionului și se iese prin partea de sud, prin dreptul cătunului El Chorro. Există un autobuz care face legătura între partea de nord și cea de sud. Adică îți poți lăsa mașina în nord și când ieși iei autobuzul să te ducă înapoi la mașină, sau poți lăsa mașina în sud, iei autobuzul, intri prin nord și când ieși îți găsești mașina. Când cumpărați bilete se pot cumpăra cu tot cu biletele de autobuz, ceea ce nu vă sfătuiesc (o să vă povestec ce-am pățit noi). Mai bine luați biletele de autobuz direct de la șofer atunci când e cazul.

De la șosea până la intrarea propriu zisă se merge o bucată prin pădure. Există două căi de acces. Prima este pe la Sillon del Rey (fotoliul regelui) și este mai lungă (cam 40 de minute). Există și o scurtătură, printr-un tunel, pe unde se fac doar 20 de minute. Luați în calcul și acești timpi atunci când calculați traseul pentru a fi la ora rezervării la intrarea propriu-zisă. Când am văzut cum arăta intrarea în tunelul respectiv am zis că eu nu intru acolo. Apoi am văzut că destulă lume intra și ieșea și am zis că poate n-o fi chiar atât de rău. Oricum, este necesară lanternă. Parcurgerea tunelului nu durează mai mult de 5 minute, dar lumina nu străbate dintr-un capăt în celălalt. Ambele trasee sunt accesibile. Cel pe la tunel e super ușor. După ieșirea din tunel, cărarea se lărgește și se merge practic pe loc drept până la intrarea propriu zisă în canion. Pe la Sillon del Rey cărarea e mai îngustă și din loc în loc urcă sau coboară, dar nu sunt mari diferențe de nivel.

Odată cu biletul cumpărat pe Internet ți se trimite și un fel de ghid sau norme de conduită pentru vizitarea obiectivului respectiv. Dintre acestea, îmi amintesc:

• Copiii sub o anumită vârstă, cred că 10 sau 12 ani (verificați), nu au voie.

• Nu aveți voie cu umbrele; dacă plouă puteți folosi doar pelerine de ploaie.

• Nu aveţi voie cu ruscace sau alte bagaje mari, nici cu trepiede pentru aparate foto sau camere video.

• În canion nu există toalete; există doar la intrare și apoi la ieșire.

• Trebuie să vă prezentați la poarta de acces cu ceva timp înainte (parcă 30 de minute); vi se va face un fel de instructaj de „protecția muncii”, vi se vor da căști de protecție și veste avertizoare (pe care le veți preda la ieșire), vi se va verifica echipamentul, iar cel care a cumpărat biletele (șeful de „echipaj”) va semna niște acte prin care certifică înțelegerea, atât de către el, cât și de către toți însoțitorii lui, a instrucțiunilor prezentate şi a regulilor „jocului”.

• Odată intrați în canion, puteți merge oricât de încet, puteți să vă opriți pentru poze, dar nu vă puteți întoarce, ieșirea se face doar prin punctul opus; circulația se face într-un singur sens, deci atenție pentru cei ca mine, cu rău de înălțime: trebuie să fiți siguri că sunteți în stare să faceți asta.

Și acum povestea noastră despre Caminito del Rey. Am stat cu ochii „ca pe butelie” pe site-ul de mai sus să vedem când se pun în vânzare biletele. Planul era să facem această vizită oprindu-ne în drum dinspre Granada spre Costa del Sol. Deci ne-ar fi trebuit bilete pe 21 iunie (într-o marți). Când s-au pus biletele în vânzare pentru iunie, se găseau pentru toate zilele mai puțin pe 21. Ne-am gândit că o fi închis, o fi vreo sărbătoare locală etc. Cum nu vroiam să renunțăm am luat bilete pe 22 iunie, cu gândul că ne vom întoarce de pe Costa del Sol până aici, deși distanța era destul de mare, vreo 200 de km. Planul era să lăsăm mașina în parcare la gara El Chorro, să luăm autobuzul până la intrarea dinspre nord și la ieșire eram chiar în apropierea mașinii. Deci am luat bilete cu tot cu bilete de autobuz, ca să nu ne mai complicăm atunci. Găsisem pe net orarul autobuzelor din zonă. Nu vă încredeți în el, de aceea nici nu dau aici adresa site-ului. N-are (cel puţin, atunci nu a avut!) nici o legătură. Sfatul meu, după ceea ce am văzut acolo, este: lăsați mașina la intrarea dinspre nord. Sunt câteva parcări, cu prețuri nu foarte mari, ceva de ordinul a 2-3 euro. Sau se poate parca pur și simplu pe marginea drumului. Și la ieșire așteptați autobuzul, care vine când vrea el, și vă va aduce înapoi în nord să vă recuperați mașina.

Pentru accesul în zonă este recomandat să aveți mașină, proprie sau închiriată. Cred că există totuși și o legătură cu trenul dinspre Granada spre El Chorro, dar nu sunt foarte sigură.

Pe ziua de 21 iunie, când ne deplasam de la Granada spre Costa del Sol, cum treceam oricum prin zonă, am zis să oprim să facem o recunoaștere. Am parcat mașina la intrarea de nord, pe marginea drumului. Aici am julit-o într-un indicator ale cărui picioare nu le-am zărit la vreme, cel puțin nu pe toate. Nimic grav, doar că soțul și-a făcut ceva inimă rea. Adică am scăpat noi cu bine la Setenil de las Bodegas pe străduțele acelea ultra înguste și o julim aici... Am admirat lacul de acumulare de la hidrocentrală de un albastru turcoaz incredibil. Eu m-am uitat cam pătrat la intrarea în tunelul de acces, dar mi-am făcut curaj și am intrat. Am mers până la intrarea propriu zisă în canion și am văzut cum pregăteau un grup cu căști de protecție și tot tacâmul. Mulțumiți că știm terenul de acum, ne-am întors la mașină și ne-am continuat drumul spre Costa del Sol.

A doua zi, după ce ne-am sculat cu noaptea în cap, ne-am întors, am parcat mașina la poarta dinspre sud, în gară la El Chorro, după cum planificasem. Mai aveam cam 15 minute până la venirea autobuzului care să ne ducă la intrarea din nord, conform orarului de pe site-ul companiei de autobuze din zonă. Am văzut autobuzul cum pleacă din stație, efectiv de sub nasul nostru. Zic: „nu se poate să fie al nostru, o fi altul. ” Nu era. Era exact al nostru care mergea după nu se știe ce orar. În stație ne-am întâlnit cu un grup de francezi, care de asemenea pierduseră autobuzul, din aceleași motive ca și noi. Erau cazați la un camping din zonă și de la ei am aflat că se pot lua bilete pentru Caminito del Rey de la agențiile de turism locale. Doar că e destul de riscant, aveți toate şansele să nu găsiți. Cum înjuram noi în limba franceză lipsa de informații depre acest obiectiv, a apărut un nene, îmbrăcat cu o vestă avertizoare pe care scria Caminito del Rey (probabil un angajat de-al lor), care ne-a spus că azi poteca este închisă din cauză de vânt puternic. Nu ne venea să credem. Chiar așa un ghinion... „Păi noi am fost și ieri, tot vânt era și se mergea pe potecă”, am obiectat noi. „Daaa, dar azi e peste 70 km/oră, deci se închide poteca. ” Adevărul este că era un vânt foarte puternic, probabil în canion era și mai și. Era riscant, unul mai slăbuț risca să se dezechilibreze și să cadă. Așa că aveau dreptate. Cu natura nu te pui!

Am luat mașina am mers până la intrarea din partea de nord, și am intrat iar prin tunel până la punctul de acces în canion, unde o doamnă ne-a confirmat același lucru: poteca e închisă din cauză de vânt puternic. „Păi și banii noștri? ” „Vă puteți reprograma într-o altă zi, veți primi pe email adresa site-ului și zilele în care vă puteți reprograma, dar banii înapoi nu-i mai puteți primi. ” De aceea v-am zis să nu luați inclusiv bilete de autobuz, pentru că am pierdut banii aceia. Adevărul este că ești avertizat în momentul în care cumperi biletele pe Internet, că banii nu se returnează în nici un caz. Am primit spre după-amiază un email prin care eram anuțată că poteca este închisă în ziua respectivă (mulțumesc, am aflat, măcar dacă spuneau la prima oră, ca să nu mai batem drumul până acolo) și zilele în care puteam face reprogramare. Evident n-am făcut nici o reprogramare, ne-ar fi dat cu totul excursia peste cap.

Ca să ne consolăm și nu numai, am făcut o escală la restaurantul El Mirador Ardales, aflat la intrarea dinspre nord, în apropiere de intrarea în tunel. Restaurantul e cocoțat pe o stâncă pe malul lacului de acumulare, are o terasă mare și frumoasă și o priveliște deosebită spre lacul cel turcoaz. Mâncarea e foarte bună. Aici am gustat coada de taur în stil andaluz și o anghinare foarte bună.

Deși vizita noastră la Caminito del Rey nu s-a materializat (din păcate), am vrut să împărtășesc informațiile culese despre acest obiectiv, care se găsesc destul de greu. Este un obiectiv pe care noi îl avem în continuare în vedere. Poate la o vizită viitoare...

---

VIZUALIZĂRI: 1988 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI