Kaiaking printre stancile din Maro, Nerja. Da, bre, la vasle cum trebuie!

TIPĂREȘTE

Va rog sa nu asteptati un articol cu multe date tehnice, istorice, geografice, etc. Iar daca, pe alocuri, veti crede ca vreau doar sa fac pe bufonul, va inselati amarnic;). Aventura in sine a fost, pentru noi, destul de distractiva, si asta-i cu totul alta mancare de peste. Eu am ras de ma tineam de burta. Recomand experienta din tot sufletul.

Mda. Stiam deja cu ce se mananca. Daca inaintea primei noastre experiente de kaiaking (cu un an inainte) avusesem cosmaruri, acum, in ciuda faptului ca tot nu stiu sa inot, eram listinita nevoie mare. Bine, uitandu-ma eu pe net, ca nu ma rabda sufletu’ sa nu ma uit inainte, gasisem, pe ici pe colo, la cerintele care trebuie indeplinite pentru a efectua aceasta activitate: Saber nadar. Nu va mai traduc, ca stiti ce inseamna. Dar cum fatuca de la agentie ma linistise si-mi zisese ca nu e nevoie… m-am linistit de tot.

In primul rand, daca guglaiti pe net, veti vedea ca Acantilados de Maro-Cerro Gordo este un loc aflat intre municipiile Nerja (provincia Málaga) si Almuñecar (provincia Granada). Este format din golfulete si promontorii cu o diferenta de nivel de pana la 250 metri, acestea ultime fiind continuarile lanturilor muntoase Tejeda, Almijara si Alhama, roase de valurile marii. Mamaaa, parc-am facut facultatea de geografie!! ;) In acelasi ansamblu geologic se afla si Pestera din Nerja, dar despre ea poate reusesc sa va povestesc intr-o buna zi separat.

Daca va intereseaza, veti gasi info despre fauna si flora. Eu nu sunt in stare sa retin mai mult de doua denumiri, si alea usor de tinut minte: camaleoni si melci. Dar s-o luam cu inceputul.

Era cea de-a treia activitate din saptamana respectiva. Perla Marina, hotelul unde am fost cazati, se afla in partea de vest a statiunii. Iar activitatea noastra avea punctul de plecare de pe Playa Burriana, in estul cel mai estic. Pablo ne-a convocat la receptie dis de dimineata, si ne-am impartit in doua grupuri: cei care urma sa mergem pe jos (cam o juma’ de ora pana acolo) si cei care mergeau cu masinile, ale caror portbagaje le-am umplut cu totii, pentru ca ne luasem si picnicul pentru pranzul din ziua respectiva, urmand a petrece intreaga zi acolo. Bun.

Pe la zece cred ca ne aflam deja la Educare Aventura, numele firmei care se ocupa de organizarea acestei activitati (webmaster, daca nu e voie sa dau numele, inlocuiti cu un X, nu e important, doar mi se pare frumos numele;)). Ne-am ingramadit cu totii intr-o incapere unde ne-am schimbat incaltarile, ne-am dat cu crema de protectie la greu, ne-am pus sapca pe cap si am lasat geanta de plaja cu prosoapele si senvisurile flescaite sub niste mese, claie peste gramada. De aici, zdup pe plaja, unde un monitor ne-a repartizat veste de salvare si rame. Am verificat ca vesta mea sa nu aiba nicio gaurica/zgarietura, si am inceput sa tragem de kaiakuri spre mal. Cine tragea? Ei cine!! Parintii, of course! Copiii ne incurajau cu Hai mami, hai ca poti! . Nu ne imaginam noi (decat foarte putin) ce urma… Acolo, pe mal, monitorul ne-a dat cateva lectii teoretice despre cum se manuiesc ramele, cum sa vaslim ca sa mearga barca inainte, inapoi, la stanga, la dreapta, si, mai ales, cum sa le tinem ca sa nu ne doara incheieturile. Acu’… recunosc, noroc cu fi-miu, ca e mai ager la minte decat ma-sa de multe ori. Urmeaza, urmeaza.

Hai sus in barca. Si-ncepe aventura. Musai de facut o mentiune. Scria pe net pe unde ma uitasem eu, ca peisajele sunt super frumoase, si ca urma sa vedem locuri care numai de pe apa se pot vedea (logic, nu?). Anul trecut luasem un aparat de-ala acvatic de unica folosinta. Anul asta am tot lasat pe maine ce puteam face azi (sau ieri) si, cand cu o zi inainte am intrat cu iubi in cateva magazine in cautare de aparat, acolo in Nerja, n-am gasit. Ori eu trebuia sa fac poze. Neaparat. Cum sa nu imortalizez eu momentele mele de glorie? Cum sa scriu eu dup-aia aici, pe Afa, fara poze? Deci trebuia gasita o solutie. O sa radeti de solutia mea. Am cumparat un plastic de-ala in care se baga mobilu’ cand nu vrei sa ti se ude. Era mititel, si noroc ca aparatu’ pe care R. mi-l imprumutase cu atata amabilitate (fara sa stie la ce urma sa fie expus, o, Doamne) era si el mic, deci a incaput perfect. Acu’… sa nu credeti ca faceam pozele prin plastic. Nuuuu. De fiecare data trebuia sa-l scot de la adapost si sa-l risc la orice miscare mai brusca a barcii, sau la orice cearta cu timonierul meu din fata (a se citi iubi). Bineinteles ca, la un moment dat, mi-am dat seama ca eu le faceam poze tuturor, mai putin mie. Asa ca mi-am facut si selfie-uri, si apoi, deja stapana pe barca, pasam aparatul (fara plastic) altor colegi, sa ies si eu in poza calumea. Stati linistiti, n-o sa le postez aici. Le tin ca sa mi le arat mie insami cand imi e frica de ceva, sa-mi demonstrez ce curajoasa sunt eu cateodata…;)

De pe plaja, la intrarea in mare, este un culoar ca sa nu lovesti cu barca pe cei care fac baie acolo. Bineinteles ca spaniolii respecta asta la dus, nu si la intors. Dupa amiaza, cand am stat la plaja acolo, trebuia sa ne ferim de kaiak-istii amabili care vasleau printre noi… Puteai, foarte frumos, sa te trezesti cu un varf de barca-n cap. Sau cu o vasla peste ceafa.

Bineinteles ca la inceput ne-am cam imbarligat barcile intre noi. Pai, unu’ la mana: trebuia sa incepem sa ne compasam intre noi, adica colegii de barca. De obicei echipajele s-au format pe familii. Adica mama sau tata plus copilu’ din dotare. Acolo unde erau mai mult de doi copii pe unitate familiala, ori kaiakul era de trei locuri, ori doua familii se combinau intre ele ca sa iasa numaru’. Doi la mana: in timp ce incercam sa ne compasam bine membrii echipajului, trebuia sa fim atenti si la celelalte echipaje. Ca dintr-odata simteai un buuuuf si te clatinai, pentru ca un echipaj, din dorinta de a coti barca, tocmai a intrat in tine in mod spectaculos. Sau tu in el, ordinea nu are importanta, sau aceasta e minima;).

In fine, ne vedem cu totii in larg. Ne insotea un monitor de la Educare Aventura, care ne cam enerva, pentru ca dadea din vasle in asa fel incat barca lui parea ca pluteste pe apa, nu alta. In vreme ce ale noastre mergeau cu-mpoticneli. Ma rog, asta la-nceput, ca dupa primele zece minute, deja trageam la titlul de experti kaiak-isti. Asta printre picaturi, atunci cand nu ne certam cu copiii din dotare. Mai mult mamicile, ca muschii nostri… stiiiiim… nu se compara cu muschii taticilor. Pai sa va dau un exemplu: cand voiam sa-intorc barca la dreapta, eu vasleam la greu cu stanga. Adica asa cum pricepusem si eu pe mal, la lectia de teorie. Si cand il vedeam pe fi-miu cum vasleste cu dreapta, imi venea sa-i scap vasla dupa ceafa. Bineinteles ca, in incercarea de a nu ramane la coada grupului, nu aveam timp sa-i ascult explicaiile, bietul de el. Ca avea si el dreptate: vaslea cu dreapta, dar in sens invers, deci barca tot la dreapta ar fi cotit. Numa’ ca eu: da-i si tine-o pe-a mea. Iar el nu stiu de unde scotea atata calm: Hai mai mami, nu te mai stresa, ca suntem in vacanta, uite ca se-ntoarce barca cum vrei tu…. In momentele alea ma bufnea rasul. Imi place sa merg cu fi-miu in vacanta, complicitatea noastra e grozava si cand ne ciondanim.

Bun. Va spuneam ca monitorul ne cam enerva. Dar l-am iertat cu totii pentru ca, din cand in cand, mai facea si pauze, ca sa ne arate/descrie cate-o cascada, pestera sau sculptura naturala. Asta mi-a placut mult, mult de tot. Anul trecut facusem kaiaking asa, in larg, fara niciun peisaj spectaculos. Acum vasleam printre stanci, niste culoare stramte, unde trebuia sa impingem cu vasla in peretele muntelui ca sa nu ne busim. Niste pereti plini de melcisori, asa cum vazusem la Playa de las Catedrales, in Galicia, cu o luna jumate inainte. La inceput poate parea dificila ruta. Nu este. V-o spune una care… da, stiu ca stiti, nu stie sa inoate, si nici super sportiva nu e. Chiar credeti ca-mi statea gandul la rasturnatul barcii? Ei, as. Eu voiam sa trec doar prin toate tunelele prin care trecea monitorul ala enervant de rapid si de mester. Deci cand mai ratam cate-o intrare printre stanci, iar ma luam de fi-miu, care, sarmanu’, cata rabdare are, ma lasa-n ale mele. Ca e si-asta o tactica, sa stiti.

Ba facem si opriri pentru baie. Toti puradeii au ochelari de-aia speciali, pentru ca apa e atat de limpede si de albastra incat chiar si eu vad bancuri, bancuri de pestisori. Fara sa ma dau jos din barca. In vreme ce ei inoata si fac snorkeling improvizat, eu mananc o ciocolatica sa mai prind puteri. Datul asta la vasle te topeste, sa stii.

Din departare, monitorul ne arata chipul unei vrajitoare sculptat de mama natura in stanca. Curios, are si par, niste arbusti aflati exact in… capul ei. Cu totii ramanem cu gura cascata, ne place mult. Bineinteles ca toti vor pozele pe care eu le fac la greu, in stanga, in dreapta, in fata si-n spate…

Trecem pe langa o plaja micuta unde vedem un singur om, care mestereste la un fel de cabana. Robinson Crusoe, spun copiii-n cor. Si noi chiar ne intrebam ce face omul ala acolo…

Mai trecem pe langa un alt golfulet, cu o plaja micuta dar cu oameni pe ea;). Ne mai amestecam cu colegi de aventura (ca de suferinta inca nu vorbim), care sunt pe drumul de intoarcere. Trecem si pe sub o cascada naturala, si tre’ sa am grija sa nu intre picatura de apa in plasticul aparatului. Si, mai ales, sa nu afle R.

Dar marea aventura, pentru mine, este ultima oprire inainte de a face cale-ntoarsa. Normal ca ma uit cu jind, pentru ca toti, cu mic cu mare, au sarit in apa, sa se racoreasca, sa se stropeasca, sa vada pesti… Toti, mai putin eu. Mi-e frica sa sar, cu vestea mea cu tot. Cum? A zis cineva frica? Cine? Ca n-am auzit…

Pablo ma vede si vine inotand la barca mea:

-Hai Alina, sari si tu, ca te tin eu.

-Mai, chiar o sa ma tii sa nu ma duc la fund? Vezi sa nu ma ai pe constiinta.

Si sare nebuna. Bineinteles ca nu mi se-ntampla nimic. Cand vad eu ca ma tine apa cu capul la suprafata, uit de frica si-l las pe Pablito sa-mi dea drumul. Ba, dragul de el, ma vede asa de entuziasmata, incat fuge la barca sa ia aparatu’ si sa-mi faca poza. Astea sunt pozele care au efect de ridica moralu’ atunci cand e nevoie. Astea sunt momentele de fericire care trebuie sa ne insosteasca peste tot. Stiu ca pentru multi dintre voi/dumneavoastra e o banalitate. Pentru mine nu. Nu-mi displace apa (he, he), dar mi-e oarecum frica. Faptul ca m-am putut balaci cateva minute in larg, cu o vesta de salvare pe mine, pentru mine inseamna fericire. Si fericire amestecata cu haiosenie atunci cand Pablo m-a anuntat ca tre’ sa-mi puna mana intr-o anumita parte a corpului ca sa m-ajute sa ma urc inapoi in barca. Pune bre, ce mai intrebi, cine mai sta sa se gandeasca la asta?

Dupa ce-am halit cate-o banana care se cam fleoscaise si ea (dup-aia am vazut noi ca alte barci aveam un fel de bidoane de plastic, acolo-si tineau lucrurile, da’ noua nu ne-au dat; nici n-am cerut, e drept), am pornit inapoi.

Ei bine… oboseala incepuse sa-si spuna cuvantul. Pe Eva a luat-o cu ameteli, asa incat a venit barca cu motor si-a luat-o pe sus, si pe ea si pe fi-su. Intre noi fie vorba, eu cred ca s-a facut, ca sa scape de vaslit. ;) Cum spuneam, ei bine… drumul de intors a fost… a fost de mai mare rasu’. Sau rasu’ plansu’. Taticii cei voinici - nu se plangea niciunul. Au luat-o frumusel inainte, fiecare cu barca si odrasla lui. Echipajele formate din mamica plus puradel au inceput sa cam ramana in urma. Puradeii deja refuzau sa mai faca orice miscare, cat de mica. Asa incat muschii nostri de mamici dadeau glas unor strigate de… ma tineam de burta de ras, atunci cand nu strigam si eu, la randu-mi, la al meu iubi.

-Hai mai, Dani, ce naiba, chiar nu mai vrei sa vaslesti deloc? Tu crezi ca eu mai pot? Suntem o echipa, si-n viata tre’ sa lupti, ca sa invingi adversitatile. Crezi ca e usor? Bla, bla, bla, si mii de bla-uri… (asta era Toñi, cu care mergeam cam “pas la pas” sau “cot la cot”).

-Maria, mai da-i si tu, draga, ca ma dor bratele de mor. Chiar nu-ti e deloc rusine sa ma lasi numai pe mine? Aici ramanem, sa stii. (asta era Inma, sevillana mea draga, care tot din grupul codas facea parte; de fapt, grupul codas eram marea majoritate…).

-Andrés, ori dai la rame, ori nici eu nu mai dau deloc si-aici ramanem. (asta nu va spun cine era;)).

Stiti ce-nseamna sa razi intr-una? Cu asta raman, stimati domni si stimate doamne. Cu peisajele vazute de-acolo, de pe apa, si cu rasetele si voia buna provocate de inghioldeli asa, ca de vacanta…

La anu’ sigur facem iar kaiak, cine stie pe unde mai aterizam? E un clasic al acestor vacante. Pe care vi-l recomand din tot sufletul. Pretul in cazul nostru a fost inclus in pretul total al vacantei. Daca intrati pe site-ul firmei care organizeaza activitatea, veti gasi mai multe detalii. Costa 20 euro de adult si 10 euro de copil intre 8 si 15 ani.

Heeeei-ruuup!!!

P. S. Nu mi-a venit sa cred, a doua zi de dimineata, ca n-aveam nici pic de febra musculara. Pe cuvant.

---

VIZUALIZĂRI: 1407 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI