La masă cu tătarii din România - Antik Cafe Efendi, Neptun

TIPĂREȘTE

Mi-am cunoscut soțul în tabără studențească, la Eforie Nord, acum mulți, muuulți ani... Din aceeași perioadă datează și prietenia noastră cu 4 surori de etnie tătară din Constanța. Între timp, fetele și-au făcut propriile familii, unele au și copii, dar anii nu le-au știrbit deloc bunătatea și căldura inimilor (ba dimpotrivă), iar nouă ne face mare plăcere să le reîntâlnim când și când... Mai ales că tot în Constanța le găsim pe toate... Așa că, de câte ori ne aflăm prin zonă, dăm strigarea și vine cine poate!

De data asta n-au putut decât două dintre ele, plus soțul uneia. Am stabilit să luăm prânzul împreună duminică, după ce vom fi plecat din Mangalia; dar unde anume?! „Un restaurant bun cu mâncare turcească n-aveți și voi în Constanța?” „Ba da! Dar cel mai tare nu-i în Constanța, ci în Neptun! Și nu-i turcesc, ci... tătăresc!” „Wow, și mai bine!”

Ne-am dat întâlnire direct acolo, la Antik Cafe Efendi. L-am găsit ușor, pe strada principală ce traversează stațiunea, pe partea stângă (cum vii dinspre Mangalia), vis a vis de Hotel Decebal – ne-a atras atenția o pancartă neagră, plantată într-un rond de flori roșii, pe care scrie „Antik Restaurant”. Am lăsat mașinile în apropiere, pe marginea drumului și ne-am îndreptat spre intrarea largă, flancată de doi stâlpi artistic lucrați din fier forjat, împodobiți cu o boltă vegetală. Aleea principală e frumos pavată și pe alocuri decorată cu mozaicuri frumoase, iar în stânga și în dreapta sunt mici separeuri ascunse în abundența de plante și flori. Dacă n-am fi știut că suntem pe teritoriul unui restaurant, am fi fost îndreptățiți să credem că nimeriserăm într-o luxuriantă grădină botanică! Totul e minunat îngrijit, fiecare colțișor diferit de vecinul său și toate într-o armonie desăvârșită!

Aflându-ne într-o călduroasă zi de vară, iar „separeurile” acestea fiind plasate în plin soare, ne-am îndreptat spre zona acoperită a terasei, care se află relativ aproape de clădirea restaurantului și am ocupat acolo una din mesele libere. După ce ne-am instalat, am primit fiecare câte un meniu; eu și Tati ne-am pus pe studiu aprofundat, prietenii noștri punctând și ei, pe ici, pe colo, cu câte o lămurire.

Oferta e destul de stufoasă și cuprinde atât preparate tradiționale etniei tătare, cât și „normale” (sau, să le zic „internaționale” – gen diverse tipuri de salate sau pizza, mâncăruri gătite cu carne/pește sau garnituri). Desigur, pe noi ne interesau doar primele, doar veniserăm aici să mâncăm tătărește! Deși majoritatea preparatelor prezentate în meniu sunt acompaniate de fotografii și explicații, până la urmă tot ne-am prins urechile; am zis că totuși e mai bine să profităm că avem specialiștii cu noi și să mergem pe mâna lor.

Așa că, la recomandarea prietenilor noștri, am ales mai multe chestii, pe care urma să le împărțim: șiborek (un fel de colțunași supradimensionați, cu diverse umpluturi; noi am luat cu brânză sărată; 15 ron bucata) și kobete (plăcintă) cu carne de vită (20 ron), sugiuc pener (un platou cu felii de ghiudem și telemea de oaie; 25 ron), tabak borek (niște găluște micuțe umplute cu un amestec de carne condimentată; 35 ron), mamelek kozi pastrama (pastramă de berbecuț; 65 ron) și salată Antik (25 ron). S-au comandat și băuturi, apă, limonadă sau bere.

Odată rezolvată problema comenzii, am plecat în căutarea toaletelor, pe care le-am găsit atașate clădirii principale, undeva în spate, cu intrare din exterior. M-a amuzat că pe ușa de la intrare scria „Pipi”; ca să nu fie niciun dubiu! :) Dotări clasice, înăuntru curat, era o tanti care robotea de zor.

N-am ratat apoi ocazia de a-mi băga nasul prin toate cotloanele, profitând de faptul că nu erau prea mulți meseni. Întâi prin încăperile întunecoase și răcoroase ale restaurantului, bogat și minunat decorate în stil tradițional islamic! Foarte, foarte frumos! Băncuțe sau taburete joase, îmbrăcate în materiale textile colorate, măsuțe de lemn, perdele diafane, dantele și brocarturi grele, covoare țesute la război, lămpi strălucitoare atârnând din tavane, narghilele, tot felul de obiecte ornamentale – toate închipuind atmosfera din „1001 nopți”! Am mai făcut încă un tur prin grădină, altă serie de poze, nu mă mai săturam să admir și să mă minunez! Faine decoruri, un loc cu adevărat deosebit; dacă și mâncarea o să fie tot atât de bună...

Între timp veniseră băuturile, iar mesele fuseseră acoperite cu niște pad-uri mari, pe care era tipărită, în rezumat, oferta de preparate tătărești. În plus, primiserăm tacâmuri înfășurate în șervețele. Una din prietenele noastre și-a amintit că mai demult exista o broșură pe care restaurantul o punea la dispoziția oaspeților săi, cu ceva explicații și fotografii despre comunitatea tătară din România și obiceiurile sale culinare. A întrebat ospătarul și el ne-a spus că asemenea broșuri au fost tipărite în ediție limitată și s-au cam distrus, dar va căuta să vadă dacă ne poate împrumuta una. Și am avut noroc, a găsit.

Până ne-a venit mâncarea, am avut timp să fotografiem câteva pagini, pe care le-am citit ulterior, aflând lucruri foarte interesante. De exemplu, că prezența etniei tătare pe teritoriul României este atestată de peste un mileniu, aceasta trăgându-se din cumanii care au constituit Hoarda de Aur, primul mare stat al tătarilor, unul dintre cele mai vaste imperii medievale, ce se întindea de la fluviul Irtîș până la țărmul nordic al Mării Negre. De asemenea, că „limba lor este, în esență, o combinație între kapceaka și oguza, cele două ramuri principale ale limbii turce vechi”.

În plus, „o destinație preferată de emigranții tătari a fost Dobrogea, cu câmpii roditoare, provincie a Imperiului Otoman, care a fost cunoscută în Balcani ca Micul Tatarstan. Tătarii stabiliți în Dobrogea și-au continuat tradițiile [… ]. Prima atestare documentară a existenței tătarilor în Dobrogea datează de la începutul secolului al XIII-lea, când conducătorul lor, Ebruz-Ata, a primit un domeniu în zonă, iar tătarii s-au așezat pe litoralul Mării Negre și în inima Dobrogei până de-a lungul Dunării. Până la Războiul de Independență, ei au ctitorit și au fost cvasi-majoritari în sate din județul Constanța precum Acbas – Albești, Tatlageac – Dulcești, Hasancea – Valu lui Traian, Azaplar – Tătaru, Omursa – Valea Seacă, Lazmazale – Lazu. Desigur, în Constanța, Mangalia, Medgidia și Tulcea întâlnim un număr mare de tătari, populația tătară fiind estimată în România la peste 30.000 de persoane.”

Nu m-a mirat să aflu că etnia tătară își sărbătorește existența în fiecare an pe 13 decembrie (îmi aminteam de postările prietenei Fidan pe fb), dar n-am știut că „tătarii din România sunt singurii tătari care au o zi specială a lor. La 13 decembrie 1917 a fost proclamată Republica Populară Crimeea sub conducerea lui Numan Celebi Gihan [… ]. Deși a avut o existență extrem de scurtă, Republica Populară Crimeea a fost prima republică nu doar din arealul turcofon, ci din întreaga lume islamică.”

Din paginile următoare, am aflat și poveștile câtorva preparate culinare, printre care și cele cu care aveam să ne delectăm în curând. Și informații sumare despre Kurban Bayram, „Sărbătoarea Sacrificiului”, cel mai important moment religios anual al musulmanilor, când familiile se reunesc, iar animalele sacrificate (de obicei, berbeci sau viței) sunt împărțite cu săracii comunității.

Am început a primi felurile comandate, rând pe rând. Întâi șiborek-ul și kobete-le, fierbinți și aromate! Colțunașii sunt făcuți din aluat fraged, umpluți cu brânză și apoi scufundați în baie de ulei. Plăcinta pare coaptă în cuptor, tocătura a fost foarte bună, condimentată exact cât trebuie. Pe urmă, platoul cu ghiudem și telemea, aranjate frumos și însoțite de câteva feliuțe de legume. Cu salata Antik n-am fost prea inspirați; roșiile, castraveții, ceapa și dresingul de iaurt ne-au fost de mare folos, dar bucățile de cașcaval și șuncă presată s-au nimerit cam în plus în prânzul nostru tradițional tătăresc.

În schimb, ne-am scos pârleala cu celelalte două preparate, absolut delicioase. Pastrama de berbecuț era tăiată în bucăți mici, cât să nu mai fie nevoie de cuțit, excelent condimentată și însoțită de murături și de un guguloi de mămăligă, presărat cu brânză. Tabak borek seamănă cu tortellini, sunt niște mici punguțe umplute cu carne aromatizată; se fierb câteva minute, apoi se trag în unt în tigaie și se servesc cu smântână și pătrunjel proaspăt. Recomand! :P

Ne-am lins degetele – la propriu și la figurat! :) Unii s-au declarat pe deplin satisfăcuți la momentul acesta, altora parcă le mai trebuia ceva... Un desert... Am comandat baclava (6 ron) și orez cu lapte, care pe tătărește se cheamă sutlaj (18 ron), am gustat din amândouă. Baclavaua seamănă mai mult cu o plăcintă cu nucă, nu-i atât de însiropată precum am mâncat pe la turci și, în consecință, nici exagerat de dulce. Orezul cu lapte mi-a plăcut și mai mult, era aromatizat cu apă de trandafiri, pur și simplu se topea în gură!

Și, desigur, ce ar fi putut încheia mai bine un asemenea ospăț decât o cafea la nisip?! Mai ales că urmărisem cu admirație cum era servită pe la mesele vecine... În ceșcuțe din acelea pictate cu lalele colorate, așezate pe un platan de aramă, susținut de 3 brațe ce converg într-un mâner, în zona superioară... Sub gulerul gros de caimac am descoperit gustul atât de drag, ce-mi amintește de copilărie și de mamaia mea, care „mă împărtășea” întotdeauna cu un vârf de linguriță din cafeaua pe care și-o prepara...

***

Cred că e de la sine înțeles că vă recomand din suflet Antik Cafe Efendi! Pentru șansa pe care v-o oferă, aceea de a cunoaște – din punct de vedere gastronomic măcar – una din cele mai vechi comunități ale Dobrogei, cea tătară. Pentru un serviciu bun și o ambianță deosebită, fie că alegeți o masă în interiorul decorat în stil tradițional, fie afară, printre sutele de flori. Iar dacă, în plus, veți avea alături prieteni vechi și dragi, succesul acestei experiențe va fi categoric garantat!

---

VIZUALIZĂRI: 10442 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI