'Mâncătoriile' Chișinăului

TIPĂREȘTE

Acest review se doreste a fi un foarte, foarte scurt periplu prin “mancatoriile” chisinauene. Scurt, pentru ca n-o sa vorbesc decat despre ce am vazut cu ochii mei si ce am gustat cu propriile-mi papile.

Pe domniile voastre, dragi prieteni cititori, ma gandesc ca v-as putea imparti in doua tabere: cei pe care pasii i-au purtat deja in capitala tarii noastre de peste Prut (acestia ar putea sa se opreasca aici cu lectura, pentru ca ei deja au avut propriile experiente culinare moldovenesti, doar daca se gandesc ca, cine stie, poate va mai fi si o data viitoare! …) si cei care n-au calcat niciodata pe aceste meleaguri. Acestia din urma, deasemenea s-ar putea grupa in doua gramezi: unii carora nici nu le trece prin cap sa mearga la Chisinau, cel putin nu de buna voie si nesiliti de nimeni (si acestia pot da “back” sau “escape”) si ceilalti, care nu exclud aceasta vizita din agenda lor turistica, ba poate chiar si-o doresc… Ei, acestia din urma ar putea sa ia aminte, deoarece oricare muzeu se vor opri sa viziteze (de Istorie, de Arta sau Etnografic – vezi impresii), ar trebui sa ma creada cand le spun: Fratilor, dupa ce va ostoiti foamea/setea de cunoastere, o sa vi se faca o foame de-aia adevarata, de-ati manca si pietre, ca sa nu mai zic de sete, tot din aia adevarata!...

Moldova este locul unde mancaciosii, dar si gurmanzii deopotriva, se vor simti la ei acasa. Mancarea e multa si buna. Iar bautura… belea! Toata lumea a auzit de vinurile moldovenesti, premiate si ras-premiate in toata lumea, de coniacul Calarasi…

Primul popas l-am facut la Restaurantul Kumanek (La Cumatrul), cu specific ucrainian, pe care l-am gasit pe Str. V. Alecsandri, la nr. 68. Ne-a placut constructia masiva din barne de lemn, pe un singur nivel, cu ferestre decorate cu perdele din dantela alba. Am intrat sa mirosim atmosfera si, dupa o privire-doua aruncate, am decis sa ramanem sa si (de) gustam. Cum ora era cam inaintata pentru o masa de pranz (cam 3 dupa-amiaza), restaurantul era gol, astfel ca personalul, gatit in straie specifice, s-a concentrat doar pe noi. Mobilier din lemn masiv, decoratiuni traditionale ucrainiene, foarte asemanatoare cu cele romanesti, multe farfurii pictate, stergare cusute in rosu si negru, dantele, papusi decorative din materiale textile colorate, sticle de diverse forme, un abac… De Mama-Rusie aminteau fara tagada desenele in culori vesele de pe pereti si muzica populara care ne-a facut sa ne batzaim fundurile pe scaune, mai ales dupa ce am gustat visinata cumatrului

A comandat fiecare ce-a vrut si ce-a crezut si, ca la orice carciuma care se respecta, am primit pentru inceput din partea casei niste boluri mititele in care se afla un fel de pate de casa, foarte gustos, alaturi de cateva felii de paine neagra, aceasta continand un ingredient interesant pe care nu reuseam sa-l identificam; am intrebat pe tanarul Ivan care ni le adusese la masa ce condiment are painea asta, el a zis ca deobicei servesc paine facuta de ei, dar atunci nu stiu ce problema aveau la cuptor, ca painea era cumparata din comert si ca nu stie ce contine, dar se duce sa intrebe. A sosit putin mai tarziu cu raspunsul: chimen. Ntz, parca nu… (Am gasit mai apoi la alimentara sortimentul de paine respectiv, contine cuisoare, am cumparat si pentru acasa.)

Mancarea a fost buna, indestulatoare si frumos prezentata, servita, desigur, in strachini traditionale de lut. Am comandat la final si o portie de desert, desi eram cu totii full, dar Istetica si cu Maria, care sunt vegetariene, parca ar fi dorit sa linga si ceva dulce, asa, de pofta… Era o chestie facuta din 2 blaturi subtirele cu seminte de susan, intre care se lafaia o crema usoara de mascarpone, decorata cu capsuni proaspete; a fost ceva divin! Evident ca ne-am batut toti pe biata prajitura si am mai comandat o portie! Am platit cu cardul (de fapt, peste tot pe unde am mancat n-a fost nicio problema sa platim cu cardul) si, cu pasi ingreunati de bunataturile ingurgitate, ne-am indreptat spre canicula de afara…

A doua mancatorie pe care am testat-o a fost La placinte, cea de pe Bd. Stefan cel Mare, in aceeasi seara. Nu prea ne era foame, dupa cat balotaseram la pranzul intarziat de la “Cumatru”, dar citisem despre brandul cu pricina ca nu trebuie ratat. Am votat rapid si am decis: “Hai, ca o placinta mai merge! ”. Restaurantul e vestit pentru toate neamurile de placinte si “invartite” moldovenesti, dar ofera si feluri de mancare “normale”. Interiorul aerisit, compartimentat, din ale carui decoratiuni am retinut abajururile corpurilor de iluminat. Noi am stat pe terasa, unde sunt mese de 4-6 persoane, acoperite de umbrele imense. Am comandat fiecare cate un fel de placinta (cu varza, cu branza dulce, cu branza sarata si nu mai stiu cu ce), ca sa gustam din toate. Delicioase! Fara alte comentarii. Pur si simplu perfecte. La intrarea pe terasa restaurantului, se afla un bener imens care anunta privitorii ca in aceasta locatie se poate servi “meniul zilei” la orele pranzului la pretul de 60 lei moldovenesti, cam 15 RON. Ne-am propus sa ne intoarcem a doua zi “La Placinte” sa mancam de pranz.

Dar socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa. A doua zi ne-a prins pranzul prin zona muzeelor; tot cautandu-le, dadusem intamplator peste o locatie pe care Tati o mai vizitase cu vreo doi ani in urma si care il marcase in mod pozitiv: La Taifas. Situat undeva in subsolul unei cladiri de pe Str. Bucuresti, nr. 67, chiar la intersectia cu Str. Puskin, specificul sau este pur traditional moldovenesc si ne-am simtit ca acasa inca din momentul in care i-am trecut pragul. Decoratiuni care amintesc de spatial rural romanesc, tot felul de oale si ulcele, stergare cusute, grinzi de lemn impodobite, o roata de car, butoiase cu ceva licori magice; in doua nise erau desene si miniaturi care reproduceau gospodaria traditionala moldoveneasca, iar peretii erau impodobiti cu fotografii de diverse personalitati care au beneficiat de serviciile acestei locatii. Pot spune ca am servit masa langa Toto Cutugno…

Am citit ulterior pe saitul de prezentare al restaurantului ca “La taifas” este cartea de vizita a Moldovei. Intradevar, nu ne-a dezamagit, am mancat aici unele din cele mai bune sarmalute (miiici, miiici, cat degetul mic) cu mamaliguta. Si ceilalti membri ai tribului au laudat bucatele. Totul pe fond muzical specific si stropit corespunzator, astfel incat mancarea sa alunece mai usor pe gat… La iesire am fost serviti cu mere dintr-un paner.

Seara am mancat o cina usoara (salate, paste, ceva de genul, mai putin Baietel care “este un baietel mic, in crestere” si care a balotat in consecinta ceva cu pui, ciuperci si muuulta smantana) la Sosea, adica pe Bd. Stefan cel Mare, la Restaurantul Dealurile Nistrului. Curat, bun, servire ok, nimic memorabil.

In ziua urmatoare am sarit peste masa de pranz deoarece pe 3 dintre noi i-a palit toxiinfectia alimentara, episod descris in review-urile anterioare si care ne-a imobilizat juma’ de zi. Spre seara, cand am inceput sa inviem cat de cat, am hotarat sa ne pornim si sa cautam totusi o mancatorie, caci ceilalti doi care combatusera cu ranitii nu aveau totusi nicio vina… Am plecat de la Pensiunea Lidia, unde ne aveam cartierul general, pe Strada Armeneasca, am iesit in Stefan cel Mare si am luat-o in stanga, caci in dreapta tot exploraseram pana atunci. Dupa vreo 5 minute de mers agale, am descoperit una din locatiile Andy’s si ne-am oprit, de data asta nu pe terasa, care parea destul de basic, ci inauntru. Atmosfera intima, calda (la figurat), nota comuna a decoratiunilor (tablouri, tapiterii, abajururi) erau florile. Ne-am recuperat cu mancaruri mai mult sau mai putin usoare (zama de gaina, supa-crema de ciuperci cu pui, pizza, coltunasi cu branza), dar mai ales cu “saruri de rehidratare”…

Una peste alta, se poate spune ca ne-au omenit cum se cuvine fratii moldoveni! Ceea ce va doresc si dumneavoastra, celor pe care vanturile, valurile… o sa-i arunce candva pe aceste meleaguri binecuvantate de Dumnezeu!

---

VIZUALIZĂRI: 10020 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI