Miorița

TIPĂREȘTE

Asta era pe la valahi dar iată că și în nord-vestul extrem al teritoriului românesc. Mai sunt câțiva kilometri până la graniță și Miorița este (și) aici.

Am fost la Satu Mare cu 18 ani în urmă, într-o altă viață. Am locuit câteva săptămâni și mi-am făcut un obicei să-mi iau cafeaua la un restaurant (același) cu un ziar în față, cumpărat de la același chioșc de ziare, pe undeva prin centru. De atunci nu am mai fost. Am revenit să-mi reîmprospătez amintirile. Nu-mi amintesc ni-mic. Am frânturi de imagini din locurile unde am fost dar ce-am găsit acum nu se leagă cu nimic din ce știam. Am stat câteva ore, curioasă să revăd acest oraș. Pe hartă, am studiat un plan de acțiune dar harta e bună pentru orientare și nicidecum nu seamănă cu ce găsești în teren. Astfel, am mers (din greșeală) fix la Palatul de Justiție pentru că vroiam să ajung la Miorița (asta intenționat) nu se putea să ratez ????

La restaurant Miorița se intră printr-un pasaj foarte elegant, aproximativ pătrat în secțiune verticală și care are pe tavan niște neoane lungi, ondulate. La stradă, există firmă pe care scrie Restaurant Miorița și e locul foarte îngrijit, așa. Din pasaj am ajuns pe terasă și vedeam clădiri în jur, unele renovate, elegante, și altele nu, mai cu zidul la vedere dar, totuși, curate, fără să dea senzația de paragină.

Terasa are mese și scaune din stinghii de lemn, cum se obișnuiește acum, confortabile. Unele mese aveau față de masă, altele nu, după preferințe. Pe mese se aflau câte două pahare cu picior, cum se obișnuiește la restaurant clasice, totuși, pe ansamblu, aspectul era destul de modern. Unele mese aveau meniu, pe o masă erau 2, pe alta 3 și le-am luat din mers apoi ne-am instalat la o masă care ne-a plăcut, pe terasă, la aer deși eram singurii de afară. Au mai venit, apoi, unii după noi. În salonul de la interior erau mai mulți mușterii.

Nici n-am apucat să ne așezăm că a venit un domn blajin, cooperant dar care, totodată, impunea respect și ne-a luat comanda, cumva din mers, așa. Era o atmosferă... multă vreme nu găseam epitetul potrivit dar apoi am zis: idilic, asta e. Totuși, oamenii au o demnitate aparte și așa se poartă de-ți vine să le faci pantofii fără măcar ca ei să spună ceva. Cumva, se impune de la sine, l nu știu să explic, tot la fel cum, în sud, oamenii mai degrabă se înjură decât să-și dea ziua bună.

Am mâncat ciorbă de perișoare care semăna mai mult cu ciorba rădăuțeană că era cu smântână sau orice alte lactate că era albă și foarte bună, proaspătă și-am mai luat ceva gustări, frugal.

Nu am stat mult că ne grăbeam dar, în timpul scurt petrecut la ei, ne-a pătruns atmosfera selectă. Ne-am ridicat de capul nostru să plecăm, cum avem noi obiceiul și până să ne adunăm, a venit domnul, liniștit că constate că ne-am auto-taxat sau nu știu cum a spus, îmi scapă cuvântul, că a găsit banii pe masă. A luat banii, a calculat în minte și s-a dus să scoartă bill ul și noi ne-am dus în drumul nostru, tot liniștiți.

Orașul Satu Mare a fost o mare surpriză, contrastând mult cu vecinii lor, apropiați sau nu.

Prețurile de la Miorița le-aș aprecia relativ mari pentru un oraș de provincie dar cam la fel cu un restaurant de nivel mediu din București. Totuși, atmosfera nu se compară.

După mai puțin de o oră petrecută la ei am plecat uimiți, cu gândurile aiurea, pe sub arborii seculari de pe strada Mihai Viteazu, printre case interbelice, cu basoreliefuri elegante.

---

VIZUALIZĂRI: 502 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI