Cazinoul din Constanţa - istoria cuprinsă de nepăsare!!!

TIPĂREȘTE

Lecturând excelentul articol al colegei maria. olaru, printre multe altele am ajuns să citesc şi despre una dintre cele mai faimoase construcţii ale oraşului Constanţa. Astfel, mi-am reamintit cu tristeţe de imaginile dezolante pe care şi noi le-am văzut atunci când am vizitat această remarcabilă clădire. De ce o caracterizez astfel? Pentru că (în primul rând) are o mare valoare istorică, pentru că este o frumoasă realizare arhitectonică, pentru că este o construcţie foarte bine cunoscută la nivel naţional, pentru că cei mai mulţi o consideră a fi simbolul oraşului Constanţa, pentru că... este într-adevăr remarcabilă! Şi, din păcate, pe lângă cele enumerate, aş mai putea adăuga şi: pentru că în ultima perioadă a constituit subiectul unor dispute, în special pe tema stării în care a ajuns. Da, starea deplorabilă în care se află ne face pe noi, românii, să nu mai putem vorbi cu mândrie despre CAZINOUL DIN CONSTANŢA.

De ce mă refer la români şi nu doar la constanţeni? Pentru că şi Cazinoul se înscrie într-o lungă listă a clădirilor istorice lăsate în paragină, monumente care, indiferent că ne place sau nu, mai presus de a aparţine unor oameni, unor oraşe ori unor judeţe, reprezintă această ţară şi acest popor. Oare chiar ar trebui să-mi pese mie, locuitor al Braşovului, de soarta unei clădiri din Constanţa şi de ce nu, din oricare alt colţ al ţării? Îmi pasă, şi indiferent dacă sunteţi sau nu de acord cu mine, cred că ar trebui să ne pese la toţi căci fiecare avem părticica noastră de vină – luată nu la nivel individual, ci la cel colectiv (poate nu e cea mai corectă exprimare dar cine o să vrea, o să înţeleagă la ce mă refer). E drept că întotdeauna există şi adevăraţii vinovaţi dar... prefer să mă abţin de alte comentarii căci “alunec” înspre alte domenii. Un lucru este cât se poate de cert: Cazinoul din Constanţa se află într-o stare dezolantă.

Cu scuzele de rigoare pentru cei care s-au simţit deranjaţi de cele scrise până acum, o să revin la vizita noastră.

Cum în ultimii ani nu a existat vacanţă pe litoral fără o plimbare pe faleza constănţeană, inevitabil am tot trecut şi pe la Cazino, drept urmare ştiam foarte bine cum arată exteriorul clădirii. Îmi imaginam că totuşi interiorul este mai îngrijit, mai frumos şi deşi nu îmi trecea prin minte că voi avea prilejul să îl şi văd, în vara anului 2012 s-a întâmplat. Auzisem că a fost deschis pentru o perioadă publicului dar la acea vreme nu ştiam că încă mai era. Ajunşi în faţa uşilor larg deschise şi văzând banerele pe care scria “Cazinoul – Simbolul Constanţei – Un monument în paragină; Program de vizitare: Zilnic între 10.00-16.00; Intrarea liberă” binenţeles că nu am ezitat şi am trecut pragul monumentalei construcţii.

Aş fi fost tentat să continui articolul cu prezentarea câtorva date istorice dar nu am să o fac pentru că, în primul rând nu m-am putut documenta de la faţa locului şi în al doilea rând pentru că istoricul Cazinoului a fost deja foarte bine prezentat de către un binecunoscut de-al nostru coleg constănţean. Aşa că celor înteresaţi, le recomand să citească articolul scris de pepsi70ro şi ca o menţiune, să nu uite de linkul de la finalul acelui articol. Cu siguranţă nu vor fi dezamăgiţi.

Acestea fiind spuse, să revenim. La intrare se găsea ghereta paznicului, de unde se puteau lua căşti de protecţie. Din câte mi-am dat seama, purtarea acestora nu era însă obligatorie, doar celor care cereau oferindu-li-se un asemenea accesoriu (nu am văzut pe nimeni să poarte aşa ceva).

Am vizitat rând pe rând încăperile (binenţeles, doar cele vizitabile că am mai văzut şi câteva uşi blocate), mai întâi pe cele de la parter apoi cele de la etaj, fiind uimiţi de ceea ce am văzut. Pe de o parte, ajutaţi şi de puţină imaginaţie, am fost impresionaţi de această măreaţă realizare arthitectonică, cu zidurile ei “brodate” cu diverse modele şi culori, cu oglinzile şi impresionantele candelabre, cu vitraliile frumos colororate. Îmi imaginam cât de superb arăta în perioada de glorie acest simbol al luxului acelor vremuri. Pe de altă parte însă, realitatea ne-a făcut să ne umplem de amărăciune – ziduri crăpate şi scorojite, geamuri sparte, mizerie, moloz, mucegai. Să nu mai vorbesc de faptul că tot mobilierul lipsea (cine ştie, poate furat sau poate luat cu bună ştiinţă) în toate camerele, singurele obiecte rămase în unele încăperi fiind oglinzile şi candelabrele, acestea din urmă constituind cel mai bun loc de siestă pentru... porumbeii ce “locuiau” în interiorul cazinoului. Cam aceasta ar fi o imagine de ansamblu a ceea ce am găsit la faţa locului. Şi încă ceva! Probabil văzând fotografiile ataşate veţi fi tentaţi să credeţi că lucrurile nu sunt chiar atât de drastice. Ei bine, ţin să subliniez că în puţinele fotografii ce am reuşit să le fac (din păcate, acumulatorul camerei foto a căzut la datorie) am încercat să surprind, atât cât s-a putut, partea frumoasă a ceea ce am văzut.

În continuare, aşa cum probabil v-aţi obişnuit, o să încerc să vă conduc într-un tur virtual al acestei clădiri. Odată intraţi în Cazino am ajuns într-un hol, de unde în dreapta se urcau treptele către etaj, în faţă era o încăpere iar în stânga, uşa de acces către o alta. Trebuie să menţionez că nu cunosc decât din auzite ce destinaţie a avut fiecare cameră în care am intrat. Mai întâi, după ce am trecut prin faţa garderobei, în care erau depozitate fel de fel de resturi de construcţie, am intrat în fosta sală de joc (cea din stânga) – destul de mare ca dimensiuni, “despărţită” în trei parţi de câţiva stâlpi de susţinere a tavanului, prevăzuţi cu arcade (de altfel, arcadele costituiau cel mai prezent element de construcţie). O descriere mai amănunţită nu cred că îşi are rostul deoarece fotografiile vorbesc de la sine. Şi să nu uit, sala oferă o frumoasă panoramă asupra mării. Pe una din laturile sălii, două uşi improvizate blocau accesul către o altă încăpere. Micul spaţiu dintre uşi mi-a permis să arunc o privire, să văd ce e acolo:(probabil) o fostă bucătărie. Am intrat apoi în cea de-a doua cameră a parterului, mult mai mică, ce în trecut a găzduit o sală de lectură.

A urmat urcarea treptelor către etaj, strajuite de un impresionant candelabru – cred că cel mai mare din toată clădirea. La etaj, în spatele unor uşi frumos decorate cu vitralii, am găsit fosta sala de spectacole, cea mai mare încăpere. Pe unul din pereţii laterali am descoperit ceea ce îmi tot atragea atenţia ori de câte ori treceam prin preajma Cazinoului: fereastra ce am remarcat-o în principal nu prin dimensiunile sale (deloc de neglijat) ci prin forma ce o avea, aceea a unei scoici – cel puţin, aşa mi-am imaginat-o eu. Păstrând simetria, aceeaşi scoică exista şi pe peretele opus, doar că nu mai era vorba despre o fereastră şi despre o pictură. În sală, nici urmă de mobilier, geamurile erau sparte, pe jos era o mizerie cruntă şi tot ceea ce mai amintea de trecut era scena, însă din păcate atât peste aceasta cât şi peste întregul Cazino, cortina a căzut demult iar singurii “artişti” au rămas cei care şi-au adus contribuţia la ceea ce înseamnă acest loc în zilele noastre: o capodoperă într-o stare deplorabilă. Şi vă rog să mă credeţi că nu m-ar mira ca în câţiva ani să mai putea vedea această construcţie doar în fotografii sau filmări.

Deşi cu ceva timp în urmă s-au tot prezentat articole, reportaje în care se spunea despre o mare restaurare şi o reinaugurare cu ocazia înplinirii a o sută de ani de la darea în folosinţă a actualei construcţii, totul a rămas la nivel de promisiuni şi... acuze (cu o anumită tentă!!!). De făcut, deocamdată nu s-a făcut absolut nimic şi cine ştie dacă se va face.

Am auzit (nu mai ştiu exact unde) că în anul 2007, aici încă funcţiona un frumos restaurant, ba chiar am văzut şi câteva fotografii cu interiorul, superbe, despre care se susţinea că ar fi fost realizate în acelaşi an. Nu ştiu dacă această informaţie chiar este adevărată dar dacă aşa a fost şi doar în cinci ani Cazinoul a ajuns într-o astfel de stare dezolantă, tare mă tem că dacă totul va fi lăsat în voia sorţii iar lucrurile vor continua în acelaşi ritm, peste alţi cinci ani simbolul Constanţei va dispărea definitiv iar eventualele “urme” ale acestuia vor putea fi văzute doar... pe fundul mării. Aceeaşi mare ce l-a făcut renumit, aducându-i la mesele de joc pe bogaţii din toate colţurile lumii, aceeaşi mare ale cărei capricii le-a înfruntat atâta amar de vreme, aceeaşi mare care până la urmă i-ar putea deveni “mormânt”, şi asta doar din cauza noastră pentru că nu am fost în stare să-i oferim nici cel mai mic ajutor în lupta cu natura.

Oare chiar vom rămâne indiferenţi şi nu vom acorda Cazinoului din Constanţa nici o şansă de a fi salvat?

Rămâne de văzut !!!

---

VIZUALIZĂRI: 2260 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI