Salina Turda — numai mie mi se putea întâmpla

TIPĂREȘTE

Am plecat dimineaţa devreme cu autocarul din Bucureşti, am vizitat cetatea Alba Carolina despre care am scris un review în 2014, ghidul ne-a lăsat jumătate de oră să mâncăm la botul calului şi la patru fără cinci intram pe poarta nouă a salinei Turda.

Programul oficial prevedea că se poate intra până la patru aşa că jos pălăria în faţa şoferului! Regulamentul prevedea ieşirea din salină la ora cinci dar poate datorită relaţiilor personale ale ghidului sau faptului că eram un grup de 45 de persoane, ora de părăsire s-a decalat la şapte, cu întâlnire jos la lift la şase jumătate.

O altă surpriză am avut că în timp ce mă aşezasem la coadă cu 10 lei într-o mână şi talonul de pensie în alta, casieriţa ne-a spus:˝Pensionarii intră gratuit˝. Ce să mai întreb că de ce şi pentru ce?, am intrat.

Vă scrisesem la prezentarea generală a Circuitului Vest România că influenţată de ce citisem pe diagonală în câteva din cele 55 reviewuri postate pe AFA, eram gata să nu intru: că sunt 150 de trepte de coborât şi la întoarcere tot atâtea de urcat, că la lift aştepţi jumătate de oră pentru că are capacitatea de numai 7 persoane, că aleile sunt alunecoase şi-ţi poţi rupe picioarele şi colac peste pupăză ori ţi se instalează o stare de claustrofobie, ori obstrucţia bronhiilor, un fel de sufocare (depinde la ce eşti predispus).

Ţinând seama de toate acestea, în cunoştinţă de cauză şi cu bastonul pliant scos din poşetă, am intrat. E adevărat că nu eram singură fiind însoţită de nepoata mea.

Am coborât treptele cu atenţie dar având bastonul ca al treilea punct de sprijin n-am constatat că ar fi alunecoase. Am trecut prin galeria Franz Iosef, sala Crivacului (anul 1881), am văzut instalaţiile de transport mecanic al sării dar şi vagoneţi şi o expoziţie de unelte vechi. La un moment dat pe aleea pe care păşeam s-au ramificat indicatoare spre Scara Bogaţilor, mina Rudolf, mina Terezia, Baza de tratament, ieşire spre Durgău şi lift. Surpriza plăcută a venit de la lift.

Cum se depăşise ora de intrare, la lift era numai grupul nostru. Cei mai sprinteni în dorinţa de a ajunge mai repede jos au coborât 13 etaje pe scări, aşa că eu şi nepoata mea am aşteptat câteva minute şi am intrat în tura a treia. Liftul avea pereţi de sticlă şi spectacolul oferit era fabulos. Corpurile de iluminat din mină erau suspendate la diverse niveluri într-un design extraordinar.

La primul nivel (cel pentru care se coborau 13 etaje) în mina Rudolf deschisă pentru exploatare în 1854 şi devenită acum un reper turistic de marcă erau multe locuri de agrement: teren de tenis, topogame pentru copii, mese de ping-pong (toate contra cost), bănci pentru recreaţie, un minibutic cu suveniruri şi o roată mare care domina sala. Ajunsă aici m-am despărţit de nepoată, ea urmând să coboare pe scări (al doilea lift nu mergea) alte 13 etaje la mina Terezia (1690) unde era un lac pe care se plimbau câteva bărcuţe. Eu aveam de gând să mă urc în roată, să văd tot. M-am dat cu roata 8 minute pentru care am plătit 5 lei. N-a fost cine ştie ce pentru că geamurile erau murdare. M-am mai plimbat prin zonă, am cumpărat un magnet şi la 6.20 m-am întâlnit cu nepoata la lift.

Coada era măricică- toţi membrii grupului şi personalul din salină care-şi încheiase activitatea, pe puţin opt serii a şapte oameni. Nu apucaseră să suie două serii, înaintam cu greu când luminile liftului s-au stins şi acesta s-a oprit. Oamenii au aşteptat în linişte 5-10 minute apoi a început rumoarea.˝Ce s-a întâmplat? Dacă s-a interupt funcţionarea fiind înafara orelor de program? Ce au de gând cu noi? ˝ Încet, încet, unii au luat-o pe scări. Nepoata mea s-a dus la buticul cu amintiri unde vânzătoarea îşi strângea lucrurile şi a anunţat că la lift sunt oameni care nu pot urca 13 etaje. Între timp, încet-încet la locurile de agrement au început să se stingă luminile şi mina să fie cufundată în semiîntuneric. Din senin a apărut un dispecer ˝Staţi liniştiţi că am sunat echipa˝ după care a dispărut în întunericul minei.

Ce s-o mai lungesc? Rămăsesem cinci persoane adică eu cu nepoata, un tătic cu un cărucior şi bebeu în el şi două doamne bătrâne, incontestabil minore faţă de mine. Mă rugam la Dzeu să nu plece doamnele şi cei rămaşi să devenim cantitate neglijabilă. N-ar fi fost prea plăcut să rămânem acolo până dimineaţă dar nu mi-am făcut gânduri negre pentru că ştiam că autocarul nu va pleca până nu ne numără ghidul. Nu ştiu de ce, chiar mi se făcuse frig.

Echipa de mecanici venită probabil din oraş ( că doar erau înafara programului) a dat drumul liftului la şapte şi zece, deci am stat în incertitudine 40 de minute. La gura de sus a liftului ne-a aşteptat numai zâmbete ghidul.

Ca şi concluzie generală: nu corespunde vizunii mele asupra unei saline dar este spectaculoasă, puţin comercială, puţin kitschoasă, aşa cum se cere. Dacă nu era episodul ăsta palpitant vizita în salina Turda ar fi fost una oarecare.

---

VIZUALIZĂRI: 1961 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI