Gastronomie și ospitalitate de nota 20

TIPĂREȘTE

Am ajuns în Gallipoli disperați că or să închidă ăștia cârciumile și-o să rămânem nemâncați, cum am mai pățit în trecut; copiii nu ne-ar fi iertat ever! Piața de pește, de care ne-am împiedicat imediat ce am coborât din mașină, a ieșit din discuție, deși eu și cu Tati am fi fost mari amatori de ronțăit ceva la botul calului (și poate aș fi avut, în sfârșit, curajul să încerc și stridiile, la cât de bine arătau), dar „bebelușii” nici n-au vrut să audă! Așa că ne-am lansat cu elan pe străduțele aproape pustii ale centrului vechi.

Curând după catedrală (țin minte că am furat o poză mai mult din mers, motiv pentru care am fost apostrofată), am dat de intrarea modestă în ceva ce părea să corespundă criteriilor noastre de căutare: MATRE, ristorante con giardino. Am împins ușa care, spre bucuria generală, n-a întâmpinat rezistență și am pătruns într-un fel de antreu întunecos, în față se făcea o deschidere ce dădea în restaurantul propriu-zis, în care nu se zărea nimeni.

Cineva însă s-a prins cumva că are intruși pe proprietate și-a apărut imediat să evalueze problema. Era, desigur, însuși stăpânul casei, un domn cam spre a treia tinerețe, extrem de amabil și jovial. „Ne dați și nouă de mâncare?!” „Sigur, sunteți bineveniți!” Eram obișnuiți ca imediat să ne scotocim după certificatele verzi, dar dânsul a zis că, în loc de asta, unul dintre noi să-și treacă numele și numărul de telefon într-un registru. N-am înțeles, dar nici n-am insistat. S-a „sacrificat” Milena, se nimerise chiar lângă caiet.

Sala de mese era într-adevăr nudă, eram singurii clienți! Aspect general destul de sobru, câte un rând de mese dispuse de-a lungul pereților laterali, tavan boltit, văruit în alb, podeaua acoperită cu gresie închipuind un model geometric. Culori calde și culori puternice, frumos armonizate: verde închis, cărămiziu, alb. Totul se afla în semiîntuneric, din plafon coborau la distanțe egale niște tuburi simple terminate cu spoturi luminoase. Poate de aceea ne-am așezat în capăt de tot, unde era mai luminos, aproape de ușa ce dădea spre... micuța grădină. (Ce bătaie o fi pe cele 3-4 mese de afară în sezonul cald!)

Am primit meniuri și timp pentru a le studia. Cu meniurile am terminat repede atunci când am constatat că-s scrise doar în italiană, așa că ne-am apucat a studia desenele și picturile supradimensionate ce acopereau pereții aproape în totalitate; temă comună = maternitatea. Mi-au plăcut foarte mult! Toate, fie că sunt de factură modernistă sau inspirate din iconografia medievală sau chiar gravuri, înfățișează legătura sacră din mamă și pruncul său! Le-am fotografiat, o să vedeți, sunt minunate!... Privindu-le, mi-a căzut fisa: deci de aici vine numele restaurantului! „Matre” înseamnă „mamă” atât în limba latină, cât – se pare – și în italiana veche.

Când gazda noastră s-a prezentat să ne ia comanda, i-am mărturisit că n-am priceput mare lucru și n-avem chef să ne batem prea tare capul (înțelegea și vorbea engleză binișor), mai bine ne recomandă dumnealui ceva tradițional și bun. S-a nimerit bine, omul ne-a zis că în fiecare zi gătesc, în plus față de ce este trecut în meniu, câte 2-3 feluri speciale; azi, spre exemplu, aveau tartar de ton la aperitiv, ceva paste la primo del giorno și doradă cu cartofi și sos de lămâie la secondo del giorno. O, mai mult decât destul!

N-a durat mult să ne decidem: un aperitiv să-l împărțim, apoi 2 dintre noi au dorit paste, celilalți 2 pește. Am luat și 2 sticle de apă, că eram deshidratați tare și, pe ultima sută de metri, ne-am hotărât: dacă-i bal, bal să fie, așa că am plusat cu o sticlă de vin local, la recomandarea gazdei noastre. Citisem deja despre soiul de struguri negroamaro, specific Pugliei, dar nu avuseserăm încă ocazia să gustăm renumitul produs de fermentație!

În așteptarea deliciilor comandate, am pornit a vizita, rând pe rând, toaletele; nimic de menționat. Pe urmă, în mod firesc, am primit băuturile – apa rece și bună, iar vinul s-a dovedit un roze demisec absolut divin!... Tartarul de ton a venit împreună cu un coșuleț cu pâine caldă, abia scoasă din cuptor și ambele au făcut senzație, le-am devorat imediat! Am recunoscut în compoziție roșiile cherry, ceapa roșie și busuiocul proaspăt; am zis că oi face și eu acasă, că nu-i greu, dar încă nu i-a venit rândul... De-li-cios!

Am primit și felurile principale, țin minte că mie mi-a revenit o porție de pește. Deși prezentarea n-a fost cine știe ce sofisticărie, gustul a compensat din plin (situație pe care o prefer de departe!). Nici iubitorii de paste nu s-au plâns defel (dar n-aș putea să-mi aduc aminte exact toate ingredientele ce le-au însoțit).

E regulă la italieni – întrebarea finală: dolce o caffè?! De obicei declinăm invitația, dar de data asta am avut un feeling... . Ați ghicit, ni s-au propus 2 variante, de asemenea proaspăt preparate, tot un fel de meniu al zilei. Pe moment n-am reținut cum le cheamă, nu ne-am bătut capul: una de-aia și una de-ailaltă (juma’ de desert de căciulă chiar e o aroganță în familia noastră!). 2 dintre noi (nu mai știu cine) au vrut și câte o cafeluță.

Acu’ să vă zic un pic și despre „dolce” -le ăstea, dacă tot v-am trezit curiozitatea, mai ales că, păstrând nota de plată, le-am aflat și numele... Unul este pasticciotto, un fel de brioșă (sau tartă) umplută cu o cremă fină pe bază de lapte, ou și vanilie. Celălalt se cheamă dolce al cucchiaio („desert cu lingura” , în traducere liberă), l-am primit într-o cupă în care erau aranjate mai multe straturi cremoase, la final presărate din belșug cu cacao și scăldate într-un lichior delicios. Ambele sunt specifice regiunii Puglia.

Nota de plată a însumat 107 euro, dintre care 12 (3x4) coperto. Am mulțumit fierbinte gazdei noastre, am sărutat (virtual) mâinile bucătăresei (soția) și ne-am despărțit prieteni. Dar nu pentru multă vreme... Peste vreo oră, tot bântuind noi prin centrul vechi, am avut din nou nevoie de-o toaletă; deh, cam multe lichide... „Matre” nu era departe, așa că am îndrăznit să batem timid la ușă... Ne-a răspuns domnul de mai devreme, i-am spus ce ne doare, ne-a invitat cu un gest larg. Când am revenit de la toaletă, ne-a fost o rușine de zile mari: oamenii serveau și ei masa, în familie, într-un mic separeu de lângă intrare... Ne-am scuzat de o mie de ori pentru deranj, ne-au petrecut cu același zâmbet cu care ne primiseră...

---

VIZUALIZĂRI: 2849 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI