Din nou la zahanaua Zexe de pe str. Sofia

TIPĂREȘTE

Pe 5 decembrie a fost ziua mea. Am împlinit 87 de ani. Multi? Mi-aduc amine cum, când eram ca voi şi aveam 40-50, chiar peste 60 de ani, consideram că în jur de 70 de ani este punctul terminus al existenţei pentru că nu mai ai nimic de spus. Nimic mai fals. Abia după această vârstă, dacă mai ai capul cât de cât întreg, capeţi înţelepciunea, înţelegerea şi toleranţa care ţi-ar fi fost utile cu mult mai devreme.

Cel aproape un secol în care mi-am derulat existenţa şi în care ţara noastră a trecut prin evenimente majore au avut impact asupra mea şi a familiei mele. Una din primele amintiri a fost a cutremurului din 1940 resimţit la Bacău unde locuiam. Trezită din somn de uruitul îngrozitor şi de scârţâitul mobilelor care se mişcau am spus în dulcele grai moldovenesc ˝aiasta a fost viaţa me˝. A urmat războiul. Tata, ca medic militar a lipsit patru ani de acasă, a condus un spital în prima linie de front ajungând în URSS la Krasnodar şi Cotul Donului şi în Cehoslovacia până la Banska Bystrica. A fost rănit dar după trei săptămâni s-a întors pe front. După război a fost ˝deblocat˝ (dat afară din armată) şi, schimbându-se regimul plitic, nici cabinet medical nu putea să-şi deschidă. Duminica, mama mergea la talcioc să vândă lucruri din casă ca să avem din ce trăi.

Târziu, după câţiva ani tata a găsit un post de medic la ţară A venit foametea din 1946-1947. Tata a mers pe acoperişul unui vagon până în Banat de unde a adus o putină de untură şi un sac de făină să avem ce mânca. La măcelărie se vindea carne de cal (dulce şi rozalie) şi de porumbel. A urmat naţionalizarea, singurul nostru apartament a fost confiscat, am fost înghesuiţi patru persoane într-o cameră iar în celelalte două s-au instalat nişte actvişti de partid.

Cu şcoala a fost altă problemă. Am terminat liceul în 1952, cea mai neagră perioadă comunistă în care Ana Pauker ne numea năpârci burgheze şi deşi terminasem cu media 10 nu am căpătat repartiţie pentru a urma facultatea. M-am înscris la cursurile serale ale Politehnicii şi timp de şase ani, zi de zi, de la şapte la trei jumătate lucram ca desenatoare în institutul de proiectare şi de la şase la zece noptea eram studentă.

Între timp a venit fetiţa. Au urmat ani grei. Îmi începeam ziua la cinci douăzeci dimineaţa şi o terminam la douăsprezece noaptea când la bulgari se încheia programul TV cu ˝leka noci˝. Ce m-a susţinut în toţi aceşti ani grei? Familia. Soţul şi copiii au fost suportul meu moral. Toată viaţa am fost mândră de ei.

După evenimentele din 1989 mi-am pus mari speranţe că vom avea o ţară ca afară. În vara anului 1990 mergeam zilnic cu toată familia în Piaţa Universităţii crezând într-un viitor mai bun. N-a fost să fie. Aveam totuşi o neîmplinire. În toţi anii de regim comunist nu ni se permisese să ieşim din ţară nici până la Ruse aşa că după 1990 ne-am aruncat cu frenezie în excursii ca să vedem lumea. De fiecare dată aveam impresia că e ultima excursie pentru că soţul făcuse un cancer renal de care a ştiut de la început şi care, graţie optimismului, operaţiilor şi controalelor regulate l-a dus pe picioare timp de 11 ani. Se împlinesc patru ani de când sunt singură.

Aşa cum v-am sfătuit şi cu alte ocazii, faceţi excursii, vedeţi ţara şi lumea, păstraţi amintirile într-un colţ al sufletului şi când vă va fi mai greu deschideţi sertarul şi vă veţi însenina. Aceste amintiri sunt cea mai valoroasă investiţie pe care o puteţi face într-o viaţă de om. Între timp fumatul timp de 50 de ani, privaţiunile, cozile la alimente dar în principal vârsta şi-au pus amprenta asupra sănătăţii mele. Am căpătat o insuficienţă respiratorie (BPOC), nu pot merge mai mult de 20m fără să mă opresc, -cum se spune să-mi trag sufletul zece-douăzeci de secunde, -nu pot urca pante sau scări, după amiaza ţin pe faţă câteva ore o mască de oxigen, mă tratez cu pufuri bronhodilatatoare, nu se mai pune problema vreunei excursii dar slavă Domnului, le pot retrăi pe cele vechi. În acest sens AFA mi-a fost de mare ajutor în sistematizarea impresiilor.

Şi ca să pun capac la toate acestea, ultimii doi ani ne-a lovit pandemia care a avut o influenţă distructivă în special asupra celor în vârstă. S-au distrus relaţiile sociale, oamenii au făcut psihoză din cauza fricii, nu s-au mai întâlnit unii cu alţii, nu s-au mai îmbrăţişat. Este foarte greu pentru un bunic să nu-şi ia în braţe nepotii. Nu fac exces cu rememorarea amintirilor pentru că singurul palpabil este prezentul şi în fiecare zi trebuie să găseşti măcar o cât de mică bucurie care să merite a fi trăită. Da, scuzaţi-mă am fost off topic dar nu ştiu când voi mai avea ocazia să vă spun povestea mea.

Convenţia cu copiii a fost ca eu să fiu invitată de ei dar în schimb să aleg restaurantul şi să reţin masa. A fost destul de greu să potrivesc programul pentru că ei fiind medici au gărzi pe care nu le pot schimba iar nepoţii au şcoală. Am ales sâmbătă 4 decembrie

Ca să fiu sinceră mă cam săturasem de restaurantele cu meniuri internaţionale, preponderant asiatice sau chiar europene unde în ultimii ani fusesem cu familia sau prietenii. Vroiam mâncare bună românească tradiţională, cu atât mai mult că fiind singură îmi gătesc acasă destul de simplu. Din ce am vizitat cu alte ocazii m-am orientat spre zahanaua Zexe. Aceasta are mai multe locaţii: pe strada Icoanei unde am sărbătorit în anul 2017 cu 17 invitaţi familie şi prieteni, cinci evenimente din viaţa noastră, (vezi impresii), pe str. Sofia unde am fost vara asta la grădină cu fiica şi ginerele să-i sărbătorim fetei mele aniversarea zilei de naştere (vezi impresii) şi un salon de evenimente lângă lacul Tei pe care nu l-am vizitat. De data asta am fost şapte persoane adică cei mari, cei mici cu cei mititei şi cu mine la locaţia de pe str. Sofia, în interior.

Localul este o fostă casă boierească construită în 1934 cu destinaţia încă de la început de restaurant într-o zonă selectă a capitalei între piaţa Dorobanţi şi statuia Aviatorilor. Până în 2014-215 aici a funcţionat un alt restaurant bun Casa Boierească, după care a fost achiziţionat de dnul Consulea, un mare cunoscător al bucătăriei româneşti pe care a reuşit s-o revigoreze. Zexe ocupă un loc de top în restaurantele cu mâncăruri tradiţionale româneşti.

La reţinerea mesei ni s-a recomandat să avem la noi o adeverinţă de vaccinare sau certificat verde dar care, la intrare nu ni s-au mai cerut. În schimb când ne-am aşezat la masă ni s-a adus un dezinfectant iar în timpul serviciului chelnerul a purtat mască şi la servit mănuşi.

Meniul ne-a fost prezentat pe trei cartonaşe distincte: unul cu mâncăruri, altul pentru băuturi şi al treilea pentru deserturi. Aici trebuie spus că din multele sortimente de dulciuri, ne-am orientat spre cofeturile istorice preparate după reţetele vremii. Astel prăjitura Carmen Sylva a fost comandată de regele Carol I, când soţia lui regina Elisabeta a împlinit 50 de ani; prăjitura Take Ionescu a fost preparată la Grand Hotel du Boulevard cu cremă de fistic şi blat de migdale; prăjitura George Enescu excela prin crema de portocale însiropată cu coniac. Este de prisos să spun că astăzi nu se mai găsesc dulciuri cu aromele de atunci.

Tot ce am mâncat a fost delicios, porţiile mari, serviciul prompt dar natural, preţurile au fost pe măsură. Ca să vă exemplific: eu am comandat o porţie de sarmale (cinci) de mistreţ pe varză cu mămăliguţă, 52 lei; fiica mea a servit 200 gr. calcan 96 lei; altcineva 300 gr. tocăniţă gălbior 42 lei; doi mititei Zexe 14 lei; biftec tartar 116 lei şi aşa mai departe; prăjiturile de 130 gr au costat câte 30 lei/ buc. Ca băutură noi femeile am servit o carafă de 500 ml din vinul casei (câte un pahar de fiecare), 48 lei; băieţii au consumat apă plată sau minerală iar copiii limonade. În total 806 lei, cu bacşiş 870 lei. Sigur că mie mi s-a părut mult, încă înainte de a rezerva masa le-am spus copiilor că e scump dar am înţeles din reacţia lor că nici nu vor să audă de schimbarea locaţiei. Cine ştie ce va fi la anul? A fost multă bună dispoziţie, ne-am pozat, cei mici au crescut ca Făt Frumos din lacrimă, încă o amintire de care să mă bucur şi s-o pun în palmares.

Vă rog să mă scuzaţi că am scris acest review total atipic dar am simţit nevoia să vă împărăşesc şi vouă care sunteţi a doua mea familie, bucuria pe care am trăit-o la împlinirea vârstei de 87 de ani.

Serviciu prompt, politicos, rapid

Am servit mâncare trdiţională românească de foarte bună calitate

locaţie de eită într-unul din cele mai selecte cartiere ale Bucureştiului

---

VIZUALIZĂRI: 632 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI