De la bouzouki la pizza congelată

TIPĂREȘTE

Așa cum vă spuneam în reviewul precedent vezi impresii, în Agios Georgios Argyradon sunt multe localuri. La Limani Bar-Caffé ne-am delectat cu câte o bere (Adrian) și un frappé sau o înghețată (eu); idem la EverGreen și Kafesas. La Stamatis, unde presta un imitator al lui Elvis Presley, am renunțat tocmai din acest motiv, în schimb am poposit într-o seară la Panorama pentru un cocteil.

Cel mai mult mi-au trezit însă interesul serile grecești cu muzică live despre care citisem acasă și chiar mă minunasem, căci nu în multe stațiuni am sesizat că s-a păstrat frumosul obicei. Sinceră să fiu, acesta a fost și unul din argumentele care au cântărit serios în alegerea destinației noastre de vacanță. ;)

Eram destul de sceptică în această privință, dar chiar nu am avut de ce: mai multe localuri afișau la intrare câte un panou sau un afiș discret în care anunțau ziua sau zilele din săptămână când se desfășurau asemenea activități cultural-educative. :)

Și chiar în prima seară ne-am răsfățat cu un program folcloric autohton. Unde? La

Taverna Makis

Se află pe strada principală și se autorecomandă drept „Greek Specialities Restaurant. Steak House”. Nu e un local mare și nici nu dă pe dinafară în materie de imaginație decorativă; am observat totuși tărtăcuțele și funiile de usturoi și ardei iute atârnate de tavan care creau o atmosferă rustică, niște bucăți de cărămidă aparentă, câteva instrumente muzicale agățate pe perete, o compoziție cu un pescar trăgând cu zel de un pește mare (deși casca și... chiloțelul individului m-au trimis cu gândul la o scenă de prin Vietnam =)) ), precum și câteva fotografii cu oaspeți - de seamă, presupun, sau poate or fi fost niscai muzicieni care cântaseră acolo la un moment dat.

Plus un ventilator... care mi-a făcut zile (mă rog, ore) fripte :(, căci neavând rezervare, am fost surghiuniți în interior - unde se fuma, însă, fiți pe pace -, chiar în bătaia lui și în lateral-spate față de orchestră și dansatori. Așa încât, pentru a mă feri de răceală și totodată pentru a nu scăpa din ochi „acțiunea”, m-am tot fâțâit prin zona de terasă și chiar afară, de unde am pozat, și am tot pozat...

Citisem despre renumita gastronomie corfiotă că e un mix de influențe grecești și italienești (rezultat al secolelor de ocupație venețiană), cu ceva adaosuri din bucătăria englezească - pfffui, să fie la ei, acolo! Am zis așadar să o testăm și după ce am ciugulit din untul frecat cu ierburi și mirodenii cu care am fost cadorisiți și ne-am înfruptat din sardinele prăjite (5,50 euro), eu am comandat din specialitățile locale pastitsada - carne de vită cu paste în sos de vin roșu; 8,90 euro -, iar Adrian sofrito - carne de vită gătită în sos alb de usturoi; 8,50 euro.

Cărnurile au alunecat de minune pe gât cu vinul alb sec la carafă de 500 ml, îndoit cu trei sticluțe de soda water, din care cel puțin una am dat-o eu gata fără vin, de sete. Iar la final am primit din partea casei o farfurioară de iaurt cu gem de kumquat și nota de plată mâzgălită de mână pe o foaie ruptă dintr-un notes ;) - 37,90 euro, un preț rezonabil, după părerea mea.

Mai precizez că am fost serviți cu promptitudine și amabilitate de un el și o ea - persoane vârstnice despre care bănuiesc că sunt chiar proprietarii tavernei.

Evident, cireașa de pe tort a fost spectacolul muzical, cel pentru care venisem de fapt. El a început pe la ora 10 seara și a fost asigurat de un cântăreț la bouzouki și unul la orgă electronică. Bouzoukistul mi s-a părut fantastic, l-am urmărit absolut fascinată, mai ales că era stângaci și-și ținea instrumentul ”invers”. Tot el asigura și acompaniamentul vocal.

După o ”introducere” bazată în special pe muzică de tip café-concert, s-a trecut la ritmuri folclorice mai săltărețe și peste câteva minute pe mica scenă improvizată dintre mesele de pe terasă și-a făcut apariția perechea de dansatori, el în costum popular corfiot, ea în costum din Grecia continentală.

Explicația aceasta ne-a fost oferită în limba engleză chiar de dansator, și de la bun început mi-a fost clar că el era ”bossul”. Tânărul ne-a spus apoi că prima parte a spectacolului va consta din muzică populară din diverse regiuni ale țării, iar a doua din șlagăre internaționale, din care nu va lipsi sirtakiul. Înaintea melodiilor el preciza originea și denumirea acestora, pe care - evident - le-am uitat...

La fel de evident, clienții au fost invitați la un moment dat să se alăture celor doi dansatori. Atmosfera s-a încins, hora s-a mutat în stradă, au apărut și șervețelele aruncate în aer prin bunăvoința patronului, care le-a pus la dispoziție în cantități nelimitate, drept înlocuitori ai farfuriilor sparte, un obicei care nu se mai păstrează, dacă nu cumva a fost de-a dreptul interzis.

Chiar de la sosirea noastră, pe la 9 și jumătate, am remarcat că masa cea mai bună, cea din imediata apropiere a mini-orchestrei (de fapt două mese unite), era goală și am pariat cu Adrian că fusese rezervată de localnici. Și am avut dreptate - ca de obicei! ;)

Pe la 10 și jumătate acolo s-au așezat două fete și un bărbat, care au sorbit tacticos din frappéuri și Pepsi timp de circa o oră, ca să țină locul ocupat. ”Gașca” de greci a apărut, așa cum știam din experiențe anterioare că se va întâmpla, spre miezul nopții, când turiștii, obosiți după efortul de stat la soare și înotat :) , începeau să se retragă. Rețeta e aceeași, am recunoscut-o: localnicii așteaptă până ce restaurantul se mai golește de ”amatori” și abia după aceea se pornesc să cânte (știu versurile de la toate cântecele!) și să danseze în legea lor.

Dați naibii, grecii ăștia! :)

Noi am plecat pe la 12 și jumătate, când distracția era în toi. Dar înainte să ne luăm la revedere de la Makis, hai să vă mai spun una nostimă: într-o pauză a orchestrei am ieșit în stradă, unde m-am întreținut câteva minute cu tânărul dansator, care se refăcea trăgând de zor dintr-o țigară. L-am luat la întrebări: de unde e? , cine l-a învățat să danseze? , e dansator profesionist sau are și altă slujbă?

Și răspunsul la această ultimă întrebare m-a blocat: ”I make țips for the restaurants”. ”What do you make? ” am insistat eu nedumerită. ”Potato țips for the restaurants. ” ”Aha, potato chips”. ”Yes, yes, potato țips”. M-a bufnit râsul și, ca să nu-l fac să se simtă prost, am intrat repejor înăuntru fără a mai cere lămuriri cu privire la procesul de fabricație. Mereu m-au amuzat grecii cu vorbitul lor sâsâit-țâțâit! =))

Ne-am simțit bine, mâncarea a fost gustoasă, spectacolul cam comercial dar reușit, în mare parte datorită bouzoukistului, iar serviciul foarte bun.

Taverna Rouvelas

Restaurantul ăsta mi-a făcut cu ochiul cu firma sa: ”Greek and Modern European Couisine”. Da, ”couisine” în loc de ”cuisine”. :)

Hei, daʼ ce contează ce scrie? ;) Important este să aibă papa bună. Și a avut! Chiar mai bună decât la Makis. Drept dovadă..., aici am băut 2 (două) carafe de vin!

Rouvelas e tot pe strada principală, chiar pe țărm, numai că pe o bucată de stâncă neluminată, așa că deși ne-am așezat la o masă poziționată chiar spre apă, nu am avut parte de nicio altă priveliște decât cea a întunericului beznă.

Intrarea se face pintr-un culoar îngust, decorat tot cu tărtăcuțe și instrumente muzicale, iar în stânga e bucătăria deschisă. Localul e micuț, are vreo 10 mese, ocupate la acel moment în principal de englezi, și ambianța rustică de tavernă autentică e dată de combinația de piatră și lemn. Barul e și el la vedere și singurul ornament pe care l-am remarcat a fost un indicator de distanțe, din care am aflat că până la Atena ar fi 497 km. Or fi, n-or fi, habar n-am, dar iarăși, ce contează, hai să vedem mai bine meniul.

Nu-i nemaipomenit de bogat, dar suficient de diversificat ca să ai de unde alege. Și iată ce am ales: eu, brânză feta pané cu susan și miere (un deliciu :P - 4,50 euro) și kleftiko - 10,50 euro. Din nenumăratele rețete de kleftiko existente, aici se recursese la o variantă mai simplă, dar destul de gustoasă, adică miel la cuptor doar cu morcovi, ceapă, ardei gras și cartofi, fără brânză și fără crusta de pâine în care știam eu că se servește de obicei. Mielul era însă excelent făcut, carnea se desprindea singură de pe oase, semn că fusese lăsată la foc mic timp de câteva ore bune.

Adrian a comandat icre - taramosalata cu pita caldă (3,50 euro, excelente :P), pe care grecii le prepară cu puțin usturoi, lămâie și ulei de măsline, iar la felul principal kokinisto, carne de vită la cuptor în sos de vin roșu, cu ceapă, roșii, scorțișoară și diverse ierburi, servită cu spaghetti. A costat 8,50 euro, am gustat și eu și mi-a plăcut.

Serviciul era asigurat aici de doi bărbați și două femei și a fost prompt și eficient.

La final n-am primit nimic din partea casei, doar nota de plată - 42 euro. Un preț decent, având în vedere nu numai bunătățile din care ne înfruptaserăm, dar și litrul de vin consumat.

Taverna Malibu

Deși situată pe strada principală, în capătul sudic al stațiunii, foarte aproape de vila care ne-a găzduit, la această tavernă am ajuns oarecum întâmplător, după două încercări eșuate de a găsi un restaurant cu muzică live.

Cu o zi înainte, Adrian s-a dus la Golden Sands Hotel pentru a face rezervare. Numele i-a fost notat și a fost asigurat că totul era în regulă și că în seara următoare aveam să ne bucurăm de o cină pe cinste, agrementată cu muzică live și dansuri populare. Ajunși acolo pe la ora 10, am constatat cu mare mirare că în grădina hotelului se desfășura o chermeză cu băuturi și atât, pe care oaspeții le cumpărau de la bar. Pe urmă se așezau la mese pentru a urmări spectacolul, care tocmai începuse.

De unde știu că tocmai începuse? Pentru că unul din cei trei dansatori (doi bărbați și o femeie) era nimeni altul decât tânărul de la Makis, care recita, cuvânt cu cuvânt, aceeași ”poezie” ca la Makis, cu explicații despre melodiile care urmau. Nici vorbă de mâncare, în schimb muzica era... înregistrată. :(

Habar n-am de ce l-au păcălit pe Adrian cu promisiuni deșarte :-??, ce știu e că am făcut stânga împrejur și am pornit în căutarea unei alte taverne.

Și ne-a ieșit în drum Blue Sea Hotel, de unde răzbătea muzică. În grădină cânta o orchestră de trei oameni și formația de dansatori era compusă din două perechi. Grătarul fusese pus în funcțiune și emana mirosuri îmbietoare, dar din păcate, fiind destul de târziu, singura masă liberă pe care am găsit-o era chiar lângă orchestră și muzica bubuia atât de tare, încât n-am rezistat și am plecat.

Ne luaserăm gândul și tocmai scotoceam (cu mintea =)) ) prin frigiderul de acasă, în căutarea a ceva comestibil, când am trecut pe lângă taverna Malibu și am decis să luăm cina acolo. Era aproape 11 și localul se cam golise, dar am fost serviți prompt.

Nu știu de ce i-au zis Malibu :-?? - oare epuizaseră toate numele de zei și zeițe? dar, mă rog, fiecare cu ideile lui. Taverna e măricică, are două saloane deschise și câteva mese amplasate în stradă. Am admirat galantarul unde se lăfăiau peștii puși pe gheață, ca și decorul în alb și bleu, culorile steagului grecesc, și ne-am grăbit să dăm comanda: niște măsline și calamar la început (10 euro), apoi pizza eu (9 euro) iar Adrian papoutsaki - vinete umplute; 8 euro. Până să vină mâncarea am ciugulit din untul frecat cu mirodenii și am testat vinul casei la carafă îndoit cu soda water, căci ne era foame și sete.

Măslinele și calamarii au venit repede și au fost OK. Și tocmai când îmi frecam eu mâinile de nerăbdare, în așteptarea pizzei, am avut un șoc! Renumita specialitate italiană care mi-a fost servită era dintr-aceea gata făcută, gen dr. Oetker, și fusese încălzită la microunde...

Că în multe localuri, inclusiv în Grecia și inclusiv la Agios Georgios, unele feluri sunt preparate înainte și doar încălzite când se dă comanda, știam. Dar ca să mi se ofere o pizza cumpărată de la supermarket și să mi se ceară pe ea 9 euro era prea mult!

Am refuzat-o și la insistențele lui Adrian nu am făcut scandal, deși tare mă mai ardea limba. :(

Am renunțat să comand altceva, am împărțit frățește cu Adrian porția de papoutsaki (noroc că avea și cartofi prăjiți alături) și, de necaz ;) , am mai cerut o carafă de vin și o sticluță de soda water. Total consumație: 35 de euro.

Pățania mi-a lăsat - firesc - un gust amar. Păcălelile astea, care în urmă cu câțiva ani erau de neconceput în Grecia, s-au înmulțit în ultima vreme :(( , probabil într-un raport direct proporțional cu numărul tot mai mare de turiști, despre care unii așa-ziși oameni de afaceri locali cred că pot fi ușor de tras pe sfoară.

În fine, pe moment nu vreau să intru în alte amănunte, adaug doar că în Corfu am avut parte și de alte surprize neplăcute care mi-au întărit convingerea că cel mai bine ești tratat ca vizitator în locurile mai puțin ”contaminate” de turismul de tip comercial, agresiv.

Nenorocirea e că astfel de oaze neatinse de mizeria umană devin din ce în ce mai greu de dibuit... Trebuie însă să le cauți și, cu puțin noroc, poate că le găsești.

Nu sunt prea optimistă în privința viitorului, dar asta nu înseamnă că renunț la Grecia, o mare iubire de care refuz să mă despart, oricât de rău m-a mai dezamăgit uneori.

Așa că, până una-alta, să ne amintim de niște vremuri mai vechi, mai dure, mai simple și... infinit mai frumoase.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1615 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI