Bine ai venit în Galați, Restaurant Alex!

TIPĂREȘTE

„A new guy in town!” De fapt, nu chiar nou, doar rebrenduit... Cu alte cuvinte, „aceeași Mărie cu altă pălărie”, dacă tot suntem la capitolul „expresii celebre”????... Restaurant Alex, despre el o să vă povestesc azi. Îl găsiți în Galați, str. Portului nr. 8, pe faleza superioară a Dunării, lângă Curtea de Conturi, începând cu data de... ieri! Din start vreau să-mi declin orice implicare sau legătură de rudenie sau de prietenie cu conducerea acestui stabiliment! Pentru că da, ați ghicit, o să-l laud un pic și să nu cumva să mă bănuiți în vreun fel...

Zilele trecute, tot frecând facebook-ul, dau de o postare ce anunța deschiderea (cu surle și trâmbițe) a unui nou restaurant în urbea mea adoptivă. Hmm, nu m-am entuziasmat prea tare... Cam puține lucruri bune se petrec în ultima vreme în Galați, nici măcar mie nu-mi vine să mai invit lumea să-l viziteze; municipalitatea s-a apucat pe la mijlocul primăverii să facă tot felul de nefăcute, să schimbe țevăraia (care – pârdalnica, sabotoarea! – tot crapă din când în când pe ici, pe colo), să reamenajeze parcuri (citiți „betoneze”), chestii de-ăstea... Ideea e că tot centrul orașului arată ca după bombardament și slabe speranțe să fie mai bine în curând! În fine... Cârcotașă am fost, cârcotașă am să rămân!

În primul moment n-am realizat care e amplasarea exactă. Chiar am comentat cu o prietenă: „Prea departe!” „Care prea departe?! Trebuie să fie pe lângă voi!” Și altcineva a adăugat: „E fostul Panoramic! A fost cumpărat de patronul de la [… ], l-a aranjat și acum îi dă drumul!” Hmm din nou...

Cu Panoramic ăsta am avut o relație foarte zbuciumată, care a eșuat lamentabil, fiind singura cârciumă din Galați care mi-a prilejuit cel puțin 2 episoade de toxiinfecție alimentară. Ultima șansă țin minte că i-am acordat-o când a luat Milena bacul, acum 5 ani, după care ne-am limitat, ocazional, doar la câte o cafea sau bere pe superba terasă cu vedere la Dunăre. Pentru că da, amplasarea e una dintre cele mai spectaculoase din oraș, pe un delușor ce oferă o panoramă minunată, cu o parte din faleză, bătrânul fluviu și, în depărtare, munții Dobrogei!

Clădirea a fost construită acum aproximativ 25 de ani, P+1, ulterior i s-a mai adăugat un etaj, în stil relativ modern. Cel de-al doilea nivel este de fapt o loggia cu vedere asupra parterului, ale cărei ferestre imense, încadrate de faldurile draperiilor, dau spre terasa exterioară, ce înconjoară clădirea pe două din laturile sale. Ultimul nivel a fost folosit întotdeauna doar pentru evenimente (spre disperarea locatarilor blocurilor alăturate), nici nu cred să fi urcat acolo vreodată. Cam asta îmi aminteam despre Panoramic, plus decorațiunile de pe pereți, cu trimitere la lumea jazz-ului... În rest, precum v-am spus, deși era cârciuma cea mai apropiată de locuința noastră, preferam la o adică să facem câțiva pași în plus și să ne relaxăm prin alte bătături...

Inițial n-am luat în seamă prea tare anunțul cu deschiderea. Era vorba de o zi de luni, când aveam de făcut o grămadă de treburi... Și, în plus, știți cum e la parangheliile astea de lansare – lume multă, balamuc, promoții anunțate care de obicei nu justifică deranjul... Lasă, l-om testa noi după aia, cândva, dacă auzim că merită!...

Doar că... ieri, pe la 11 (deci cu vreo oră înainte de deschiderea oficială a lui Alex????), s-au afișat rezultatele la bac 2019. Yuhuu! Băiatul meu a promovat! La fel și prietena lui, Diana! Ne-am bucurat noi cât ne-am bucurat, ne-am felicitat cât ne-am felicitat, apoi și-a văzut fiecare de ale lui. „Sărbătorim și noi sau la revedere?” (mesaj de la Paul, pe grupul de WhatsApp, vreo juma’ de oră mai târziu) „Daaa!! Sărbătorim! Să ne organizăm, zic!” (răspund eu) Și tot eu adaug, pălită de o „relevație”: „Se deschide Alex! Fostul Panoramic!” A fost rândul lui Tati să percuteze și să ne anunțe, un pic mai târziu, că avem rezervare la Alex pentru ora 20 – noi 3 și Diana (din păcate, Milena a rămas doar cu bucuria și cu felicitările, fiind la câteva sute de km de noi).

Ne-am echipat frumos și ne-am înființat la ușa restaurantului cu câteva minute înainte de ora stabilită. Deocamdată doar eu și copiii, Tati a zis că întârzie puțin și vine direct acolo. Am fost preluați de o domnișoară hostess-ă, care ne-a căutat în înscrisurile cu rezervări, după ce i-am recitat poezia învățată de la Tati: „Înăuntru, prima masă pe dreapta!” (Doar așa mai găsise loc, terasa era deja antamată.) Cu un zâmbet în colțul gurii, ne-a rugat s-o urmăm și, spre marea mea uimire, ne-a condus pe terasă, la o masă de 4 persoane! Am aflat ulterior că un zân bun prilejuise o mică rocadă de amplasament...

Terasa era aproape plină la ora când am ajuns noi, iar o formație întreținea atmosfera cu muzică de calitate, mai nouă sau mai veche, frumos interpretată. Mese de mai multe sau mai puține persoane, fiecare conținând un set pentru asezonat mâncarea, cu ulei de măsline și oțet balsamic, sare, piper și șervețele. Scaunele mi-au plăcut mult, făcute dintr-un material ușor (ceva plastic), cu design modern, prevăzute cu câte 2 perne (una pentru șezut și alta pe post de spătar) colorate în verde și roșu. Din păcate, fiind puzderie de populație prezentă, m-am ferit să fac prea multe poze, dar o să vedeți cât de cât într-una dintre ele...

Ni s-au adus câte un meniu pentru mâncare plus unul pentru băuturi. În avans, acasă, încercasem să aflu mai multe despre afacerea aceasta și am recunoscut pe primele pagini din meniu povestea („din lăzile prăfuite ale memoriei”) pe care tocmai o citisem. N-o să intru în amănunte, amintesc doar că aceasta începe în 1991, cu un băiețel fascinat de vrăjile pe care tatăl lui le făcea asupra cărnii într-o măcelărie mică, la Spicu, în apropiere și care povestește despre „... ostenirea dulce și omagiul adus cărnii și tehnicii de a o pregăti. Tata avea ochi, mână și nas cu miros fin. Cunoștea absolut tot ceea ce popula lumea de atunci și avea tabieturi pretențioase în privința cărnii. Îmbina cum știa el mai bine știința cu tehnica... [… ] Mirosul de carne proaspătă și graiul dulce al tatălui meu atrăgeau la ușa măcelăriei oameni curioși și însetați de gustul calității adevărate.” Nu e de mirare că sloganul lui Alex este, așadar, „Master of Meat”! Și încă unul (care mie mi-a generat încredere că experiențele neplăcute aparțin trecutului): „Sigur, Altfel!” Chiar comentasem cu vreun ceas în urmă pe pagina de fb a evenimentului: „Îmi doresc din toată inima să-mi oferiți motive să vă recomand!”

Domnișoara ne-a lăsat timp să studiem oferta și ne-a indicat un obiect pe care nu-l remarcaserăm încă: „Sunați aici când vă hotărâți!” Probabil că știți despre ce-i vorba, un apărățel prevăzut cu butoane speciale pentru meniu, comandă și notă; apeși pe buton și ospătarul tău este înștiințat de vibrația unei brățări pe care o poartă la încheietura mâinii.

Ne-a luat vreo 10 minute să parcurgem fiecare pagină (mai puțin povestea) și deasemenea mi-a fost jenă să pozez prea mult (mai ales că prin zonă mai erau oameni care mă cunoșteau), dar îmi amintesc că sunt mai multe secțiuni: mic dejun (va fi disponibil începând cu 12 iulie), aperitive, supe/ciorbe, paste, preparate din toate neamurile de carne (și basic, dar și sofisticării), garnituri, pizza, deserturi și... poate oi fi scăpat ceva, nu garantez, dar ați înțeles ideea. Mi s-a părut un pic cam bogată oferta, ceea ce nu-i neapărat un lucru rău; numai să n-o fușărească după o vreme...

În fine, știam ce să comandăm, în mare: carne. Și am zis că dacă-i bal, păi bal să fie – să-i punem cu adevărat la încercare! Am ales chestii „grele”: Paul – mușchi de vită cu trufe, eu – tajin cu berbecuț. Diana a fost mai îngăduitoare și a mers pe clasici – degețele de pui. Pentru stropit, mă gândeam să luăm o sticlă de vin bun, dar eu nu mă prea pricep să aleg și Tati încă nu venise; în plus, copiii aveau chef de bere, mai ales că oferta cuprindea Leffe draught, un sortiment mai rar, care și mie îmi place, așa că am luat toți 3 câte o porție. Tati a apărut chiar la timp, cât să prindă și el câte ceva din ceea ce primisem din partea casei: bucățele de brânzeturi maturate și felii de pepene galben învelite în fâșii delicate de prosciutto :P Servite pe un fund de lemn. A, și un coșuleț de carton cu felii calde de foccacia am primit! Și nu doar noi, ci fiecare masă. Cred că treaba asta cu „din partea casei” a fost cu ocazia lansării, ca și muzica live.

Tati a fost interesat de „captura zilei”; m-a bufnit și râsul, când am auzit; la Galați nu se mai capturează de mult cam nimic (mă refer la orătniile care trăiesc în apă) ! Domișoara i-a recomandat totuși (cu seriozitate) două variante: scrumbie la grătar sau plachie de crap. Tati a ales plachia. Și bere la sticlă, nu mai știu de care.

Timpul de așteptare a fost un pic mai lung ca de obicei, să zic la vreo 40-45 de minute, lucru de înțeles, având în vedere că restaurantul era full, în prima lui zi de funcționare. Totuși, ne-am ocupat acest timp în mod plăcut, socializând între noi, admirând Dunărea, ascultând muzica faină... Ospătarii și ospătărițele formau o adevărată armată, în general tineri (dar am recunoscut și o doamnă din generația a doua, moștenită de la Panoramic), frumos echipați (pantaloni negri, cămașă albă personalizată cu sigla restaurantului, șorț cu însemnele unei renumite podgorii transilvane, foarte iubite de unii utilizatori AFA????). În general, părea că știe fiecare ce are de făcut, dar am mai surprins și câteva mișcări browniene... În fine, emoțiile și micile stângăcii ale începututui, pe care sunt dispusă să le trec cu vederea dacă lucrurile importante merg bine!

Și ce poate fi mai important decât modul de prezentare al mâncării și mai ales gustul și prospețimea ingredientelor?! Am așteptat cu sufletul la gură, pregătită pentru toate variantele posibile. Ei bine... a fost bine! A fost foarte, foarte bine! Ați bănuit; de-aia și scriu acum aici, nu?! ????

Întâi au venit plachia lui Tati și deștele Dianei. Le mâncai deja din ochi! Prima, o simfonie de culori de vară, dominate de roșul ardeiului și verdele pătrunjelului, însoțită de 3 felii triunghiulare de mămăligă puse un pic pe grătar. Celelalte, servite pe un platou acoperit cu hârtie alimentară ce o imită pe cea de ziar, învelite în pesmet fin, acompaniate de un sos de iaurt cu usturoi și de un coșuleț cu cartofi copți! Imediat am primit și restul comenzii. O bucată consistentă de vită înotând într-un sos cu ciuperci, lângă piure trufat de cartofi.

Iar tajinul meu!... Iar tajinul meu... arăta într-un mare fel! Totul era ascuns într-un adevărat vas tajin, din ceramică smălțuită pe dinafară și decorată rudimentar, dar de efect. Când am înlăturat capacul, am descoperit 4 cotlete de berbecuț odihnindu-se pe un pat format din bulgur, legume, prune uscate, migdale pisate și un pic de haloumi! Dar ce parfum!... Dar ce gust divin!... Condimentat exact cât trebuie, mai degrabă aromat. N-am mâncat tajin la mama lui acasă pentru simplul motiv că n-am ajuns încă în Maroc. Dar și când m-oi duce, pretențiile or să-mi fie pe măsura gustului delicios al ăstuia de la Alex!

Ce s-o mai lungim?! Ne-am înfipt în mâncare, că și-așa eram lihniți. Am gustat unii de la alții și declar că mi-au plăcut toate. Vita, făcută medium, se topea în gură, peștele era bun, dar mai ales acoperământul de legume, iar puiul fraged, învelit în pesmet condimentat corect. A, am uitat să spun că ne-am mai trezit cu o caserolă cu cartofi copți, presărați cu unt și pătrunjel. Am crezut inițial că aparține tajinului meu și m-am cam mirat, căci bulgur cu cartofi egal pleonasm culinar. Am gustat totuși din ei, erau crocanți și delicioși! Pe urmă ne-am amintit că Tati a cerut inițial cartofi copți și doradă, după care s-a sucit cu captura zilei. În fine, să fie primit! Am împărțit cartofiorii, prea erau buni!

Mai mult decât mulțumiți, am decis să înlocuim desertul cu câte un digestiv. Între timp ne descoperiserăm un amic pe post de barman (zânul bun) și l-am rugat să ne surprindă (ca de fiecare dată) cu niște coktailuri cum numai el știe să facă! Am primit – băieții câte un Road 66 (pe bază de whisky), iar fetele câte un London’s Pearl, cu gin, lămâie și... crenguțe de cimbru proaspăt. Di-vin! Evident că am gustat și din celălalt; bun și el, dar tot cimbrișorul meu mi-a căzut cu tronc!

Una peste alta, l-am declarat pe Alex la înălțime, ne-a depășit așteptările cu vârf și îndesat! Partea grea pentru el abia acum începe, mă gândesc; odată ce ai ridicat ștacheta la un nivel, e nașpa s-o mai cobori vreodată, trebuie să-ți păstrezi bunele obiceiuri!...

Nota de plată s-a ridicat la aproximativ 350 ron. Scumpicel, de acord, dar vă asigur că n-am regretat niciun leuț! Prefer să dau un ban, dar să știu că sunt răsfățată din toate punctele de vedere. Vorba cuiva: „Se simțea nevoia unui astfel de loc în Galați.”

Abia aștept să revin la Alex și promit că o să vă țin la curent. (Tocmai ce am găsit împreună cu o prietenă ocazia perfectă: trebuie să dea de băut, că a promovat un examen ????! Încă n-am stabilit când, dar se va întâmpla.) Și vă invit ca, dacă sunteți în trecere, să poposiți pe faleza superioară a Dunării, la Alex, pentru o mâncare delicioasă și o priveliște de vis!

P. S. Piesa care precede acest articol a făcut parte din repertoriul de aseară, răscolindu-mi amintiri din frageda-mi tinerețe, pe când eram și eu proaspătă absolventă de bac... Și chiar de mai-nainte... Eh, ce vremuri!...

---

VIZUALIZĂRI: 10110 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI