Drum de vara / Spre Valea Vanturis si Valea Dorului

TIPĂREȘTE

Am hotarat de comun acord cu mai multi prieteni sa mergem sambata 18 iulie 2010 la munte, sa facem un drum, ca sa ne mentinem in forma, problema e mereu aceasi pe unde sa mergem? Eu sunt ca un fel de director caruia i se aduce un proiect frumos si trebuie sa il aprob sau nu. Acum, dupa ce de mai multe ori in anii trecuti, am refuzat categoric proiectul Vanturis am zis: hai sa incercam, mai ales ca se marise gasca in ultimul moment si riscul de a ne intalni cu ursul era mai mic din cauza ca devenisem mai zgomotosi.

Vanturis este paraul care coboara din munte in dreptul stadionului din Sinaia, cam pe la inceputul orasului dupa ce treci de hotel Mara si aproape de intersectia cu drumul de Targoviste. Ceea ce auzisem eu era ca mai sus un pic de cota 1500 exista un drum in stanga ce ducea catre o cascada si niste lacuri toate numite sugestiv „Vanturis”.

Am ales acest drum pentru ca nu il mai facusem si cum nu prea mai exista centimetru necunoscut pentru noi in Bucegi am zis hai sa vedem ce-o fi si pe aici, sa incercam marea cu degetul... la munte. Se anuntase un weekend de foc cu temperaturi de peste 35 * celsius.

De la inceput va spun ca urasc drumurile de munte fara turisti, nu mi le doresc absolut deloc, iar aici am avut parte de un drum extrem de frumos dar pe care nu mai calcase cineva cam de mult, cred ca nu stiu daca anul asta a fost cineva pe acolo. Ma asteptam, dar am fost bine echipati cu aparat de radio pentru ursi si toate cele necesare unui drum mediu-scurt in Bucegi. Am luat apa destula si haine in plus, pelerine de ploaie desi la radio se spunea ca o sa luam foc. Plecarea a fost din Bucuresti cu 2 masini aproape pline, am mers pe DN1 foarte bine sambata dimineata, fara aglomeratie absolut de loc. Am ajuns repede la cota 1400 unde am parcat inafara parcarii hotelului pe marginea drumului. In parcarea de acolo pretul e de 9 lei pe zi pentru un automobil.

Ne-am asteptat unii pe altii, am mancat, ne-am echipat si am plecat la drum, urcusul pana la 1500 fiind destul de abrupt si obositor. Ziua era senina si calda, asa ca ma gandeam la ce probleme o sa avem din cauza asta. Urcusul a continuat spre cota 2000 pe drumul de vara. Am urcat si am urcat si nu mai gaseam semnul pentru Vanturis. Pana la urma in ultima curba la stanga, la 1700m altitudine, exact atunci cand cabana Miorita apare pentru prima data in raza vizuala si se vede si o mica cabana de la un teleski, am gasit semnul rotund alb cu punct rosu si semnalizare catre Lacurile Vanturis si Valea Dorului 2h1/2 traseu interzis iarna.

Cararea era cam disparuta sub ierburi dar semnalizarea buna pentru inceput. Cu toate astea am hotarat sa mergem pe aici si dupa un kilometru - doi am fost si eu informat despre paraul, cascada si lacurile Vanturis. Una din prietenele noastre are ca informator un batran om de munte, care iesit la pensie de la institut sta mai mult pe munte facand toate drumurile posibile. Vorbele acestui om incercat si trecut prin multe au fost urmatoarele: drumul e foarte frumos si bine semnalizat, dar cascada si lacurile sunt foarte anemice si daca avem noroc curge si apa prin ele. Cand am auzit sa-mi vina rau, eu cand fac un drum mai ales la munte, trebuie sa am o finalitate adica acolo unde merg trebuie sa fie o cabana sau un peisaj sa-mi taie rasuflarea, adica sa merite efortul de a merge pana acolo. Am fost calmat de faptul ca o sa ajungem la cabana valea Dorului dar peste 3 ore minim.

Intr-adevar drumul a fost foarte frumos dar am pierdut foarte mult timp cautand semnele bine ascunse de iarba sau boscheti. Cararea foarte ingusta ne-a purtat prin paduri dese, prin poienite pline de flori colorate si pe langa stanci foarte fioroase sau ne-a obligat sa trecem peste multi copaci nodurosi cazuti din cauza furtunilor in drumul nostru.

Cel mai rau a fost de fiecare data cand dadeam de o poenita pentru ca nu mai gaseam cu usurinta drumul. Cararea fiind ca si inexistenta trebuia sa ne ghidam dupa semne, iar acestea erau exact acolo unde ne asteptam mai putin. Ploile din ultimul timp au asigurat un verde foarte frumos in jur si o iarba foarte inalta care ne-a dat de furca in multe locuri acoperind urzicile si alte plante aspre la atingere.

Am mers cam o ora prin padure si am ajuns in dreptul unor stanci inalte care se numeau „coltii lui Barbes” parca, de aici usor usor se iese din padure si ajungem din poiana in poiana intr-un spatiu foarte larg fara copaci, foarte rapid chiar si la o vale, chiar valea paraului Vanturis. In departare se auzea si o cadere de apa pe care am catalogat-o repede ca si cascada Vanturis. Insa drumul nu trece pe langa ea ci isi urmeaza traseul ocolind varfurile muntoase pentru a ajunge pe Valea Dorului prin spate.

Am cutezat sa cautam cascada, dar dupa o coborare foarte abrupta si fara carare, nu am putut vedea decat o multime de busteni care acopereau apa care si asa era foarte de putina in debit. Poate trebuia sa coboram mai jos dar timpul nu era chiar prietenul nostru asa ca ne-am intors la cararea noastra ce ducea la Valea Dorului.

Lacurile Vanturis si ele existau dar cel mai mare defapt nu era cat sufrageria mea, deci niste balti minore pe care orice parau le poate face. Insa peisajul din jur este mirific, se vad muntii in stanga si in dreapta, o mica stana pe un deal si cursul paraului ce a taiat muntii in mii de ani. Peste tot acum avem pasuni largi si din loc in loc oite si multe vaci care pasc linistite. Floricele foarte frumos colorate stau linistite pe pajiste, iar din loc in loc cate un conifer mai deosebit asigura pozelor noastre cate un punct de reper.

Am mers destul de mult pe valea paraului Vanturis ocolind muntele cu acelasi nume, pe cararea aflata in panta mare, apoi chiar pe langa parau si la o ultima cotitura surpriza, tot peisajul superb dispare si in fata noastra sunt bucatile de puzzle ce vor forma odata o telegondola. Peisajul devine din ce in ce mai urat, mizerie peste tot, nu mai este nici un pom si natura defapt nu mai exista, ea fost degradata si redusa la tacere de catre om. Nu mi-a placut aici, valea Dorului e un loc urat nu ai ce cauta pe aici vara. Iarna e cu totul altceva, aici vin toti skiorii sa bea ceva sau sa manace, e o aglomeratie placuta si o foiala mare. Vara mai exista si dezavantajul sa fii inconjurat in 3 secunde de 20 de caini de paza care nu prea stiu de gluma, deci atentie celor cu frica de caini.

Am ajuns repede la cabana, cam veche, cam nasoala, parasita de turisti pe timpul verii pt. ca skiori nu exista iar oameni care sa bata muntele cu piciorul sunt o raritate, de mancare nici vorba asa ca am mancat... niste bere, de-asta aveau cateva sticle dar din mai multe specii (probabil provizia personala a familiei care adminisitra cabana) si cate un sandwich din rucsac, apoi am plecat spre un nor foarte negru care se ivise deasupra noastra la cota 2000. Tot drumul am mers cam la nivelul de 1700m plus minus 50m, acum la cabana eram la 1809m si a trebuit sa mai urcam inca pana la 1900m pentru a trece saua dintre 2000 si Vanturis. Spre varf a inceput sa ploua si a trebuit sa ne punem pelerinele de ploaie. Ploaia nu a fost torentiala insa pelerinele ne-au ajutat sa protejam aparatura foto-video si alte obiecte sensibile la apa. Aceste pelerine le-am cumparat din supermarket de la accesorii auto, sunt pentru a schimba roata de rezerva pe ploaie dar foarte bune si la munte, se strang si ocupa spatiu foarte mic, iar pretul a fost de 3 lei parca.

O problema foarte urata pe care o suportam din ce in ce mai greu sunt durerile articulatiilor genunchilor. In jur de 40 de ani la orice drum se poate declansa durerea destul de deranjanta la nivelul genunchilor. Eu cel putin aveam dureri la stangul cand urcam si la dreptul cand coboram. Aceasta problema poate fi rezolvata macar partial pentru cativa ani, daca anual se fac tratamente 2 luni pe an cu Artrostop sau ceva asemanator. Eu am folosit acest produs o data timp de 2 luni si 2 ani nu am avut probleme, am uitat de dureri dar acum au revenit in forta. In plus trebuie si antrenament adica urcusuri medii sau scurte dese in fiecare an.

Deci am urcat aproape de Miorita si apoi am coborat cu mare greutate spre 1400 unde am gasit in sfarsit ceva de mancare la terasa hotelului Cota 1400, care avea in oferta platesti 2 zile si stai 3 la cazare. Am mancat aici cu totii, am obsevat din nou distanta uriasa intre turismul din Grecia si cel din tara noastra, insa ce sa facem ne multumim cu ce avem.

Am plecat spre casa si plouati si cu genunchii uzati. Drumul spre casa a fost usor fara probleme, numai la prima curba in jos de la 1400 am avut surpriza sa vedem un ursulet, marisor cam la 80 kg care statea pe sosea si astepta ceva de mancare de la turistii care il pozau, din pacate aparatele erau in portbagaj si am ratat din nou o poza memorabila.

Mergeti la munte si mergeti pe munte! Vacante frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 6533 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI