Poble Espanyol de Barcelona - o sinteză a arhitecturii iberice și un bun loc de relaxare

TIPĂREȘTE

Am ajuns în Barcelona de mai multe ori, fie în scop pur turistic, fie „cu treabă”, am vizitat-o „pe bucățele”, de fiecare dată unul, două sau mai multe obiective, în funcție de cât mi-a permis timpul, mereu cu bucurie și uimire... În continuare o consider una dintre cele mai frumoase și mai ofertante destinații de vacanță din lume, unde voi reveni fără ezitare ori de câte ori mi se va ivi ocazia.

În partea de sud a orașului se află munticelul Montjuic, acoperit de parcuri și grădini (inclusiv Grădina Botanică a Barcelonei), printre care sunt „presărate” numeroase baze sportive, cu terenuri moderne, stadioane și bazine de înot. Pe culmea cea mai înaltă, cu o frumoasă perspectivă asupra portului și a mării, se înalță Castelul Montjuic; se poate ajunge aici cu un teleferic, el însuși un obiectiv turistic. La baza pantei nordice se înșiră: celebrul MNAC (Muzeul Național de Artă al Cataloniei, cu ale sale spectaculoase trepte ce coboară spre fântânile cântătoare), Muzeul Etnografic, câteva teatre și săli de concerte, Poble Espanyol (un fel de Muzeul Satului). Cu siguranță ai cu ce să-ți umpli câteva zile bune doar călărind munticelul ăsta, atât ca simplu cetățean barcelonez, cât și în calitate de turist.

Pe Poble Espanyol l-am vizitat de două ori, mai întâi în octombrie 2018, am revenit aproape un an mai târziu, împreună cu amicele A și T. Am nimerit de fiecare dată o vreme superbă, am două calupuri de poze, primele mai puțin luminoase, dar mai inspirate un pic; voi selecta din ambele... Adresa este Av. Francesc Ferrer i Guardia 13; autobuzele 13, 23 și 150 opresc chiar în fața intrării. Eu am ajuns prima dată cu metroul, țin minte că am coborât în Piața Spaniei, apoi pe jos, 10-15 minute, ghidată de GoogleMaps. A doua oară – venind din sens invers, urcaserăm până la castel cu telefericul, apoi am coborât pe jos.

Este deschis zilnic, 365 zile pe an, programul începe la 9 dimineața și se sfârșește de obicei la ore... mici, în ziua următoare: marți, miercuri, joi și duminică – la miezul nopții, vineri la 3, sâmbătă la 4 dimineața; luni e zi scurtă, doar până la 20. Un bilet de adult costă 14 euro, au tot felul de reduceri pentru diverse categorii, au și bilete de familie; în plus, la achiziționarea on-line a tichetelor, se obțin ceva reduceri de preț. Eu am luat de fiecare dată de la casele de bilete din dreapta intrării – prima dată n-am verificat site-ul ( www.poble-espanyol.com ), a doua oară nu eram sigure că vom ajunge. A doua oară aveam să primim, odată cu biletul, câte un cupon de reducere de 3 euro pentru teleferic, care ne-ar fi ajutat dacă am fi făcut excursia în sens invers (plătiserăm deja 12,7 euro la Teleferic de Montjuic, dus-întors). Există și o ofertă de bilet combinat, Poble Espanyol cu MNAC, 20 euro. Audioghidul (în mai multe limbi) costă separat, încă 3 euro.

Poble Espanyol ocupă o suprafață de aproape 50.000 mp și cuprinde 117 clădiri, reproduse la scară reală, reprezentative din punct de vedere arhitectonic pentru toate regiunile Spaniei. Unele sunt copii fidele, altele combină elemente din mai multe construcții, îmbinând diverse stiluri: romanic, gotic, mudejar, renascentist, baroc. Totul este organizat ca un orășel, cu străzi și piețe (inclusiv Piața Mare), există Primărie, Turn cu Ceas, chiar și o Mânăstire. Multe din construcții adăpostesc mici restaurante și cafenele, magazine de suveniruri, ateliere meșteșugărești (unde artizanii pot fi întâlniți deseori în exercițiul funcțiunii). Există și un mic muzeu de artă contemporană și o sală multimedia, în care se proiectează tot la 30 de minute un filmuleț despre fiestele spaniole.

Poble Espanyol a fost construit cu ocazia Expoziției Internaționale din 1929; popularitatea de care s-a bucurat a făcut ca municipalitatea să decidă, la finalul manifestării, ca obiectivul să nu fie demolat, așa cum fusese prevăzut inițial. Ideea i-a aparținut arhitectului Puig i Cadafalch, iar discipolii săi, Francesc Folguera și Ramon Reventos, au împărtășit-o cu optimism. Împreună cu criticul de artă Miquel Utrillo și cu pictorul Xavier Nogues, au cutreierat întreaga Spanie și o parte din Portugalia (aproximativ 1600 de localități!, timp de 5 ani!), vizionând, notând, făcând schițe. Ceea ce a rezultat este ilustrativ pentru cele 4 mari regiuni geografice ale țării: mediteraneană, sudică, centrală și nordică. Dealtfel, pe fiecare clădire se află o plăcuță colorată, câte o culoare pentru fiecare zonă, eventual însoțită de explicații sumare (în limbile spaniolă, catalană și engleză).

Intrarea în Poble Espanyol se face prin Puerta San Vicente, un impunător bastion în formă de trifoi cu 4 foi, construit din zeci de rânduri de piatră alburie – copie fidelă a uneia din cele 9 porți ce aparțineau, încă din sec. 11, vechiului sistem de fortificații ale orașului Avila. De ambele părți ale intrării, îți urează bun-venit doi gigantes – manechine supradimensionate, reprezentând de obicei figuri mistice (în cadrul procesiunilor religioase) sau grotești, de carnaval; cei doi au și nume, Clara și Marcel, în onoarea primilor vizitatori ai Satului, la inaugurarea din 20 mai 1929.

Imediat ce trecem de micul tunel săpat în inima porții, descoperim într-un fel de vitrine, încă doi astfel de „giganți”, tot un cuplu (și, frunzărind fotografiile, constat că am întâlnit perechi diferite la cele două vizite ale mele; citesc că-s 4 bucăți, îi schimbă periodic 2 câte 2, și reprezintă cele 4 anotimpuri: Rosalia primăvara, Feliu vara, Paulina toamna și Andreu iarna; am avut onoarea de a-i cunoaște pe toți, cum s-ar spune????).

Buun... Deci suntem în incintă deja, în față e o clădire frumoasă, sprijinită pe coloane, cu fațada gălbuie și balcoane împodobite cu plante; dar ce zic eu?! Oriunde întorci privirea, stânga sau dreapta, tot de case frumoase dai, una mai mândră decât cealaltă! Recunosc cu ușurință elemente arhitectonice cunoscute din viața reală și mă minunez cât de bine au fost reproduse, inclusiv patina timpului e prezentă: intrări ogivale în ancadramente decorate cu briz-briz-uri de piatră, blazoane pictate sau sculptate, mici terase încărcate cu flori... Totul respiră un aer atât de autentic și de... mediteranean! Dacă m-ar fi adus cineva aici legată la ochi, cu siguranță aș fi zis că sunt în centrul medieval al unui orășel din Peninsulă...

În ambele direcții se face câte o alee pietruită, noi am început vizita de fiecare dată cu partea dreaptă, cu clădiri reprezentative pentru zona centrală a Spaniei. Vreo două au magazine cu suveniruri la parter, ultima, înainte ca aleea s-o cotească spre inima Satului, conține toaletele (în general, bine întreținute, le-am dublu-vizitat). Ne continuăm plimbarea și dăm de Portal del Mar, una din deschiderile arcuite în vechile fortificații barceloneze. Alături, pe o plăcuță, citim câteva explicații. Regăsim Portal del Mar în celebra ficțiune a lui Cervantes; când a ajuns la Barcelona, Don Quijote a trecut pe sub această poartă pentru a se lupta cu Cavalerul Lunei Albe, care l-a învins. O altă istorie, de data asta adevărată, semnalează faptul că, în 1715, regele Filip V a reușit să-și dovedească (definitiv) rivalul, generalul Josep Moragues, care luptase în favoarea eliberării Barcelonei în Războiul de Secesiune spaniol și, pentru a-și arăta puterea, a dispus să fie pus într-o colivie capul tăiat al generalului și atârnat de bolta porții... Se spune că timp de 12 ani s-a legănat colivia în adierea brizei...

Aleea ne conduce curând într-un larg spațiu dreptunghiular, Plaza Mayor (concept derivat din agora greacă și din forul roman, desigur). Sunt înșirate câteva terase cochete pe o latură a pieței, pe alta un șir de case colorate, unele cu fațadele frumos pictate, toate sprijinite pe un portic comun. Sunt vechi hanuri din diverse zone ale Spaniei și camerele noastre foto le aduc un prelungit omagiu, căci sunt tare fotogenice!

Pe latura opusă teraselor ne atrage însă atenția Ajuntament de Valderrobres (primăria), replică a omonimei din micului oraș din Aragon. Admirăm fațada neoclasică, alura robustă a clădirii, susținută de un portic cu mai multe coloane; nota de eleganță vine de la cele 5 ferestre cu rame dorice de la etaj și de la balconul împodobit cu flori (care a fost adăugat ulterior). Găsim deschise porțile din fier forjat dantelat, ne invită să intrăm și să urcăm treptele de piatră. Ne salutăm cu bustul marelui Cervantes, apoi vizităm sala de ședințe, care ne cam lasă cu gurile căscate; are un tavan casetat minunat sculptat în lemn, de care atârnă bogate candelabre, etajul e dublat cu o lojă decorată cu coloane delicate, iar pereții parterului acoperit cu picturi pe canvas, scene rurale semnate de Rafael Duran.

Din nou la lumina zilei... Remarcăm niște semne desenate ici-colo pe colțuri de clădiri și bolovani, un fragment de soare – le-am mai văzut pe undeva și mă lămuresc în curând: sunt marcaje pe drumul pelerinilor, El Camin de Santiago. În sec. 9, regele Alfonso II El Casto a dispus ridicarea unei catedrale la Compostela, care să adăpostească rămășițele Sf. Santiago (asimilat apostolui Iacob cel Mare); vestea s-a răspândit în curând și pelerinii au început să curgă din toate zările, pentru a-l omagia pe sfânt. Cu cât mai anevoioasă calea, cu atât mai mare omagiul... În plus, prin sec. 12-13, pelerinii au început să primească unele indulgențe religioase. Drumul Sfântului Iacob sau Drumul spre Stele, cum a mai fost numit, măsoară peste 1000 km și leagă Pirineii (vestul Franței) cu mormântul apostolului din Santiago de Compostela, considerat în vechime finis terrae, capătul pământului. E la modă și azi să străbați măcar o parte din drum, motivația principală fiind regăsirea spirituală, împăcarea cu propriul sine.

Deocamdată urmăm străduța Satului, care urcă în trepte elegante, mărginite de balustrade frumos decorate; ne oprim la fiecare pas, perspectivele sunt minunate în toate direcțiile. Ajungem în Plaza de la Iglesia, încadrată pe două din laturile sale de biserică (exteriorul baroc contrastând puternic cu interiorul futurist) și de Muzeul Fran Daurel, la care ajungem după ce străbatem o galerie lunguță; mărturisesc că arta contemporană mă depășește ușor, așa că prima vizită mi-a fost suficientă. Dar în „biserică” am intrat de fiecare dată, aici e zona multimedia de care vă spuneam, cu filmulețul despre sărbătorile tradiționale ale Spaniei.

Cât așteptăm să se termine spectacolul precedent, avem timp să citim informațiile din hol: La tomatina reprezintă festivalul aruncatului cu roșii și se desfășoară la finalul sezonului de cules, în orașul Buñol; despre cursa cu tauri Sanfermines din Pamplona cred că toată lumea a auzit; de asemenea, despre Feria de Abril, sărbătoarea Săptămânii Sfinte, premergătoare Sărbătorilor Pascale, când doamnele și domnișoarele sevilliene, de la mic la mare, îmbracă superbele rochii tradiționale; nici Castellers (turnurile umane), cu origine în sudul Tarragonei, nu sunt uitați, mai ales că din 2010 aparțin deja patrimoniului universal...

Ușile micuței săli de spectacole se deschid și suntem invitați să luăm loc pe băncuțele dispuse pe două șiruri sau pe fotoliile-pernă așezate la baza unuia din pereți. Desigur, acestea din urmă sunt primele vânate. Filmulețul durează câteva minute și reprezintă o succesiune de imagini în mișcare, reprezentative pentru cele mai importante manifestări. Concluzia e clară: spaniolii – în felul lor ciudat câteodată – chiar știu să se distreze!

Lipit de biserică se află Turnul cu Ceas, o capodoperă a stiului mudejar, o adevărată dantelărie de cărămidă roșie și albă. În vecinătate, Plaza Aragonesa e acoperită în mare parte de terase, ne gândim că numai bine o să ne prindă masa de prânz pe aici, la întoarcere. Deocamdată o ținem tot dreapta, pe una din cele mai romantice străduțe, Calle Arcos, geamănă cu Arcos de la Frontera din Cadiz. Aleea îngustă, pietruită, șerpuind printre ziduri văruite în alb strălucitor, decorate cu ghivece albastre cu flori, arcele ce brădează cerul deasupra – toate sunt caracteristice Aldaluziei, celebră prin ale sale pobles blancs (satele albe).

Și unde putea să se sfârșească această fermecătoare străduță decât în inima fermecătoarei Sevilla, în fața Palau de Peñaflor?! Construcția pe care o admirăm este o sinteză a celebrei reședințe de secol 18 (pe care îmi amintesc că am vizitat-o și eu cândva), ce îmbină genial mai multe stiluri arhitectonice (baroc, neoclasic, rococo), rezultând o veritabilă bijuterie! Îmi amintesc și de falsele ferestre pictate pe fațadă. Sunt două povești legate de acestea; prima spune că soția marchizului era foarte frumoasă și iubea să se expună la ferestrele palatului pentru a primi omagiile trecătorilor, ceea ce a atras gelozia consortului, care a dispus astuparea lor; alta, mai plauzibilă, e că la vremea respectivă se plătea o taxă pentru fiecare fereastră ce putea fi deschisă. Monopolul lumânărilor, ce vreți?!:)...

Ne strecurăm mai departe pe străduțele înguste, pe la umbra clădirilor impunătoare. Plaza de Hermandad e o piață mică, are băncuțe pe margini, călătorii se pot odihni și în același timp o pot admira pe Virgen de los Faroles – statuie care o reprezintă pe Fecioara Maria; la picioare îi stă un demon doborât, simbolizând triumful Binelui asupra Răului în Ziua Judecății de Apoi. Originalul, aflat în Plaza de los Capucinos, în Cordoba, îl conține pe Isus în locul Fecioarei.

Urmăm indicatorul „spre mânăstire”, părăsim incinta „fortificată” a Satului prin Porta de Baluard, apoi poteca traversează un podeț și ne conduce pe un tăpșan, pe care se înalță Monasterio di Sant Miguel. Totodată, locul oferă o frumoasă perspectivă asupra orașului de sub noi, o mare de clădiri albe ni se întinde la picioare și o admirăm și pozăm prelung.

Edificiul religios este un exemplu de artă romantică și, în același timp, un mix de mai multe vechi mânăstiri iberice: Taradell, Barcelona (turla), Santa Maria de Porqueres, Girona (ușa de la intrare), Sant Sebastia de Montmajor, Barcelona (podeaua mozaicată), Sant Benet, Barcelona (claustrul). Înăuntru ne întâmpină liniștitoarele acorduri ale muzicii gregoriene, pereții sunt acoperiți cu fresce pictate și cu icoane inspirate din arta bizantină, într-un colț avem reprodusă o chilie; un manechin-călugăr copiază, la lumina lumânării, texte grecești și latine. Citim tot felul de chestii pe plăcuțele informative, multe cunoscute deja, despre rolul clopotelor, despre cele două dimensiuni principale ale vieții monahale, ora et labora (se rugau și munceau, asigurându-și toate cele necesare), despre claustru, miez al vieții în comunitate... A propos de claustru, mi-a plăcut mult faptul că fiecare din stâlpii de piatră era altfel decorat, iar în zidurile laterale, în mici nișe, se aflau sarcofage și pietre de mormânt.

Ne întoarcem în Sat, să-i explorăm și partea cealaltă. Plaza de la Font este centrată de fântâna omonimă, iar la umbra bogată a copacilor se desfășoară terasa dichisită a unui restaurant; dar noi mergem mai departe, pe Calle Mercaders, să admirăm alte comori arhitectonice. Bine, și ateliere de artizani, și mici magazine prin cae ne abatem și noi... Într-unul din ele, cu specific gastronomic, am găsit ceva ce căutam de mult – paprika afumată... Fetele au fost tentate de niște eșarfe, dar până la urmă nu s-au decis.

Trecem pe sub frumosul Portal d’en Bover (Montblanc, Tarragona), ocazie cu care aflăm despre obiceiurile de Sant George, care și la ei se sărbătorește tot pe 23 aprilie. În tradiția spaniolă, sfântul a fost un tânăr viteaz, călare pe un cal alb; el a reușit să omoare teribilul balaur ce se hrănise zilnic până atunci cu câte o ființă umană, ultima aleasă fiind chiar fiica regelui. Odată fapta de vitejie fiind săvârșită, tânărul a cules un trandafir ce-i era la îndemână, pe care l-a oferit prințesei salvate. Astfel, în tradiția spaniolă, ziua Sf. George celebrează trandafirii și... cărțile. Se obișnuiește ca băieții să ofere câte un trandafir iubitelor, iar acestea să se revanșeze cu câte o carte. Tradiția s-a extins ulterior și printre membrii aceleiași familii sau printre prieteni, aceștia obișnuiesc ca în ziua de St. George să-și dăruiască flori și cărți. Totodată, printr-o ciudată coincidență, 23 aprilie este ziua când William Shakespeare s-a născut și cea în care Miguel de Cervantes a murit, motive suficiente pentru a fi desemnată Ziua Mondială a Cărții.

În Plaza Aragonese eșuăm pentru mai mult timp, la terasa unuia din restaurante, în fața unei paella și a unui pahar de bere. Ocazie cu care amica T își descoperă rucsăcelul deschis și cartela de metrou dispărută:(... E clar că a fost „operată” de cineva, dar suntem șocate toate, căci nu realizăm cum s-a putut întâmpla așa ceva!... Avertizate asupra acestui flagel, chiar am avut o grijă obsesivă să evităm aglomerația, să ne ținem bunurile aproape, sub ochi... Rememorând, realizăm că locul cu pricina a fost, cu mare probabilitate, mica sală de spectacole de mai devreme. Prietenele mele au intrat înaintea mea și au prins câte o pernă-fotoliu, lângă T a stat o puștoaică neînsoțită... În fine, aviz tuturor, de căscat ochii și urechile în toate părțile! Barcelona e minunată, dar în același timp un paradis al hoților de buzunare!

Ne-am continuat plimbarea spre ieșire, aleea se lățește binișor, devine un adevărat bulevard, cu bănci pe mijloc, intercalate cu jardiniere multicolore. Arcele decupate în parterul caselor ascund intrări în ateliere meșteșugărești și mici magazine, oferta e variată – ceramică, sticlărie, piele, metal, textile. Noi nu prea am mai avut stare s-o evaluăm măcar, ne cam afectase întâmplarea de mai devreme... Totuși, câteva poze frumoase tot am mai făcut! :)...

***

Propunere de vizitare : Bilet (on-line) combinat Poble Espanyol și MNAC, rupt picioarele în Muzeul de Artă, apoi plimbare de voie și prânz în Sat. Pe urmă o tură dus-întors cu Teleferic de Montjuic (mai ales dacă beneficiați de reducerea de preț) până la Castel de Montjuic. Lângă stația telefericul se află întrarea la Funicular, care face legătura cu stația de metrou Parallel. The end.

---

VIZUALIZĂRI: 2990 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI