Palau de la Musica Catalana - o mostră de Art Nouveau veritabil

TIPĂREȘTE

Am zis să nu mă bag pe subiecte ce au mai fost abordate de alți colegi, cu simț de răspundere, pe acest site, dar... prea mult mi-a plăcut locul ăsta ca să nu vă povestesc un pic despre el! Și mai ales să vă arăt pozele, căci aici se potrivește mai bine ca oriunde zicala cu „fotografia cât o mie de cuvinte”!

E vorba despre Palau de la Musica Catalana, pe care – nu știu cum – până acum îl ocolisem, nici măcar pe dinafară nu-l văzusem. De data asta eram hotărâtă să nu-l mai ratez și citisem că sunt două modalități de a-l vizita: tururi ghidate (o bloggeriță le cam desființase, nu le recomanda; ce-i drept, experiența ei era cam veche) sau să-ți cumperi bilet la vreun concert. De concerte nu prea aveam noi timp, eram venite la „știință”, iar serile erau rezervate grupului de care aparțineam, dar de admirat măcar exteriorul am zis că ne-om găsi câteva minute... Poate mai multe...

Am coborât din metrou la Plaça de Catalunya, de unde ne-am lansat spre inima centrului vechi, ghidate de GoogleMaps. Am traversat Via Laietana, am cotit-o pe străduța ce se cheamă fix precum palatul. L-am văzut de departe, sunt două clădiri lipite, de culoarea somonului, una mai nouă și mai simplă, alta mai veche, super-împodobită. Străduța e atât de îngustă, încât trebuie să te dai cât mai aproape de clădirea de vis a vis ca să observi pe îndelete impunătoarea fațadă; chiar și-așa, reușești doar parțial, mai ales dacă o găsești în umbră, cum am pățit noi, te mai poți ajuta totuși de zoom-ul camerei foto...

Palau de la Musica Catalana a fost conceput de arhitectul Lluis Domenich i Montana, unul dintre reprezentanții de vază ai modernismului catalan, contemporan cu Gaudi, ba chiar mai bine cotat la vremea respectivă decât acesta. Clădirea a fost destinată drept sediu pentru corul (încă funcțional!) Orfeo Catala, format din muzicieni amatori, înființat la sf. sec. 19 de Lluis Millet, un entuziast promotor al muzicii tradiționale (dar nu numai) și al Renașterii Catalane. Ridicarea palatului a durat 3 ani (1905 – 1908) și a fost finanțată prin subscribție publică. Inaugurarea a avut loc la 9 februarie 1908, cu premiera mondială a poemului simfonic „Dante” (Enric Granados). Un an mai târziu, meritul lui Lluis Domenich i Montana avea să fie recunoscut oficial, arhitectul fiind premiat de Municipalitate; mulți barcelonezi deja îi vizitaseră opera, pe care o considerau cea mai frumoasă clădire din oraș.

Palau de la Musica Catalana este o mostră autentică de modernism, de stil Art Nouveau, îmbinând tehnici de construcție inovatoare pentru acele timpuri (un schelet metalic încărcat cu pereți în care predomină sticla) cu bogate decorațiuni (unii le consideră chiar excesive, la limita kitch-ului) ce implică o bogată paletă de arte aplicate: sculptură, pictură, mozaic, basorelief, forjare. Rezultatul nu are cum să te lase indiferent și nu i-a lăsat nici pe specialiști, dovadă că din 1997 clădirea a devenit singura sală de concert inclusă în patrimoniul UNESCO.

Ne foim îndelung în stânga și în dreapta, un pic frustrate că nu putem surprinde în poze întreaga grandoare a palatului. Admirăm fațada din cărămidă roșcată, sprijinită pe coloane masive, ca niște picioare de elefant, decorate parțial cu mozaicuri florale în culori pastelate (am aflat ulterior că bucățelele de ceramică din care sunt făcute se numesc trencadis), dar și cu basoreliefuri de calcar alb. Între cele două arce, chiar deasupra coloanei centrale, se află ca un fel de blazon, cu o coroană regală, încadrată de cuvintele Orfeo Catala. Unul din colțuri este împodobit cu un grup statuar – o tânără, chipuri de copii și soldați – o alegorie inspirată dintr-un cântec popular catalan.

Clădirea are două etaje; în dreptul celui dintâi, fațada este dublată de un balcon îngust cu mai multe rânduri de coloane subțiri, rotunde, minunat împodobite. Etajul superior e acoperit cu mozaicuri în culori pale, înfățișând scene din spectacole (cred).

Dacă tot am ajuns aici și pentru că suntem din ce în ce mai curioase, hai să și intrăm, să vedem dacă-i rost de vizitat și interiorul. Întrebăm la casa de bilete, exclus pe cont propriu (deși erau listate pe un panou niște ore de self-guided tours), doar în cadrul tururilor ghidate. În mai puțin de jumătate de oră începe unul în limba engleză, așa că nu mai stăm pe gânduri și ne cumpărăm bilete (20 de euro bucata). Ne aprovizionăm și cu câte un pliant (gratuit), ce conține scurte informații despre obiectiv, din păcate doar în limbile catalană și spaniolă (din fericire, limbi latine????; în plus, s-a inventat Google Translate).

Până începe efectiv vizita, avem timp să admirăm scările monumentale de marmură, bogat ornamentate, ce se fac din holul de la intrare, spre stânga și spre dreapta, să dăm o raită pe la toalete, dar și în foaierul-cafenea. Asta e zona în care oricine poate pătrunde și, dacă n-aveți chef să dați 20 de euro și/sau n-aveți 50 de minute la dispoziție, vă invit ca măcar atât să bifați, e ca o mică avanpremieră la vizita propriu-zisă! Deși... se va dovedi că aceasta va merita fiecare bănuț și fiecare secundă!

La ora stabilită apare ghidul nostru, un tânăr volubil, bun vorbitor de limbă engleză. Grupul e format din 25-30 de persoane, turiști de toate vârstele, majoritatea pensionari vestici. Din foaier suntem conduși în holul Micului Palat, cum e numită clădirea nouă lipită de cea originară. Nu stăm prea mult aici, doar cât ni se prezintă o machetă și ni se povestește că acesta, Micul Palat, a fost adăugat în anul 2004, poate găzdui 538 de spectatori și este destinat în special concertelor de muzică de cameră.

Ne întoarcem în vechiul palat și ghidul ne conduce pe monumentalele scări, către Sala de Concerte. Sunete de uimire se aud din toate părțile, prima impresie este copleșitoare! De formă relativ dreptunghiulară, înaltă (lojele laterale sunt dispuse pe 3 niveluri), luminoasă, princiară, o simfonie de culori această sală!... Suntem invitați să ședem pe scaunele rabatabile, căptușite cu catifea vișinie, iar tânărul ghid își continuă expunerea, atrăgându-ne atenția asupra principalelor decorațiuni și a simbolisticii pe care o poartă.

Scena este dominată de orga cu 3700 de elemente, plasată chiar în centrul ei, operă a unui celebru atelier, Casa Walcker. La baza ei se află o frescă, alcătuită dintr-o combinație de basorelief și mozaic, ce reprezintă cele 9 muze patroane ale artelor, fiecare purtând câte un instrument muzical; mesajul ar consta în universalitatea muzicii. Lipsește cortina, zona scenei este arbitrar separată de restul sălii printr-o schiță de perete sculptat din marmură albă, prelungindu-se pe tavanul ușor boltit. Doi compozitori celebri se privesc față în față de la înălțimea primului etaj: un catalan în stânga (Josep Anselm Clave), promotor al muzicii tradiționale și celebrul Ludwig van Beethoven în dreapta. Deasupra lor, câte o alegorie: un copac îndreptându-și ramurile verticale spre tavan în cazul lui Calve, Cavalcada Walkiriilor, parcă izbucnind din perete, peste creștetul lui Beethoven...

Interesant e că sala e înconjurată aproape complet de vitralii colorate, pereții laterali, chiar și cei din spatele scenei, încadrând orga! Lumina intră nestingherită, sunt și câteva candelabre micuțe, dar nu le prea înțelegi rostul... Ghidul ne spune că Palau de la Musica Catalana este singura sală de concerte din lume iluminată total prin lumină naturală. Dar ceea ce face cu adevărat celebră această construcție, elementul-surpriză îl reprezintă superbul și uriașul luminator plasat deasupra, chiar în centrul sălii! L-am văzut anterior în fotografii, dar în realitate mi se pare de mii de ori mai impresionant! Alcătuit din mii de bucățele de sticlă, de forma unui dom răsturnat, în centru predomină culorile calde (roșu, portocaliu, galben), care se estompează într-un fel de raze spre periferie, unde întâlnim nuanțe de albastru și lila... Simbolistica mi se pare evidentă: un soare dătător de căldură și viață pe un cer senin... Totul se termină cu două brâuri formate din chipuri feminine purtând coronițe de flori pe creștete. Absolut minunat, mai mult cu ochii pe sus am stat!...

Restul tavanului pare a fi casetat, împodobit cu șiruri de trandafiri de piatră, „glazurați” în roz-pal și alb; sunt peste 2000 de trandafiri, ceea ce a atras palatului supranumele de „grădina de piatră”. Uimitoare sunt și arcadele duble ce încadrează vitraliile ferestrelor, acestea se termină la nivelul tavanului într-un soi de... cozi de păun sau... frunze de palmieri. Atmosfera sălii mustește de respect pentru natură și este un adevărat omagiu închinat artei, ca punte de comunicare între indivizi și națiuni.

Înainte de a părăsi Sala de Concerte, ghidul nostru ne propune un scurt intermezzo muzical, în care protagonistă este orga de pe scenă. Evident, ascultăm o înregistrare, suficient cât să ne transpună în sfere înalte! Iar acustica încăperii e fenomenală!

Vis a vis de Sala de Concerte se află Sala Lluis Millet, adevăratul foaier în care spectatorii socializează în pauzele manifestărilor. Este numită astfel în onoarea părintelui corului Orfeo Catala, al cărui bust veghează dintr-un colț. Podeaua e acoperită cu plăci de marmură alb-gri, ferestrele cu vitralii cu flori, iar din tavan atârnă un minunat candelabru din fier forjat. Ghidul ne deschide ușile ce dau spre terasă și ieșim pe rând, nu să admirăm împrejurimile, ci coloanele rotunde, integral acoperite cu mozaicuri vegetale, în culori dulci, precum și cu „coroane” de trandafiri de piatră, în părțile superioare. Nu contenim să ne minunăm, camerele foto s-au încins!

Urcăm spre ultimul nivel și din nou suntem învitați să luăm loc, de data asta în loja din mijloc. Sala e aceeași, perspectiva e total diferită! Se observă mai bine tavanul cu miile de trandafiri glazurați, cozile de păun acoperite cu un mozaic auriu, vitraliile laterale, precum și forma de dom a luminatorului central. De asemenea, realizăm adevăratele dimensiuni ale încăperii; ghidul ne spune că în total sunt 2146 de locuri, iar rândurile din față se pot retrage la nevoie, astfel încât să se mărească spațiul alocat scenei. Wow! „Pentru piese de teatru?” întreabă cineva. Nu, sala nu-i potrivită pentru teatru, doar pentru muzică. Pentru orice fel de muzică, de la spectacole de flamenco și rock alternativ până la opere și muzică simfonică. Și mai aflăm câteva nume celebre care și-au prezentat lucrările (Maurice Ravel, George Enescu, Serghei Prokofiev) sau au concertat aici (Herbert von Karajan, Leonard Bernstein, Sergiu Celibidache).

Cele 50 de minute au trecut ca un vis, suntem nevoiți să ne trezim... Mulțumim ghidului și ne desprindem din acest mic paradis, plin de culori și sunete celeste, apoi ne aruncăm, un pic amețiți și visători, în vâltoarea metropolei...

...Spuneți voi acum dacă nu merită timp și bani acest... „ou Faberge uriaș” (comparația nu-mi aparține, dar mi se pare super-potrivită)?!

---

VIZUALIZĂRI: 1613 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI