Restaurantul Sarpele Roz, Bucuresti

TIPĂREȘTE

Ziceam ca nu are ce sa mi se mai intample pana la sfarsitul anului cand voi scrie despre sejurul ce include revelionul. Dar iata ca socoteala din targ nu se potriveste…. asa ca va impartasesc experienta de joi seara, de la restaurantul Sarpele Roz din Bucuresti. In vara am cununat o ultima (credem) pereche de fini (matura), si cum finu’ e indragostit pana peste cap si isi copleseste sotia cu atentii si surprize, la cate unele fiind si noi partasi in calitate de parinti spirituali, ne-am trezit joi, 27 noiembrie, cu telefon la 7 seara ca la 8 trebuie sa fim pregatiti sa sarbatorim cele 4 luni si o zi de la cununia lor. Si iata-ne la 20.30 intrand in Restaurantul Sarpele Roz de pe Calea Victoriei, pe care l-a ales finu’. Nu mai fusesem niciodata si cred ca va ramane singura experienta. Dar pentru ca i-am trecut pragul sa va spun si voua.

Accesul - Calea Victoriei, nr 163, este in capatul strazii dinspre guvern, intrarea prin gangul BCR-ului. Dinspre gangul acela si pana la intrarea in restaurant este ditamai covorul rosu care te face sa te simti special. De la intrare te abordeaza o multime de oameni de nu stii unde sa te mai uiti: doamna de la garderoba sa-ti ia haina, unul din patroni (cred) sa-ti ureze bun venit, ospatari, sef de sala, care te saluta si te invita la masa, un fotograf care se invarte si el pe acolo, artistii locului, care te saluta si ei… te simti inconjurat din toate partile.

Si-acum. Cum sa descriu eu restaurantul, pentru ca nu-mi gasesc cuvintele ca sa vorbesc despre o lume boema, artisti, lautari, taraf, atmosfera care se vrea interbelica, cand eu nu ma simt din zona asta? Restaurantul cred ca a fost gandit din perspectiva spectacolului, a tarafului si a mancarii traditionale si este foarte probabil ca ce spun eu acum ca nu prea mi-a placut, altora sa li se para cu totul diferit. Dar sa o luam pe rand.

Sala - La intrare este holul si garderoba, urmeaza barul si apoi sala care nu este asa mare cum ma asteptam. Finu’ care mai fusese zice ca o stia mai mare, nu stiu daca s-a restrans sau el nu-si mai aduce aminte bine. Inauntru semiintuneric (prea mult pentru gustul meu), lumina vine de la niste candelabre si de la niste lumanari albe, groase care pe masura ce se consumau si se prelinge ceara topita creeaza un décor natural, dantelat, placut vederii. Intr-un capat al salii este scena cu taraful iar pe peretele opus este un ecran pe care se deruleaza programul restaurantului pentru perioada curenta si imediat urmatoare (2 saptamani). Se deruleaza informatii despre spectacolele din fiecare seara, invitati, ,,, si cat costa “couvert” (am tradus ca si intrare la spectacol), care poate fi diferit, in functie de artisti, intre 25 si 50 lei/persoana, care se adauga la consumatie. Un perete este tapetat si pe-o parte si pe cealalta cu pozele artistilor care le-au trecut pragul si nu stiu pe cine sa zic ca n-am vazut pe acolo. Pentru ca mi-am luat fina si am studiat un pic. Iar pe o diploma pe care o primisera din partea unei emisiuni de televiziune am vazut ca unul din cei 3 patroni care erau trecuti acolo este Marius Mihalache, celebrul “timbalagiu” (folosesc si eu termenul pe care l-am auzit pronuntat toata seara de catre Cornelia Catanga ca fiind corect). In sfarsit dupa ce ajungem la o masa, n-avem timp sa respiram ca ne si trezim cu ospatarul care ne-a pus meniurile in brate si vorbaret nevoie mare nu s-a mai miscat de langa noi pana n-am comandat. A dat dovada de o amabilitate dusa la extrem, agresiva chiar, care noua nu ne place deloc. Trebuie sa spun ca pe tot parcursul serii s-au perindat pe la masa noastra nu numai ospatarul care ne-a servit ci si altii cu tot felul de trebusoare.

Artistii - Cei ai locului sunt Cornelia Catanga, Nelu Ploiesteanu, Aurel Padureanu si taraful lor dar au in fiecare seara invitati. In seara noastra au fost niste dansatori din Cuba dar eu am rezerve ca erau tocmai de acolo. Cred ca erau sau devenisera de-ai nostrii cu totul, pentru ca dupa momentul lor, s-au schimbat, au luat loc la o masa cu de-ai casei, dupa cum ne-am dat seama si au dansat toata seara la hore, sarbe si manele. Au mai cantat: la timbal Ion Miu (prezentat ca si artist care concerteaza in Elvetia si Franta), absolut deosebit momentul, cel mai frumos al serii, Panseluta Feraru si Emilia Ditu. Poate am mai pocit nume, cunoscatorii sa nu se supere, voiam doar sa dau cat mai multe detalii. Artistii locului canta printre mese, nu pe scena si au masa lor langa ecranul care derula programul, chiar langa a noastra, unde aveau si alti invitati, dintre care se distingea detasat Florin Chilian care a cantat in duet cu Cornelia Catanga si in general a facut multa atmosfera. Muzica este destul de tare, imposibil sa te auzi pe timpul spectacolului, poti s-o faci doar in pauze (scurte, de altfel). Cum spuneam artistii canta printre mese. Unul dintre ei avea o hartie de 100 lei in mana (pe care nu i-o daduse nimeni ca era la inceput si eram cu ochii pe celelalte 4 persoane prezente in afara de noi) iar cand ajungea in dreptul fiecarei mese cantand, deschidea mana ostentativ ca sa te intrebe daca ai o preferinta. Nu-mi place acest stil, se intampla si in alte locatii. Sunt destui oameni care se binedispun si solicita singuri cantari la ureche, mi s-a intamplat si mie cu sotul meu. Nu agreez deloc sa fiu pusa intr-o situatie delicata si sa simt ca mi se forteaza cumva mana.

Mancarea – Slabuta, dupa parearea noastra, a tuturor. Am mancat in alte locuri infinit mai bine si mai sofisticat, dar mai ales corespunzator pretului platit. Imi place cand ajung undeva sa intreb ospatarul ce imi recomanda, daca au o specialitate a casei sau daca au ceva care se mananca foarte bine cf statisticilor lor. Al nostru m-a ametit de cap insirandu-mi feluri de carne si ca trebuie sa aleg eu in functie de ce stiu ca-mi place dar ne-a spus intr-un final ca au un berbecut la ceaun foarte bun si o rata pe varza la fel. Asa ca am luat si noi cele 2 plus o saramura de crap si niste cotlete de berbecut. Nimeni n-a fost incantat, Concurez oricand cu rata mea pe varza. Pulpa de rata era tare, stratul acela de piele grasa si groasa nu se putea dezlipi, asa ca m-am omorat ce m-am omorat si am lasat-o balta, varza era o varza fiarta, oarecare, sotul meu s-a plans de asemenea de cotletele tari puse pe farfuria rece pe care seul s-a ingrosat imediat si o gramada de oase mici, sparte, de care a dat mestecand cotletele. Finu a zis ca saramura era nesarata, ca de spital, singura multumita partial a fost fina cu ceaunul ei gras. Placinta de branza dulce de la desert a fost tare si deloc gustoasa iar inghetata mea a constat in 3 cupe de inghetata manjite cu un sos de ciocolata, care aratau la fel ca unele de la coltu’ strazii. Nu ma considerati un om pretentios sau carcotas, ci ca pe unul care a adunat experiente si poate sa faca diferenta. Mancarea este clar traditional romaneasca dar farfuriile sunt absolut banale, nimic care sa te impresioneze avand in vedere, locul, pretul, pretentiile…. Mai spun ca mancarea a fost adusa foarte repede (cred ca 10 minute), ceea ce pentru mine nu a fost un plus. Am baut un disarono si o palinca (buna) la inceput si vinul casei alb si rosu, dar daca spun ca nici asta nu ne-a placut ziceti ca e cazul sa nu mai iesim din casa.

Atmosfera - Lume nu prea multa cand am ajuns noi, cred ca era prea devreme. Erau 4 persoane, 2 la o masa si 2 la alta in afara de ai casei care misunau prin sala, (cam multi). Apoi s-a mai animat dar am avut o impresie asa toti 4 ca cea mai mare parte erau oameni de-ai casei si doar cativa consumatori. Fum de tigara cat cuprinde, ventilatie slabuta. La un moment dat cineva a dat tonul dansului, nu cred ca era un consumator. A invitat fetele de la masa la care stateau si “cubanezii” care parca raspundeau la o comanda si cireasa de pe tort, pana si ospatarii dansau si te invitau la dans. Ar putea parea farmecul locului dar eu n-am avut sentimentul acesta. Si pe noi ne-a scos la o hora, ospatarul care ne servea si a ramas in hora pana la sfarsitul ei. In fine…. nu stiu ce sa zic. In general a fost muzica lautareasca, cu putina usoara iar de la ora 1 noaptea s-a dat tonul la manele, moment in care lumea a umplut ringul iar noi ne-am gandit ca trebuie sa o luam catre casa. Fotograful de care pomeneam la inceput era tot un du-te-vino, printre mese, sa prinda artistii care se opreau si faceau cate o poza cu fiecare mesean. La sfarsitul serii alegi daca iei sau nu poza (15 lei cea mica, cat un magnet de pus pe frigider si 25 cea putin mai mare, de dimensiune obisnuita).

Preturile – Nu pot sa spun cat a costat ca a platit finu’ dar cred ca l-a usurat de o gramada, orientandu-ma dupa preturile din meniu. Nu mai spun ca s-a adaugat couvertul 100 lei, ptr 4 persoane si 4 poze cu Catanga pe care am ales sa le luam, 60 lei. Un calcul aproximativ, facut de sotul meu l-a dus undeva la 6-700 lei, cam mult pentru ce s-a mancat si baut.

Concluzie – Pentru mine a fost o experienta care nu se va repeta (cel putin nu din initiativa mea). Nu neaparat ca nu recomand locul, vreau sa spun doar ca mie nu mi se potriveste. Cheful vine in principiu, este muzica, este mancare, sunt artisti, am dansat… dar nu e lumea mea. Si nici buzunarul potrivit. Poate ca in week-end este cu totul altfel decat intr-o zi de joi. Am mai simtit nevoia sa ne rasfatam din cand in cand si am ales cate o locatie gomoasa dar tin sa simt asta, daca platesc un pret. Aici mi s-a parut ca locatia se bazeaza pe spectacol si pe o amabilitate exagerata si obositoare a personalului care cumva iti scoate banul din buzunar dar nu te face sa spui la final “da’ dom’ne, dar a meritat!! ”

---

VIZUALIZĂRI: 7864 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI