Memorial și Muzeu Auschwitz-Birkenau

TIPĂREȘTE

În review-ul anterior, vezi impresii, spuneam că am alergat, cu mașina, ca să ajungem la Oswiecim, la Pamięci i Muzeum Auschwitz-Birkenau (Memorial și Muzeu Auschwitz-Birkenau) fostul Auschwitz, Lagăr de Concentrare și Exterminare Nazist, la timp pentru turul de la ora 13:15, se decalase cel de la 14:15 la care făcusem rezervarea.

Complexul a fost înființat în anul 1947 și include părți din două lagăre de concentrare, Auschwitz I și Auschwitz II-Birkenau, se întinde pe o suprafață de aproape 200 hectare, unde erau până atunci Cazărmile din Oswiecim.

Are câteva sute de clădiri și ruine de tabără printre care ruinele camerelor de gazare și ale crematoriilor fiind înconjurat de kilometri de gard de sârmă ghimpată, străbătut de drumuri de tabără, cuprinde și peronul de cale ferată pe care coborau deportații, „Rampa de la Birkenau” . În 1979 a fost înscris pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Pe site-ul complexului, auschwitz.org, sunt multe informații despre memorial, se pot face rezervări pentru vizite, se găsesc datele de contact, email-uri, telefoane pentru diferite compartimente din complex.

Ajunși la Memorial am parcat în zona special amenajată lângă Centrul de Informare Turistică, am găsit greu un loc, era ora 12:30 și parcarea era plină, costul fiind de 30 de zloți. Acolo era și un indicator spre Intrarea în Complex aflată în Plac Więźniów Oświęcimia 20, la care am mers fără să ne oprim la Casa de Bilete care era destul de liberă. Cumpărasem bilete, cost 85 zloți de persoană pentru tururile ghidate, de pe site-ul Memorialului așa că am mers direct în zona de scanare, măsură pentru protecția memorialului contra vandalizărilor de adepții fascismului și antisemitismului.

Aici am primit sistemul audio pentru limba franceză, receptor cu căști, și ecusoanele pe care scria „Français” , grupul cu care urma să facem vizita.

Am mers în Sală de proiecție unde am văzut un filmuleț cu audiție în limba aleasă de fiecare vizitator cu informații despre complex și vizită, despre cele trei lagăre principale, Auschwitz I, Auschwitz II (Birkenau) și Auschwitz III (Monowitz) lagăr de muncă forţată pentru uzinele şi fabricile Germaniei naziste care nu este accesibil publicului.

După vizionare am intrat în zona de vizitare unde ne-am întâlnit cu ghida noastră, am fost 9 persoane, toți tineri cu excepția noastră, eram singurii români printre francezi, nu au mai fost alți vorbitori francofoni.

Am mers apoi spre Auschwitz I, lagărul inițial şi centrul administrativ al lagărului, locul unde au fost executaţi peste 70.000 de oameni, majoritatea prizonieri de război polonezi şi sovietici. Aici se află şi muzeul principal, unde în câteva din cele 28 barăci ale lagărului sunt depozitate mărturii ale genocidului practicat de Germania nazistă. Trecând prin Poarta ce încă păstrează cinicul mesaj ce-i întâmpina pe noii veniți, „ARBEIT MACHT FREI (MUNCA VĂ ELIBEREAZĂ)” , am pătruns pe pământul terorii și al durerii scăldat de lacrimi și sânge nevinovat. Am trecut pe lângă niște barăci și ne-am oprit la Blocul 4, Zaglada (Exterminarea) . Aici este amenajată o expoziţie de fotografii din perioada 1940-1945, interesantă fiind harta cu principalele oraşe europene de unde au fost aduşi deţinuţii, evrei, ţigani sau alte naţionalităţi. Apar și câteva orașe românești, Baia Mare, Bistrița, Cluj-Napoca, Dej, Oradea. Impresionantă este „Urna cu cenușă” , pios omagiu celor aruncați în vânt.

Am mers apoi la Blocul 5, Rzeczowe dowody zbrodni (Dovezi materiale ale crimelor) , ale atrocităților comise de gardienii acestui lagăr. Probele constau din grămezi din obiectele personale ale deținuților începând cu ochelari, proteze și alte materiale medicale, cât sadism puteau avea naziștii, continuând cu încălțăminte, valize, geamantane și alte asemenea obiecte, terminând cu mormane de oase, sau de păr… ghida povestindu-ne de un paznic polonez care spunea că „femeile poloneze aveau părul cel mai frumos” .

Pe acestea nu le-am fotografiat, era interzis, puteam fotografia, nu era prima dată, dar nici măcar nu am putut încerca, la fel cum nu am putut fotografia papuceii copiilor…, trist, dureros de trist!!!

Cu sufletul greu am mers la Blocul 7, Warunki mieszkalne i sanitarne (Condiții de locuit și sanitare) unde am văzut mulțime de fotografii cu oameni în uniforme vărgate, bărbați și femei, mai tineri sau mai vârstnici, cu nume, prenume, țara de origine, data nașterii și cât au trăit în lagăr, unii doar o zi, alții câteva luni, identități transformate mai întâi în numere și apoi în scrum. Am văzut și buna organizare germană: deținuții sortați ca evrei sau țigani, prizonieri sau homosexuali, deținuți politici, etc. erau îmbrăcați în culori diferite, mai târziu aveau doar un triunghi colorat, evreii galben, țiganii maro, roz homosexualii. Deportații nu mai aveau nume, doar numere tatuate pe brațe, la copii pe fese. Slăbeau prea mult și repede și nu mai puteau fi recunoscuți. Erau și două fotografii găsite printre ruine, singurele dovezi din acea perioadă.

Despre condiții vor vorbi fotografiile postate, eu spun doar că într-o astfel de baracă erau cazați între 700 și 1.000 de persoane și că dormeau în niște paturi primitive suprapuse câte trei. În aceste barăci locuiau și așa-zișii „prizonieri funcționari” , numiți de comandanții lagărului, inițial dintre deținuții criminali germani, mai apoi dintre deținuții de orice naționalitate care aveau anumite înclinații. Aceștia supravegheu deținuții având mari puteri asupra lor, dar și alte condiții de locuit.

Am trecut pe lângă Blocul 10, Cabinetul Morții, locul unde dr. Mengele, „Îngerul Morții de la Auschwitz” , cred că i se potrivea mai bine „Diavolul Morții” , a făcut acele barbare experimente, este încuiat, nu se vizitează. Îngrozitor este Blocul 11, Blocul morții cu închisoarea de la subsol unde erau întemniţaţi şi încarceraţi deţinuţii politici, condamnaţi la moarte, în care predominau cei polonezi, locul unde erau ținuți prizonierii înainte de execuție, ambele blocuri aveau ferestrele dintre ele acoperite cu scânduri pentru ca deținuții să nu vadă ce se întâmpla acolo, nu vedeau dar auzeau foarte bine. Împreună cu un zid, Zidul morții, locul unde deținuții erau împușcați, printre ei și 660 de artiști polonezi, cele două blocuri închid o Curte în care au fost torturați și uciși în chinuri groaznice mulțime de deținuți. Am văzut cutremurătoarele „Cârlige” , țăruși pe care deținutul era agățat de un cârlig, cu mâinile legate la spate, de lemn, cu picioarele suspendate în aer, moartea era lentă, îngrozitoare, prin asfixiere.

Am plecat spre cea mai sumbră zonă a lagărului și a muzeului, Camerele de gazare și Crematoriul, îi vedeam coșul de fum dar vedeam și Casa comandantului lagărului, ofițer SS, imensă, așezată într-o grădină printre uriași copaci exotici, ascunsă în verdeață, la câteva zeci de metri de casa ororilor. Impresionată de ce vedeam nu am pozat grădina și casa.

Camerele de gazare erau amenajate ca băi cu dușuri, numai că pe conducte nu circula apă, băile fiind inundate de gazul ucigaș aruncat de soldații germani. După ce mureau în chinuri groaznice deținuții erau scoși de alți deținuți, dar cu statut privilegiat, cu îmbrăcăminte și hrană mai bună, cu o doză mare de alcool și cu speranța că poate supraviețuiesc. Puse pe căruciare metalice cadavrele erau împinse în focul cuptoarelor din Crematoriu și lăsate să ardă. Aici, ghida noastră vorbea în șoaptă, toți ghizii vorbeau la fel, pios omagiu adus victimelor, era și un afiș pus în acest sens, pentru mine inutil căci și să fotografiez mi-a fost foarte greu.

Cu sufletul și mai greu am părăsit sinistra zonă și ne-am îndreptat spre ieșire. Am predat sistemul audio și am părăsit memorialul. Trecuseră, nu mi-am dat seama cum au trecut, cam 2 ore, apoi, la indicațiile ghidei, am mers, spre dreapta, circa 300 de metri, la autobuzul spre celălalt lagăr de concentrare şi exterminare, Auschwitz II (Birkenau) , azi muzeu cu intrare liberă.

Aici a fost centrul de triere a deportaților aduși de trenurile ce nu conteneau să sosească din toate părţile Europei. În acest lagăr au fost uciși 75.000 de polonezi, 19.000 de țigani şi peste un milion de evrei.

Autobuzul ne-a lăsat în fața lagărului, la Poarta morții de sub Turnul de pază ce azi veghează asupra unor clădiri din cărămidă roșie ce adăpostesc Centrul de informare și un Magazin de suveniruri. În urmă cu 80 de ani din acest turn și din altele paznicii SS urmăreau orice mișcare din lagăr, dar și atunci și acum zidurile și gardurile de sârmă ghimpată amintesc de tragediile petrecute acolo.

Am intrat în lagăr pe poarta pe care intrau trenurile ce aduceau victimele nazismului, pe lângă şinele de cale ferată și imensul peron fără de întoarcere, peronul de pe care sute și sute de mii de oameni au plecat pe ultimul lor drum. Cu un transport, în vagoane de animale, erau aduși în jur de 1.000 de oameni care coborau din vagoane și se încolonau pe Platforma de triere: cei sănătoși erau trimiși la muncă, cei bolnavi, bătrâni, infirmi, mame sau viitoare mame, copiii mai mici de 14 ani erau trimiși direct la camerele de gazare sau erau selectați de bolnavul dr. Mengele pentru experimentele sălbatice pe care le făcea.

Oamenilor li se spune că merg la dușuri, după mersul în vagoane, de la 3 zile din Ungaria la 12 zile din Grecia, ce era mai bun decât un duș?? , dar….

După ce coborau din vagoane, victimele își scriau numele pe bagaje și le lăsau pe rampă, li se spunea că le vor primi la locul de cazare, dar acestea ajungeau la Effektenlager, deținuții îl numeau Canada, un depozit unde bunurile erau sortate, parte din ele trimise în Germania, parte rămânând acolo furate și ascunse de gardieni.

Am mers printre șiruri de barăci, în dreapta barăcile de lemn ale bărbaților, în stânga cele de cărămidă ale femeilor, destul de mult, până la Międzynarodowy Pomnik Ofiar Obozu (Monumentul Internațional al Victimelor Lagărului) ridicat în primăvara anului 1967 de o echipă de artiști italieni și polonezi. Este alcătuită dintr-o sculptură ce-i reprezintă pe toți oamenii deportați și gazați și din plăci de comemorare scrise în douăzeci de limbi, ce amintesc de crima care a avut loc: „… acest loc să fie pentru totdeauna un strigăt de disperare și un avertisment pentru omenire: Auschwitz – Birkenau, 1940 – 1945” . Localnicii au participat și ei plantând copaci în spatele monumentului.

Am mers apoi în cea mai sumbră zona a lagărului, camerele de gazare și crematoriile, am trecut pe lângă Crematoriul și Camera de gazare 2, ruinate acum, dar văzusem macheta lui în Baraca 4 de la Auschwitz I, și ne-am oprit puțin la Crematoriul și Camera de gazare 3, cel mai mare crematoriu, mult mai mare ca cel de la Auschwitz I.

De aici ne-am întors pe alt drum, paralel cu primul, și am văzut barăcile femeilor. De la barăci femeile vedeau coșul și simțeau fumul ce ieșea prin el, sadicii naziști urmărind și degradarea psihică a deținutelor nevinovate, degradarea fizică o făceau prin munca grea, frigul permanent și lipsa mâncării.

Intrând într-o baracă am văzut paturile improvizate suprapuse câte trei. Și aici naziștii erau organizați si meticuloși, femeile grav bolnave primeau patul cel mai de jos, cele mai puternice pe cel de sus, nu ca urcarea în pat să fie mai ușoară, și pentru ca cele sănătoase să reziste mai mult, jos fiind mai frig. Deținutele se ajutau și ele cum puteau, iarna se înghesuiau toate la ultimul nivel, era mai cald.

În lagăr au fost trei revolte pornite de la femeile poloneze, poate pentru că știau limba și cunoșteau Polonia.

Despre condițiile igienico-sanitare las pozele să vorbească, eu spun doar că spălatul se făcea cu apă de ploaie sau cu zăpadă. Ghida ne-a spus și despre mărturiile unui evreu grec scrise în lagăr ce au putut fi recuperate prin tehnologiile noi. Sunt foarte puține dovezi materiale despre viața din lagăr găsite acolo deoarece la plecare paznicii au incendiat aproape tot.

De aici ghida ne-a condus spre zona de la intrare, unii au plecat, noi am mers spre barăcile bărbaților, erau și acolo grupuri dar mai puține. Aceleași condiții groaznice erau și aici.

După circa o oră și jumătate ne-am întors la autobuzul care ne-a dus la Auschwitz I, apoi am mers în Parcare, și după mai mult de 4 ore părăseam Lagărul – Memorial.

Am ezitat mult să scriu sau nu despre această vizită dar m-am hotărât să scriu pentru „A nu uita” căci „Cei care uită trecutul sunt condamnați să-l repete” cum a spus filozoful american de origine spaniolă George Santayana, eseist, poet și romancier, aforism scris și într-una din barăcile de la Auschwitz I, trecut care în ultimul timp a cam fost uitat!!

Vizitând acest loc am avut permanent o stare de dedublare, eram acolo fizic, trebuia să ascult ce spune ghida, să fotografiez... dar în același timp sufletul meu înfricoșat nu putea să se ancoreze în ceea ce vedeam și trăiam. Această senzație am avut-o toată ziua, o am și acum când scriu aceste rânduri!

Un muzeu, pios omagiu celor aruncați în vânt!!

---

VIZUALIZĂRI: 4042 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI