Vf. Omu... reloaded

TIPĂREȘTE

Dupa un an…

…chiar asa… dupa un an am revenit. Al naibii magnetism. Dupa incercarea nereusita de anul trecut (2011), ascensiunea pe Omu a revenit in topul dorintelor noastre de aventura. Bagajele erau ca si facute. Experienta incercarii ratate ne-a invatat ca niciodata sa nu dai deoparte un accesoriu considerat inutil. Drumul pana la Padina era deja cunoscut. Ne-am rezervat locuri la cabana Diana, pentru a fi odihniti inainte de traseu. Conditiile… acceptabile tinand cont de perioada si pret (50 lei/noapte, fara masa, pat dublu cu o saltea “saritoare”, toaleta la comun).

Dimineata, dupa o cafea rece, ne-am urcat in masina si am parcurs repede cei 2,5 km pana statia de telecabina Padina. Am optat pentru deplasarea moto (nu fiti rutaciosi) pentru a scuti ceva din efort si chiar nu voiam sa ne batem calcaiele aiurea pe drumul care nu facea decat sa ne aduca mai aproape de punctual de plecare pe traseu. Ajunsi aici, am schimbat adidasii cu bocancii, ne-am reverificat rucsacii, am salutat cainii si gata… la drum.

Prima portiune a fost de acomodare. Era foarte cald… aveam apa la noi insa stiam ca aveam sa gasim destula pe traseu in caz ca o terminam. Drumul plin de praf ne cam enerva… nu era chiar poteca de anul trecut, batuta si umeda dupa ploi. Privirea ridicata spre tinta noastra ne ajuta sa parcurgem fiecare metru. Scapand de drumul anost intram insfarsit pe poteca traseului. Peisajul era greu de suportat … muntele maiestuos ne facea cu ochiul intrebandu-ne smechereste daca nu a facut bine anul trecut cand ne-a intors din drum. Ai dreptate maestre… stii tu ce stii. De ce sa ne chinuim pe ceata si vant, bajbaind in necunoscut si nu urcam in tihna si sa vedem ce ai tu mai frumos? Ajunsi la marcajul de unde am facut cale intoarsa anul trecut, prima intrebare care ne-am pus-o a fost: ”dar nu cumva… era si un fir de apa pana aici?” da… era, insa nu l-am mai gasit. Seceta isi facea simtita prezenta. Ca niste “alpinisti” ce eram, continuam sa batem drumul spre varf atingand cu privirea si varful degetelor, jepii superbi ce strajuiau cararile. Peretii stancosi se ridicau din ce in ce mai sus pe o parte si pe cealalta a vaii. Cerul era sticlos de senin. Caldura … din ce in ce mai apasatoare. Ajunsi in locul unde anul trecut curgea cascada Obarsia Ialomitei am ramas putin descumpaniti… nu se vedea nici un fir de apa. “mai sa fie… dar unde e apa de pe muntele asta?” … buna intrebare. Continuam cu pasi din ce in ce mai grei…la un moment dat ne intalnim cu o familie (mama, tata si doua fetite) care coborau: ”buna ziua. Buna ziua. Avem ceva apa in drum? Da… este un firicel putin mai sus. Multumesc. Drum bun.” Putin mai sus insemna inca o ora de urcat… am renascut pur si simplu vazand acel izvor limpede si foarte rece care parca ne astepta. Dupa ce ne-am ostoit setea si am umplut bidoanele, am reluat urcusul… al naibii … era din ce in ce mai greu. Nu trebuia sa fie mai usor??? (glumesc… acum urma partea cea mai chinuitoare). Ajungem cu greu in saua unde se intersectau traseele: Padina – Omu cu Babele – Omu. Stiti voi… Privind in stanga… ei bine, nu stiam ce sa cred... era un fel de drumul Golgotei… panta aceea ucigatoare care ti se pare o plimbare…o plimbare care iti termina bateriile la propriu. “Unde e Omu?” “Habar n’am… cred ca sus undeva… pe acolo...” Ne incurajam reciproc, vazand Bucura (sau Vf. Ocolit, cum i se mai spune) … aveam sa face inca o pauza si abia apoi am zarit, in sfarsit, Omu. Mana de mana, am urcat ultimii metri, emotionati. Am ajuns. O stanca ce ne astepta, un profil interesant privind-o dintru-n anumit unghi. Drapelul.

Cabana era arhiplina de tineri (sau mai putin tineri) … 36 de suflete in total. Aveam rezervate doua “locuri”… pe priciuri… ne-am cazat (un fel de-a spune) si dupa o portie de fasole cu carnati si o bere (avea acelasi pret cu apa – 7 lei) … ne-am asezat pe iarba admirand privelistea. Nu am rezistat sa nu urc si pe Bucura... sa vad si eu ce si cum e acolo unde se spune ca ar fi nu stiu ce energii… ma rog… e alta discutie. Am urcat si seara si dimineata… sa prind rasaritul. Am fost dezamagit vazand rasaritul printr-o pacla enervanta… Asta e.

Traseul inapoi… clasicul Omu - Babele… nu mica ne-a fost uimirea dand nas in nas cu o capra neagra ce pastea fara griji langa poteca. Apoi ne-am intalnit cu cel ce aproviziona cabana Omu cu alimente… carand in spinare saci uriasi cu paine si alte alea. Am admirat Coltii Morarului… super priveliste... as fi stat acolo o vesnicie. Apropiindu-ne insa de Babe am inceput sa ne intalnim cu tot felul de … specimen umane… slapi, maieu, manele la maxim pe telefon, lanturi, pantofi cu toc… pfff, incredibil. La Sfinx era ca pe Magheru… S-a ars toata poza Bucegilor. Unde naiba am ajuns?

Am ras repede o apa plata si ne-am urcat in telecabina… spre Padina. Voiam sa uitam ultima imagine.

Concluzia? Daca ar realiza muntele ce sau cine calca pe potecile lui…s-ar transforma in mlastina. Poate sunt rau… chiar sunt… insa nu destul.

Numai bine va doresc tuturor si poteci linistite.

---

VIZUALIZĂRI: 1576 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI