Cuțitu d'Argint – sau cum să pici cu brio testul haiducesc

TIPĂREȘTE

Nu există pentru mine drum în Sinaia fără Cuțitu d'Argint sau, în cel mai rău caz, fără să visez la el… Chiar de la început menționez că este perspectiva unei familii de gurmanzi carnivori, obişnuiţi să-şi forţeze limitele alimentare mai des decât ar dori propriul organism...

Zi frumoasă de iarnă, credeam eu, dar iată că ne trezim la Sinaia în ultimul weekend de noiembrie, în plină toamnă târzie, la răscrucea dintre anotimpuri. Am vrut să luăm telegondola la cota 1400 dar aceasta era în revizie (aviz amatorilor), aşa că am urcat cu maşina într-o ceaţă groasă şi un frig pătrunzător. Ajunşi acolo, am constatat că merge telecabina spre cota 2000 (310 Ron adulţi, dus-întors, 180 ron dus), chiar dacă bătea un vânticel aspru. La cota 2000, stupoare totală, mai cald ca vara, senin perfect, soare cât vezi cu ochii, pământ uscat, ne-am dezbrăcat, ne-am dat jos căciulile iar copiii noştri au zburdat fericiţi căutând micile pete de zăpadă înghețată, jucându-se cu ea. După câteva ore ni s-a făcut o foame teribilă aşa că am încercat să coborâm cât mai repejor (ştiţi că la coborâre sunt ore fixe, noi am prins-o pe cea de la 14.45). Între timp, la Cota 1400 venise iarna. Vântul sufla cu ace de gheaţă şi aproape că ne-a tăiat faţa în goana noastră spre maşină.

Cu alte cuvinte, totul la fix pentru un loc la căldură şi mâncare bună, aşa cum promisesem prietenilor noştri belgi care ne însoțeau (români plecați de zece ani şi care nu mai simţiseră gustul unei fasolici româneşti de tot atâta timp), încă înainte de a ateriza în ţară. Am vrut de vineri seară să fac o rezervare telefonică dar mi s-a spus că nu este necesar, întrucât vor fi locuri libere.

Iată-ne ajunşi acolo în jur de ora 16.00, la poalele Peleșului, lângă un frumos afluent al Prahovei, unde este locația din Sinaia (restaurantul există în Mamaia iar curând, și în București). Vă cer scuze anticipat că nu prea am făcut poze pentru că ne era prea foame ca să mai gândim limpede. Ştiţi cum e când satisfaci un mecanism interior bazat pe plăcere, îţi ia mult timp şi durează atât de puţin... În fine, a sosit un grup de chelneri şi, după ce ne-au studiat preţ de câteva secunde, au hotărât că cel mic, cu ochelari şi mai timid trebuie să ne servească. Trageţi voi concluzia de ce anume... (chiar, de ce?). Ne-a pus întrebarea standard dacă cunoaştem sistemul lor de masă, i-am răspuns că da și că vrem repejor cinci porţii plus un vin fiert, la litru. Înainte de a mă relaxa, îi aud vocea înceată că trebuie să întrebe dacă astăzi se fierbe vinul, că nu e neapărat o regulă, chiar dacă menu-ul îl contrazicea flagrant. Mă prefac că nu aud bine şi-l zoresc să se mişte iute, că nici măcar nu concep ca în miez de iarnă, pe frigul ăsta, poate vreun local care se respectă să nu fiarbă vinul; în cele din urmă, am succes şi-l urnesc din nou. Prietenii noştri au admirat interiorul tradiţional românesc, cu blăni de oaie, mult lemn şi piatră, cu parter şi etaj (restricţionat accesul de această dată) şi o atmosferă de ţară. Conceptul restaurantului este împrumutat din America de Sud și adaptat, desigur, la specificul haiducesc. În sfârşit, nu apuc să cad pradă acidului gastric în exces că vinul aburind e deja pe masă, într-o ulcică de ceramică cu căni pe măsură. Imediat au venit şi tăvile cu fasole boabe fiartă înăbuşit, cartofii pregătiţi sub formă de chipsuri calzi şi cu aromă de usturoi, te lingeai pe degete, şi salata de varză. Am tăbărât pe ei fără nici o ruşine, aşa că atunci când au venit cârnaţii, noi eram deja încinşi. Eu nu mă omor după ei, nu erau răi, picanţi, dar nu am avut timp de regrete că a şi sosit pastrama de porc, bine făcută, cu un gust sublim. Dacă aţi fost acolo sau aţi citit celelalte review-uri atunci ştiţi că sistemul lor de masă include opt feluri de carne preparată la jar şi adusă pe masă direct în ţepuşele pe care sunt pregătite, într-un ritm pe care poţi să-l stabileşti chiar tu, în funcţie de apetit. Desigur că, la început, ritmul e mai rapid, la nici 10 minute vine celălalt fel, dar după primele trei-patru tipuri de carne deja ceri clemenţă, oricât ar fi foamea de înrădăcinată în lanţul tău trofic. Regula de aur este că poţi mânca ce vrei, în ce cantitate vrei, de câte ori vrei, inclusiv garniturile şi salata, la preţul de 49 ron de persoană (fără băutură), aici nefiind incluşi copii sub o anumită vârstă, nu ştiu care anume, al meu fiind iertat că are patru ani. Desigur că dacă ar fi ştiut ei că numai ăla micu dă gata 2 platouri de chipsuri, poate că ar mai fi scăzut limita de vârstă. Sosesc apoi, muşchiulețul de porc împănat, aripioarele de pui, copănelele, coastele de porc, pastrama de berbecuţ şi antricotul de vită absolut în sânge, cu mare priză la prietenii noştri, de acum belgi. Eu aş fi spus belgieni dar ei insistă să-şi spună belgi, nu am întrebat de ce. Sigur că eu am cedat la al şaselea fel, piticul meu nu a gustat decât trei dar amicii noştri şi copilul lor de unsprezece ani au trecut cu brio tot testul pantagruelic cerând şi un bis de cârnaţi, muşchi împănat şi coaste de porc, punându-ne definitiv cu botul pe labe, mai ales că, din punct de vedere fizic, arată ca şi cum nu ar mânca mai nimic, never.

Bine că locaţia stă prost la capitolul desert, mi-au oferit numai îngheţată, ceea ce nu prea mergea cu vinul fiert, urmat de o sticlă de Pinot Noir de Budurească (bun şi el, singura cramă de vin existentă în restaurant).

În final, cu vreo trei limonade pentru copii şi trei bidoane mici de apă, consumaţia a ajuns la 350 ron, patru adulţi, un puber şi un copil, un preţ bun, aş zice, pentru un festin de nuntă mare. Între timp, au mai venit şi alţi clienţi dar nu se umpluse restaurantul nici măcar la jumătate, destul de subţire pentru sâmbătă seara.

Vă imaginaţi că după două ore şi jumătate eram deja încălziţi, pe ritm de muzică populară şi de petrecere, cu volumul reglat să nu deranjeze conversaţiile de la masă.

La final, momentul plăţii s-a transformat într-unul penibil pentru cuţitari, deoarece, la vederea cardului (lipit ostentativ pe toate uşile de la intrare) au precizat că nu se poate plăti cu el, ci doar cash, nu am înţeles prea bine de ce, nu era nimic în neregulă cu POS-ul; noi, însă, îmbuibaţi fiind şi molateci, nu am mai reacţionat cu promptitudine şi am pierdut meciul, fără drept la replică.

Recunosc că nu am mai fost, niciodată, într-un restaurant care să practice un sistem asemănător şi cu mâncare de calitate, nici aici şi nici afară (evident, excludem bufetul suedez). Vă recomand să-l încercaţi, dacă vă ţin puterile şi să treceţi, cu brio, testul de rezistenţă gastronomică!

---

VIZUALIZĂRI: 5328 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI