1, 2, 3 agape la restaurantul Montecarlo

TIPĂREȘTE

În fiecare an la sfârşitul lunii iunie, soţul meu se întâlneşte cu foştii colegi de facultate şi cum eu îl iau pe la socializările mele, el mă ia la ale lui. Anul ăsta colegii au reţinut o masă la restaurantul Montecarlo din Cişmigiu. Întâlnirea era la ora 13. Am ajuns acolo cu taxiul din cauză că dacă aş fi luat troleul plus tot Cişmigiul în piept, aş fi ajuns acolo gata leşinată de căldură. Taxiul a oprit pe Schitu Măgureanu aproape de intrarea în restaurant. La ora aceea Cişmigiul era amorţit. Copiii plecaseră acasă şi pe bănci pensionari solitari moţăiau cu un ziar în mână.

Ce ştim despre restaurantul Montecarlo?

Că este vechi de când lumea. Pe insula din Cişmigiu a existat un birt încă de prin 1850. Mai târziu prin 1886 se clădeşte restaurantul Montecarlo care a ars la sfârşitul primului război mondial. În 1926, după unii arhitectul I. Mincu, după alţii P. Antonescu au construit o clădire masivă în stil neoromânesc a cărui poză am găsit-o pe net. Fotografia a fost făcută în anii ´30 odată cu ale altor clădiri din Micul Paris. Clădirea care avea o grădină cu 400 mese a fost distrusă de cutremurul din 1940. După al doilea război mondial restaurantul Montecarlo a fost refăcut din nou şi în timp a suferit extinderi ceeace azi îi dă un aspect neunitar. Eu îmi aduc aminte că în copilărie mă duceau acolo părinţii la un cupjac deşi îl preferam pe cel de la Scala.

Care este reputaţia restaurantului?

Proastă şi foarte proastă în cronicile saiturilor de specialitate. Că este încremenit în perioada comunistă, că chelnerii sunt plictisiţi şi îmbătrâniţi, că nu este nicio imaginaţie în prepararea şi prezentarea felurilor de mâncare, într-un cuvânt:să se desfiinţeze! Citisem reviewul lui Michaell care a fost încântat de atmosferă şi de serviciu vizitându-l la sugestia lui Dragoş a cărui obiectivitate nu e cazul s-o pun la îndoială. Michaell dacă ne mai citeşti, pentru prima oară sunt de acord cu tine. Ne-am simţit foarte bine la Montecarlo. Ce nu mi-a plăcut nici mie a fost intrarea ca într-o hrubă şi nici banerul roşu de reclamă. Puţin gust n-ar fi stricat. Înăuntru însă restaurantul este foare mare şi frumos mai ales datorită ferestrelor prin care poţi privi lacul în toată splendoarea lui.

Care a fost clientela restaurantului?

Mai mult de vârsta a treia şi a patra dacă există aşa ceva. La masa noastră eram vreo 20 de persoane de +80, în spate altă masă de + 70, alături tot aşa. Doar la două mese câţiva tineri au mâncat repede şi au plecat de frică să nu se contamineze de bătrâneţe ca de râie. La un moment dat s-a auzit de la masa din spate întâi timid apoi prinzând aripi Gaudeamus igitur. Am început şi noi să cântăm ca şi cei de la masa de alături, era fals, nu se ştiau versurile dar ce contează, ne întorsesem cu aproape 60 de ani în urmă. O doamnă care întârziase şi pe care n-o cunoşteam ne-a întrebat˝ Aici e masa de 45 de ani? (adică 45 de ani de la terminarea facultăţii) Un coleg de-al soţului a răspuns : ˝Noi suntem de 58˝ (adică 58 de ani de la terminarea facultăţii). M-a luat un fior pe spate dar am depăşit momentul pentru că tocmai chelnerul ne adusese ce am comandat.

Ce am mâncat şi la ce preturi?

Fiecare a mâncat ce-a vrut, notele de plată făcându-se separat. Nota bene pentru chelner pentru că în alte părţi se aduce o notă comună şi să vezi atunci ce mai socotesc inginerii. De regulă la o notă comună, chelnerul se alege cu 15-20%, aşa separat 10%. Meniul cuprindea antreuri reci şi calde, ciorbe, peşte, grătar, mâncăruri 90% româneşti gătite traditional, poate asta nu place saiturilor de specialitate. Nu înţeleg de ce. Nu poţi schimba cât ai zice peşte informaţiile alimentare transmise prin genom unei întregi generaţii. Nu poţi bombarda oameni care nu sunt snobi, adică poate sunt mai demodaţi sau conservatori, cu reţete importate de shake, ghimbir în toate, fructe de mare, scoici, kalamar, raţă cu portocală invocând şi garantând ca numai ele sunt sănătoase. Comesenii ăştia de +80 şi ceilalţi de +70 au ajuns relativ sănătoşi la vârsta senectuţii mâncând tradiţional româneşte. Căţiva ˝băieţi˝ au gustat palincă din producţia unui coleg iar altul a adus vin roşu căpşunică şi alb ca şi Kelly Boy al nostru. Porţiile erau mari dar şi preţurile. La un restaurant din centrul Bucureştiului nu te poţi aştepta să aibă preţuri ca la ˝împinge tava˝. Spicuiesc câteva feluri din meniu mai solicitate: salată bulgărească 18 lei, ardei copţi 10, salată de vinete cu roşii 16, castraveţi muraţi 10, ciorbe 8-9, şalău meuniere 31, somon la grătar 38, saramură de crap 50, sarmale cu mămăliguţă 19, rasol de vită cu cartofi natur şi hrean 42, muşchiuleţ de porc 32, cafea de orice fel espresso, capucino, turcească 5 lei, berea 6-8 lei sticla de 500 ml. O familie a comandat un platou cald cu de toate, adică chifteluţe, creer pane, cârnăciori, mici şi alte porcării, cred că 70 lei în doi dar eu m-am gândit că e cam riscant pe căldura aceea. Din cauza căldurii nu s-a putut mânca mult şi băutura fiind de dar, în medie de famile a costat 80-9o lei. Nimeni nu a consumat desert, care având diabet, care cu kilograme în plus, degeaba chelnerul ne recomanda papanaşii casei sau îngheţata delicioasă.

Serviciul

Aerul condiţionat crea o temperatură plăcută fără să-ţi bată în creeri. În privinţa serviciului, la masa noastră au fost doi chelneri din care şeful, om spre cincizeci de ani a fost veşnic prezent să completeze tot ce se cerea, să debaraseze, să aducă alte pahare, n-aş zice că avea clasă dar se vedea experienţa şi memoria ascuţită în zeci de ani de serviciu. Am fost serviţi cred că în jumătate de oră dar cum se deslegaseră limbile nimeni nu a sesizat aşteptarea.

Zău, de ce specialiştii în restaurante consideră Montecarlo vetust şi anacronic? O fi de vină diferenţa de generaţii? După părerea mea e o locaţie decentă cu o privelişte minunată spre lac şi în care, după o plimbare în Cişmigiu te poţi opri la o bere şi încă ceva, ca să scapi de gătit acasă.

---

VIZUALIZĂRI: 2595 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI