Farmecul trecut al vieții la țară...

TIPĂREȘTE

Aventura noastră românească de anul ăsta a fost gândită tot ca un circuit, să ne foim de colo dincolo și să avem posibilitatea de a „înghiți” cât mai multe doze de frumos autohton. Cel de-al doilea loc în care am poposit, tot pentru 2 nopți, a fost Reveria Guesthouse, în Alma Vii, un mic sat transilvan aflat în Podișul Hârtibaciului, la o aruncătură de băț de Mediaș. Pusesem ochii de multă vreme pe această casă de oaspeți și nu așteptam decât momentul potrivit pentru a o include într-unul din itinerariile noastre.

Despre „drumurile noastre toate” mă gândesc să scriu la un moment dat (cel puțin despre astea de veni vorba), așa că deocamdată n-o să vă povestesc cum am ajuns de la Câmpulung la Alma Vii, ci doar că am ajuns; într-o după-amiază târzie de vară, când soarele scălda dulcile coline în aur lichid, muți de câtă frumusețe simplă și blândă ne împresura din toate părțile, cu nările îmbătate de parfumul fânețelor, cu susurul greierilor încă pe timpane...

Cunoașteți probabil genul de sat săsesc transilvan, casele alea colorate dispuse de-o parte și de alta a drumului principal, din care pleacă alte drumuri mai mici, precum nervurile unei frunze; la fel e și Alma Vii. Fondat prin sec. 13 de sașii strămutați de regele Ungariei din rațiuni militare și economice pe aceste plaiuri, Alma Vii a avut soarta majorității satelor săsești transilvane. A crescut rapid și a înflorit intens vreme de 7-8 secole; dacă veți avea curiozitatea să vă informați, veți afla cum sașii ajunseseră să alcătuiască în fiecare din aceste sate transilvane comunități aproape perfecte, organizate cu mult bun simț și chibzuință. După 1989, și-au părăsit însă casele și ogoarele și au plecat către meleagurile strămoșilor lor primordiali, pe care le-au sperat mai roditoare; că a fost sau nu așa, asta e altă discuție - tocmai aveam să aflăm că mulți dintre cei ce mai sunt în viață regretă din suflet pasul făcut, iar cale de întoarcere nu prea mai găsesc...

Numele satului îmbină două cuvinte: Alma (care în limba maghiară ar însemna „măr”) și Vii (de la întinsele culturi de viță-de-vie ce acopereau cândva dealurile învecinate, din care n-au mai rămas din păcate decât urmele teraselor); mai demult, chiar așa se chema satul, Alma dintre Vii. Ca toate așezările săsești, este dispus în jurul vechii biserici evanghelice fortificate, una dintre cele mai frumoase din Transilvania, pe care aveam s-o vizităm și noi. Faptul că satul nu-i tranzitat de un drum intens circulat, ba chiar trebuie să te abați un pic din cale ca să ajungi aici, a făcut ca cele aproximativ 200 de case tradiționale să se conserve mai bine decât în alte locuri. În prezent, nu mai trăiește niciun sas în Alma Vii, doar români, țigani și maghiari. Aparține de comuna Moșna, aflată la câțiva kilometri înspre Mediaș, acolo e sediul administrativ. Alma beneficiază totuși de o școală primară și de o biserică ortodoxă.

Citisem că Reveria noastră se află chiar în inima localității, așa că nu trebuia decât să urmărim turnurile bisericii fortificate și să ne oprim în apropiere, ceea ce am și făcut. Din fotografii știam cum arată casa, așa că n-a fost deloc greu s-o localizăm, pe partea dreaptă a străzii principale, la nr. 108: lunguță, cu un singur cat, cu pereții săi albaștri și ochii maronii ai obloanelor ferestrelor. Alături de plăcuța cu numărul casei, mai era una ce făcea referire la Fundația Mihai Eminescu Trust, celebră prin faptul că s-a implicat, printre multe altele, în renovarea și punerea în circuitul turistic a multora dintre casele tradiționale săsești (doritorii de o astfel de inedită găzduire pot găsi mai multe informații pe www.experiencetransylvania.ro).

Ne-am oprit o clipă cu încântare în fața porții de lemn, vopsite grosier în turcoaz; pe o șipcă ruptă într-o parte e scris numele pensiunii, iar de grinda de sus atârnă un felinar. Găsirăm și o sonerie alături, apăsarăm de vreo 2-3 ori pe buton, fără niciun efect, așa că unul din noi și-a luat inima-n dinți și a acționat clanța. Poarta s-a dat în lături fără să opună rezistență, prilejuindu-ne pătrunderea într-o curte mare, plină de iarbă, flori și gâze.

Gazdele noastre ne așteptau undeva spre fundul curții, strânși în jurul unei mese și am făcut cunoștință cu bucurie: doamna și domnul Iacob, Pamela și Liviu, precum și doamna Stela, mama Pamelei. Am aflat că vom fi singurii lor oaspeți, dealtfel casa oferă numai două camere spre închiriat, cealaltă tocmai se eliberase. Doamna Pamela s-a oferit să ne prezinte domeniul ce ne va fi fost alocat, așa că ne-am întors pe aleea care coboară ușor către casă (curtea e puțin în pantă). Fiecare din cele două încăperi are intrare separată, una e chiar lângă poartă, alta lângă fântâna decorativă.

Noi am accesat-o pe aceasta din urmă și am pătruns într-un hol mărișor, probabil o fostă tindă închisă acum cu fereste în întregime. Podeaua este acoperită cu plăci mari de travertin, precum și cu vreo două preșuri tradiționale țesute la război. Cam jumătate din pereți sunt tapetați cu rafturi ce gem de cărți - să tooot stai, nene, la Reveria, că n-apuci să te plicisești! În rest, tot felul de obiecte decorative: câteva icoane înșirate chiar pe podea, sprijinite de perete, farfurii pictate, o pereche de cizme vechi de piele, o copăiță de lemn cu câteva fructe - mere și gutui. Pe o măsuță - o adevărată colecție de reviste și cărți de călătorie, în română și în engleză, majoritatea despre zona în care ne aflam (aveam să citesc și eu câteva articole interesante în cele două seri petrecute acolo).

Holul ăsta dă spre două uși, una pe la mijloc, era încuiată, n-am întrebat ce-o fi dincolo (bănuiesc că locuința proprietarilor); am pătruns pe cea din capăt și am ajuns în alt holișor, din care se intră înspre dreapta în baie și în față-stânga spre camera propriu-zisă. Și holul ăsta mic e decorat cu tot felul de obiecte tradiționale, o oglindă, un ulcior frumos pictat, chestii de genul. N-o să insist, căci știu că sunteți curioși să vă descriu dormitorul.

Păi mare, în primul rând mare, nu se-ncurcau sașii când își construiau casele, se pare! 31 mp zice pe booking și cam atâția erau, parol! Imediat ce am deschis ușa, ne-au împresurat răcoarea plăcută și penumbra din interior. Gazda noastră a aprins luminile și ne-a lăsat să ne acomodăm cu locul, spunându-ne că după aceea ne așteaptă afară, la o limonadă rece sau ce-am fi dorit să bem. Tati s-a dus și el la mașină să aducă bagajele, iar eu am rămas să imortalizez împrejurimile.

Piesa cea mai importantă a camerei este, desigur, patul. Nu știu cum să-l denumesc, matrimonial e puțin spus!... Imens! Genul de nu te-ntâlnești om cu oamă decât dacă ții musai. Înăltuț (la început am fost ușor îngrijorată despre acest aspect, dar îngijorarea avea să mi se dovedească nefondată), cu saltea de calitate, învelit în așternuturi albe, impecabile, de bumbac. Câte 2 perne de fiecare plus pernuțe decorative, pilotă (foarte utilă noaptea), o cuvertură din lână, împăturită pe jumătate la capul patului. Câte o noptieră simplă de lemn în fiecare parte și câte o veioză pe ea. În fața patului, lipită de el, o băncuță de lemn, acoperită tot cu o scoarță de lână, o masă și 2 scaune. Pe masă, un mileu dantelat, un sfeșnic cu lumânare, un coșuleț cu mere și o tavă cu 2 pahare.

Sunt mai multe obiecte de mobilier dispersate prin restul încăperii, mai mult decorative decât funcționale pentru turistul aflat în tranzit. Și, desigur, menite să te introducă în atmosfera unor timpuri trecute... Între cele două ferestre stă așezată un fel de servantă cu oglindă, iar pe peretele opus, în apropierea ușii - un dulap închis în două uși cu geam, în spatele cărora sunt adunate cărți și tot felul de nimicuri haioase și interesante, dintre care am reținut o trusă veche de bărbierit.

Există și dulapuri pentru haine, chiar două, nici nu mai știu dacă le-am deschis, oricum nu ne-am scos din bagaje decât strictul necesar. Pe unul din dulapuri - 3 valize de-alea vechi, masive, de care aveau bunicii noștri și un coș simplu (de călătorie?), iar de celălalt era agățat un frumos costum popular săsesc (de băiețel, după mărime - cred). Două fotolii, unul pe peretele opus patului, învelit în cuvertură de dantelă, lângă o lampă înaltă cu abajur decorat tot cu o țesătură albă, dantelată; celălalt chiar lângă ușă, în apropierea sobei. Un cufăr vechi era pe post de scrin, am găsit și pe el câteva reviste și broșuri turistice. Cuierul-pom era decorat cu o umbrelă deschisă din dantelă, iar coșul de gunoi era mascat într-un butoiaș de lemn. În mica nișă ce adăpostea oglinda, se odihneau 3 deșteptătoare vechi (ce sigur au măsurat timpuri mai bune), o lampă-opaiț și o lumânare groasă de ceară. Oi mai fi uitat una-alta, dar sper că v-ați făcut totuși o idee - un spațiu odihnitor și romantic, un spațiu ce „spune o poveste”, așa cum îmi place mie!...

Dușumele de lemn sunt acoperite doar în dreptul patului cu preșuri țesute, pereții sunt văruiți grosier în alb; mi-a plăcut că au fost lăsate la vedere cărămizile originale în câteva zone sau o parte din bârnele de lemn ce susțin casa. Ferestrele sunt acoperite cu perdele albe, diafane, iar pe exterior cu obloane de lemn; gazda noastră ne-a recomandat ca dimineața, după ce plecăm din cameră, să închidem obloanele și în felul ăsta se va păstra răcoarea în cameră; așa am făcut și pot să spun că a funcționat.

Probabil că ați remarcat că n-am zis nimic despre televizor. Da, așa e, n-am zis pentru că... el lipsește cu desăvârșire! Nu cred că am fost atentă la acest aspect atunci când am făcut rezervarea, dar nu ne-a deranjat cu nimic, ba, din contră. Nici acasă nu-l deschidem prea des, așa că a fost ultimul lucru care ne-a lipsit (pentru dependenți, e bine de știut că există totuși TV în sala în care se servește micul dejun). Conexiunea la internet e parolată, am primit detaliile de la gazde; wi-fi a funcționat mulțumitor. Foarte important (sau nu): rețelele de telefonie mobilă n-au pic de acoperire în Alma Vii!

Baia e micuță, dar echipată corespunzător: vas de toaletă, cabină de duș, chiuvetă, coș de gunoi. Singurul lucru care te duce cu gândul la vechea cultură a sașilor sunt plăcile de faianță pictată în alb și albastru ce decorează ca un brâu peretele de deasupra chiuvetei. Drept consumabile am avut hârtie igienică și săpun lichid. Prosoapele ne așteptau pe pat, câte 3 de fiecare. Apă încălzită de boiler, curățenie-lună. Baia are ferestre care dau spre curte, se poate trage o perdeluță ca să nu fii admirat de afară, la o adică.

Ne-am reunit cu gazdele în zona din spatele curții, așa cum fusese prevăzut inițial. Casa are forma unui L, latura mică aparține primei camere (pretabilă pentru 3 persoane, din câte am înțeles), cea mare e împărțită între studioul nostru și locuința gazdelor și se continuă cu sala de mese și cu încă un corp de clădire (care chiar n-am habar ce adăpostește). Micul dejun era oricum inclus în preț, dar citisem în comentariile de pe booking că se pot servi și alte mese la pensiune, iar feed-back-ul era excelent. Așa că avuseserăm grijă să sunăm încă de când am plecat din Câmpulung să perfectăm această problemă. Stabiliserăm ca oră de cină 19, mai era un pic până atunci și ne-am savurat delicioasa limonadă tolăniți pe câte un scăunel-șezlong, urmărind joaca mâțelor, unduirea ierbii, profilul misterios al bisericii, ascuns parțial de mândrul brad de lângă poartă (cine l-o fi plantat? cu ce speranțe, cu ce vise?)... Cumva... aș fi vrut să nu se mai termine acele momente, prea erau atât de aproape de perfecțiune!

Dar ora mesei a sunat, noi nu eram chiar foarte flămânzi, căci întârziaserăm prânzul din motive obiective, totuși eram curioși să vedem cu ce ne vor încânta gazdele noastre! Am fost întrebați unde vrem să mâncăm, afară sau înăuntru, am ales desigur prima variantă, vremea era superbă, așa că ni s-au pregătit 2 locuri la masa lungă de lemn, din curte. Domnul Liviu a scos la înaintare „artileria grea”, producție proprie și... ediție limitată: pălincuță de prune (sper să nu greșesc), afinată și vișinată. Am gustat din fiecare, că nu se putea altfel. La primul fel am avut ciorbă de găină cu tarhon, iar la felul al doilea cârnați prăjiți cu două garnituri: cartofi cu usturoi și ierburi și un fel de linte gătită cu multe legume. Ardei iute și murături - drept companioni de încredere. Și vin roze, și apă rece.

Ce să vă zic?!... De-li-cioa-se! Toate, absolut toate! Știți probabil că în Ardeal ciorbele nu-s acre, sunt supe de fapt, dar mie îmi plac așa, mai ales când sunt condimentate cu tarhon, pe care în zona noastră nu-l găsesc. Cârnații erau numai bine de iuți și ușor afumați, iar garniturile... una mai grozavă decât cealaltă! A, și asta n-a fost tot, că veni desertul! Am crezut că n-o să mai intre nicio firimitură, dar când am văzut cupa cu cremă fină de vanilie și fructe de pădure, am fost sigură că nu va mai rămâne nicio picătură! Și chiar așa a fost!

După cină, simțindu-ne oarecum vinovați, am zis să mai ardem măcar câteva din delicioasele calorii ingurgitate și ne-am plimbat vreo juma' de oră prin sat. Am urcat întâi la biserică, era închisă, normal, dar i-am dat ocol și am pozat vechile ziduri scăldate în razele aurii ale soarelui. Am luat-o apoi pe strada principală, care nu după multă vreme s-a bifurcat și noi am ales la întâmplare ramura stângă, ce ne-a condus până la capătul satului, la micuța biserică ortodoxă. Am admirat casele împodobite cu trandafiri înfloriți, era vremea când trandafirii sunt proaspeți și parfumați! Iar Alma Vii este unul din acele locuri unde oamenii cu care te întâlnești pe stradă te salută, chiar dacă nu te cunosc, ceea ce mi-a trezit dulci nostalgii din copilărie...

Singurul regret pe care-l am este că în seara aia am adormit ca o valiză-n gară și n-am mai ieșit în curtea înierbată să pândim răsăritul lunii pline...

Micul dejun a fost stabilit pentru ora 9 și l-am găsit pregătit în sala de mese, în care intram acum pentru prima dată. O adevărată sufragerie țărănească, decorată cu tot felul de piese de mobilier pline cu farfurii, pahare, căni - toate de o eleganță simplă și desăvârșită. Mai văzusem așa ceva la Casa cu Zorele, la Criț (de fapt, multe lucruri îmi aminteau de acest loc minunat, de care v-am povestit la vremea lui). Pe o latură a camerei, pe o măsuță acoperită cu un ștergar alb, erau câteva platouri cu mâncare, precum și veselă suplimentară și obiecte de decor (sfeșnice, lumânări). Am putut alege dintre 2-3 feluri de mezeluri de casă (gen salam uscat), șunculiță, caș, o budincă cu brânză gătită în casă, legume (roșii, castraveți, ceapă verde), fructe (cireșe, căpșuni, felii de mere), gris cu lapte (ce dor mi-era!). În plus, o omletă pufoasă și aromată cu tot felul de plante, una dintre cele mai gustoase pe care le-am încercat vreodată! Unt, dulceață, suc natural de mere și cafea (sau ceai, dacă am fi vrut).

Pe domnul Liviu nu l-am mai prins, plecase dis de dimineață cu treburi, dar doamnele au fost amândouă pe lângă noi, întrebându-ne de mai multe ori dacă ne lipsește ceva. Ce să ne lipsească, era acolo mâncare destulă pentru 5, nu pentru 2 persoane?! Și totul de calitate - mic dejun de 5 stele! La final, drept bonus, am primit și sfaturi despre ceea ce am putea vizita prin zonă, sfaturi care chiar aveau să ne fie de folos!

Ritualul s-a repetat cu cina următoare, doar că acum mâncărurile au fost diferite. Primul fel a fost o budincă de brânză și șuncă acompaniată de o salată cu ceapă roșie și mere (specific săsească!), iar la felul al doilea am avut ciulama de pui cu ciuperci și smântână. Foarte bune și acestea, Tati s-a înnebunit după salata de ceapă, iar doamna Pamela a fost atât de drăguță încât să ne deconspire rețeta: se taie ceapa, se presară cu sare și se lasă câteva minute, apoi se stoarce de toată zeama pe care o lasă; se amestecă cu feliile subțirele de mere dulci, stropite cu un pic de suc de lămâie; se adaugă semințe de susan negru și ulei. Poftă bună! (N-am apucat încă să i-o gătesc lui Tati; nici n-o să știe el când o să-l pălească norocul!...) La desert am avut un fel de cheese-cake cu fructe de pădure, aici chiar am clacat, am împărțit amândoi o singură porție!

Cel de-al doilea mic dejun a fost asemănător cu primul, cu deosebiri în ceea ce privește felurile gătite în casă: budinca a fost înlocuită cu salată de vinete, iar omleta cu felii de pâine acoperite cu cașcaval și semințe și date la cuptor.

Ultima cafea am lălăit-o mai mult decât în dimineața anterioară, afară, în curte, la umbra unui copac. Doamna Stela, mama gazdei noastre, ne-a povestit o sumedenie de chestii interesante despre casă și despre sasul ce a ridicat-o și de la care familia Iacob a cumpărat-o. Se pare că acesta a fost cândva unul dintre cei mai înstăriți oameni din sat; un semn al bunăstării era, spre exemplu, faptul că în curte nu se găsea niciun fir de iarbă, atât de multe animale se foiau încolo și încoace! Familia Iacob a păstrat legătura cu ei, chiar i-au vizitat în Germania, în mica localitate în care s-au stabilit. Se pare că lucrurile nu erau chiar atât de roz, nici vorbă de bunăstarea trecută! Copiii lor s-au adaptat cu destul de mult succes, dar bătrânii încă visează la vremurile bune ale tinereții lor din frumosul sat transilvan...

Am rugat să ni se facă socoteala și să plecăm, cu mari regrete, dar mai aveam drum de făcut. 996 ron am plătit - cazarea cu mic dejun știam dinainte cât costă, 80 de euro pe noapte, 230 ron au fost cele două cine. Mult, puțin? Eu zic că prețul a fost absolut corect pentru serviciile ce ne-au fost oferite, toate la superlativ!

... Visez la o revenire la Reveria Guesthouse, sau poate chiar mai multe... Visez să bat kilometrul de care-mi povestea doamna Stela, până la mărul de pe deal, să mă uite Dumnezeu acolo în compania unei cărți... Visez să vizitez cărbunarii din apropiere, pentru care acum n-am avut vreme... Visez Sărbătorile Paștilor acolo, să iau lumină din mica biserică din marginea satului... Visez să mă găsească Moș Crăciun la Alma, să ningă liniștit, să mă plimb cu sania trasă de cai (am întrebat; iernile sunt blânde și feerice acolo, satul e protejat de dealuri din toate părțile)... Visez... Până una-alta, mulțumesc Cerului că mi-a scos în cale Alma Vii, și Reveria, și oamenii ei!...

---

VIZUALIZĂRI: 1537 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI