La cârciumă sau la muzeu? - și, și...

TIPĂREȘTE

Și-am ajuns la Bolta Rece!... Vă vine să credeți că asta se-ntâmpla în premieră în viața noastră?! Citisem pe vremuri despre agapele junimiștilor, iar la vremea aceea m-am mirat că locul există încă și mi-am dorit fierbinte să ajung și eu acolo, nu neapărat să mă ospătez (departe de mine asemenea gând frivol, hi-hi!), dorindu-mi așa cum îmi doresc să văd un muzeu renumit...

Și iaca, s-a-ntâmplat când m-am așteptat mai puțin, așa cum se-ntâmplă multe-n viață... Vă reamintesc, venisem la Iași cu treabă, chestii serioase, captatoare de timp și energie. Seara de sâmbătă m-a lăsat în urmă, eram sleită, la vârsta mea nu-i ușor să capeți noi deprinderi, nu-mi doream decât un duș fierbinte și un așternut răcoros. Mâncasem bine la prânz, ceea ce nu știu dacă se putea spune și despre Tati. În plus, mă simțeam un pic vinovată că-l adusesem după mine la Iași și-l abandonasem toată ziua în camera de hotel; și aveam să-l abandonez și bună parte din ziua următoare...

Deci, hai să ieșim, să ne trăim viețile (vorba fiicei noastre) ! Tatăl meu avea și el o vorbă: lasă, că tot o să dormi pe lumea ailaltă!... Altă abordare, același mesaj, see?!

Cel mai simplu ar fi fost să ne-mbrăcăm decent și să coborâm la restaurantul hotelului, dar Tati a propus și împreună am dispus: mai bine facem niște pași pe-afară; eu stătusem toată ziua cu fundul pe scaun, Tati semitolănit în pat. Hai să mergem la Bolta Rece, a mai propus Tati. Daaa! Hai! Oricum, la cât știm noi Iașiul, doar de Cârciuma Veche (am fost!) și de Bolta Rece am auzit... Oare o trebui rezervare?! Tati a sunat și a fost asigurat că vom găsi locuri, fără probleme.

Am pus pe gps locația, Str. Rece nr. 10; aveam de străbătut cam 1 km, vremea era ok, nu prea rece, lume multă pe străzi la plimbare, cu mască/fără mască; am mai căscat și noi ochii pe la vitrine și în aproximativ 20 de minute am ajuns. Casa tradițională mi-a căzut cu tronc de la prima vedere, cu prispa ei sprijinită pe stâlpi de lemn sculptat, cu ghivecele cu flori atârnate și farfuriile din ceramică decorând frumos „fruntea” zidului alb. O căruță abandonată prin „ogradă” completează decorul, iar bustul lui Păstorel Teodoreanu păzește, solemn, întreg ansamblul!

Am pătruns în vestibul, am remarcat garderoba (goală), iar de pe perete ne-au dat binețe portretele (un pic naive, ale) celor 2 legende ale locului: Eminescu și Creangă. Am înclinat și noi capetele, cu deferență și ne-am continuat explorarea. Am intrat într-o sală uriașă, o sumedenie de mese frumos gătite, mese lunguiețe și în separeurile laterale, dar... nici țipenie! Ne-a atras atenția însă galeria de portrete de pe pereți – majoritatea scriitori și poeți români, desigur cei ale căror clipe de relaxare s-au legat cândva de numele cârciumii; iar sub fiecare portret, se afla câte un citat semnificativ din opera respectivului. Ne-am pus să le studiem, normal, deja uitasem motivul principal al vizitei noastre; muzeu, deh!

Când ne-am adus aminte, am ocupat o masă mai în mijloc, să fim ușor reperați, în caz că apare cineva... A apărut, nu mai știu dacă pur și simplu sau om fi făcut noi gălăgie: da’ ce faceți aici?! Păi știți, vrem și noi să mâncăm... A, da’ nu aici! Haideți jos, în cramă!

Și l-am urmat pe tânăr pe niște trepte, în jos. În cramă... ehe, altă viață! Mici separeuri cu tavan boltit tapetat cu cărămidă aparentă, țesături populare, formație prestând piese din regiune, în ton cu atmosfera! Și multă, multă lume veselă pe la mese! Extrem de veselă, dacă mă-nțelegeți!...

Ni s-a repartizat o măsuță într-o margine (oricum, nu mai erau libere decât 2 sau 3) și o fătucă fâșneață, îmbrăcată în straie populare, ne-a adus câte un meniu. Care începe, așa cum e și normal, cu poezii despre stabiliment. Și continuă cu oferta de platouri pentru mai multe persoane: platoul boierului, cel al lui Creangă/Caragiale/Eminescu & Veronica. Dacă ne-am fi abătut pe-aici cu 12 ore mai devreme, am fi putut opta pentru mic dejun... Dar chiar și-așa, avem de unde alege: ciorbe, grătare, mâncăruri gătite, pește, garnituri, salate, sosuri și dulcegării... . Și de-ale udăturii, desigur, de toate neamurile. Și-am ales. Câte o porție de sărmăluțe cu mămăligă (altceva ce să alegi în inima Moldovei?!) (25 lei), una de papanași (20 lei) și 2 poale-n brâu (8 lei bucata). De stropit, berule. S-ar fi cuvenit vin, deh, da’ chiar mai trebuia să ajungem și acasă!... De preferat, pe propriile picioare. Oricum, se cuvine să remarcăm oferta de vin al casei, 40 lei/litrul (alb, roze sau roșu). Data (a) viiatoare!

După ce a notat, conștiincioasă, comanda, tânăra cea fâșneață ne-a ispitit: nu vreți să vizitați hrubele? O, cum nu?! Doar asta facem la muzeu, vizită! Și ne-a condus pe niște scări în jos (da, da, chiar și mai jos decât ne aflam, fix în inima pământului!). Am ajuns în pivnița cramei, dacă se poate spune așa – o încrengătură de tuneluri săpate în pământ, răcoroase și uscate, căptușite cu cărămidă sau piatră de râu, în care se păstrează proviziile: borcane cu murături, butoaie cu varză, sticle de vin și ce-o mai trebui pe la casa omului. Din loc în loc sunt măsuțe fixate în perete, acoperite cu ștergare tradiționale; tânăra noastră ghidă ne-a prezentat-o pe cea la care se spune că dezbăteau ore întregi, pe teme literare, filosofice, politice și ce le-o mai fi trecut prin cap, cei 2 monștri sacri, Ion Creangă și Mihai Eminescu. Muzeu, v-am zis! (pentru mai multe povești, vă rog să consultați site-ul cârciumi... ăăă, muzeului: casaboltarece.ro).

Am revenit la masa noastră, în curând am primit băuturile, iar în alt curând și bolurile cu sarmale. Erau amestecate, în foi de varză acră și de viță, 4 sau 5 bucăți, nu mai știu exact, delicios aromatizate cu felii de șuncă afumată. Îmmm... ???? Însoțite de câte 2 triunghiuri de mămăligă rece. Am înfulecat fără să respirăm aproape!

Mai un cântec vesel, mai o bârfă mică... Timpul trecu și primirăm și deserturile, 2 papanași și 2 poale-n brâu. Evident, ne-am combinat, 1 și 1 de căciulă. Nu știu care să zic că a fost mai bun! Zău nu știu; egalitate!

Nota am plătit-o cu cardul și am plusat cu un pic de cash pentru drăguța de ghidușă. Ne-am luat rămas bun, ne-mprieteniserăm de-acum (bine că n-am băut vin!). La ieșire am mai dat o tură prin salonul de la parter, lui Tati îi scăpaseră nepozate câteva portrete. Pe urmă, după un larg ocol (cât să salutăm Palatul Culturii, Mânăstirea Golia, Patriarhia și Trei Ierarhi... și Cârciuma Veche, desigur), am ajuns, în sfârșit, la casa noastră provizorie...

În loc de epilog: „S-aprind lumini prin tainice unghere/ Căci umbrele sunt parcă niște stele/ Luceafărul se află printre ele/ Iar Bolta Rece și pământ și cer e.” (Vasile Filip)

---

VIZUALIZĂRI: 2002 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI