Pelerinaj de o zi la schitul Iezeru.

TIPĂREȘTE

Pentru că biserica din cartierul meu poartă și hramul Sfântului Cuvios Antonie de la Iezeru Vâlcii, preotul paroh a reușit să obțină, pentru câteva zile, moaștele sfântului și astfel, a organizat un pelerinaj pentru aducerea moaștelor în procesiune; acest eveniment a fost posibil deoarece în câteva zile urmau să se împlineasca 6 ani de la târnosirea bisericii.

Sfântul Antonie de la Iezeru Vâlcii a fost un negustor din vemea lui Constantin Brancoveanu, dar cu timpul a îmbrățisat viața monahală, lasând toată averea sa bisericilor. În total a trăit 92 de ani, dintre care, 28 in sihăstrie.

În dimineața aceea de septembrie, la ora 6, când încă „umblă lupii prin oraș˝, noi ne-am adunat în biserică pentru că preotul a săvârșit o slujbă scurtă cu rugăciuni pentru călătorie. După aceea, ne-am îmbarcat cu toții în autocare. Două autocare, plus câteva mașini personale, astfel că eram în total în jur de 100 de persoane. Fiind o ocazie deosebită, din partea bisericii, s-a chemat și un cameraman profesionist care a filmat și fotografiat totul.

Cu noi, printre pelerini, a venit și un călugăr de la Sihăstria Rarăului, dar fiind bolnav de cancer, stă mai mult prin București, pe la spitale. Se plimba, săracul, dintr-un autocar într-altul și ne povestea la microfon ce minuni a făcut Dumnezeu cu el.

Ca să facem un popas, ne-am oprit la Dealu Negru pentru a mânca vestiții mici de acolo. În afara de acest popas, nu ne-am mai oprit, ci am mers direct la schitul Iezeru. O bună bucată de drum a fost formată numai din serpentine și am intrat pe un drum forestier unde mașinile au parcat și noi am mai mers pe jos puțin. Am uscat scările schitului și am intrat în biserica unde am fost întâmpinați de moaștele Sfântului Cuvios Antonie de la Iezeru Valcea și părintele Onufrie (călugarul despre care am scris mai sus) a făcut niște rugăciuni de mulțumire pentru faptul că am ajuns acolo cu bine. Biserica despre care vă spun, era nouă și era construită în continuarea chiliilor. Biserica veche, situată în mijlocul complexului monahal era în curs de restaurare.

Din biserică am fost sa vizităm peștera în care s-a nevoit Cuviosul. Această peșteră se afla undeva la altitudine și pană să începem să urcăm, am putut să vedem și gospodăria maicilor cu grădini cu legume care iți făceau poftă, dar și cotețul păsărilor. După cum vă spuneam, apoi am început să urcăm. Mi-am dat seama cât antrenament au măicuțele care urcă în fiecare zi acolo pentru a aprinde lumânări. Au și antrenament, și curaj, căci drumul e destul de anevoios, abrupt și cu râpe. Puține persoane în varsta s-au încumetat să parcurgă acest drum, ținând cont că erau și porțiuni în care erau bare de susținere. Într-un final, am ajuns la peștera lucrată în piatră chiar de către Sfânt și am intrat pe rând să ne închinăm. Acolo preoții care erau cu noi au ținut slujba acatistului. Am aflat că la puțina distanță de această peștera se nevoiesc două măicuțe, care duc viață de sihăstrie. Bineînteles că nu am fost acolo, pentru a nu le tulbura liniștea.

Eu nu mai mâncasem până atunci coarne (fructe), dar acolo am avut ocazia pentru că erau o mulțime de astfel de arbuști și am putut aduna câteva.

La întoarcere, calea era mai ușoară, fiind coborâre, dar la fel de periculoasă pentru că se putea aluneca pe acel pământ.

Pe măsură ce ne apropiam înapoi de schit prindeam curaj, îmbiați fiind de mirosul de mâncare ce venea dinspre trapeza mănăstirii. Când am ajuns, măicuțele ne așteptau cu masa pregătită, dar trebuia să intram în serii, nefiind spațiu pentru 100 de persoane (trapeza avea o capacitate de 30-40 de locuri). Acolo am cam uitat toți de evlavie și abia așteptam să ne vină rândul. Pentru că măicuțele duc o viata mai aspră, la această mănăstire nu se manâncă cu carne, deși era într-o zi de joi. Însă ciorba de cartofi și iahnia de fasole au avut un gust așa bun și nu le voi uita niciodată. De câte ori văd acum aceste mâncăruri, îmi dau seama că nu pot concura niciodată cu cele mâncate acolo. Când am ieșit din trapeză, pe o masă erau carafe cu lapte bătut și pelerinii iși turnau în căni. Mama s-a mirat când a văzut că mă uitam cu poftă la acele carafe, pentru că știe că eu nu prea mă omor cu laptele bătut. Dar m-am dus și am băut două căni pline. Părintele Onufrie, deși bolnav de cancer la o vârstă atât de fragedă (23 de ani), ne-a făcut o surpriză, cum de altfel multe alte surprize ne-a făcut. Suferința l-a învățat că trebuie să ne bucurăm de fiecare dar al lui Dumnezeu. Cozonacul făcut de cuvioșia sa (care a ajuns la toată lumea), aveai senzația că e făcut de cel mai bun patiser.

După ce am mâncat cu toții, preoții au luat moaștele din biserică. Mi-a rămas în memorie chipul unei măicuțe foarte în vârstă care stătea în genunchi și plângea de dorul sfântului care urma să plece pentru doar câteva zile la București. Am înțeles, din evlavia sa, că îl venerează și că îl consideră ca pe un părinte, prieten și ocrotitor, ca și cum acesta ar fi înca în viață. Am mers în procesiune până la o fântână din apropiere, unde era și o troiță. S-au făcut câteva rugăciuni, deoarece măicuțele ne-au spus că acel izvor a apărut la rugăciunea Cuviosului. Tot acolo ne așteptau și autocarele și un microbuz unde s-au depus moaștele.

Am oprit la Arhiepiscopia Râmnicului, unde am fost întâmpinați de un reprezentat al episcopiei. S-a ținut în biserică o slujbă și am primit binecuvântarea pentru a pleca la București.

La întoarcere nu am mai făcut opriri, decât la vreo două stații de benzină și la una dintre ele am asistat la o minune: stăteam în autocar, priveam pe geam, unde cu mare uimire am constat că părintele Onufrie, care până nu de mult se deplasa cu cârje și când l-am cunoscut în urmă cu câțiva ani, era în cărucior cu rotile, ca să nu mai spun de faptul că era și orb și i-a revenit vederea datorită credinței puternice, se luase la întrecere, la alergat, cu unul dintre băieții care vin la biserică. Cineva a surprins minunea într-o fotografie, exact în timp ce părintele sărea un șanț (deocamdată nu găsesc CD-ul unde am acea poză, dar imediat ce dau de el, am sa pun aici imaginea). Toată lumea care a văzut, a rămas stupefiată, pentru că unul dintre diagnosticele părintelui era de necroză de cap femural.

Spre seară am coborât din autocar în București prin apropierea bisericii unde credincioșii care nu au putut să vină în pelerinaj, ne așteptau. Din nou în procesiune preoții au depus racla într-un baldachin spre închinare.

Câte zile a stat Sfântul aici, s-au ținut slujbe aproape în permanență, în cinstea sa și spre mângâierea sufletească a celor care veneau cu evlavie și credință și apelau la mijlocirea sa înaintea lui Dumnezeu.

---

VIZUALIZĂRI: 2902 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI