Scarisoara sau umbra ghetarului de altadata

TIPĂREȘTE

Imediat dupa Revelion, mai exact in 2 ianuarie, satui fiind de sedentarism, mancare si televizor, am hotarat sa facem o excursie pana la pestera Scarisoara, incurajati si de vremea frumoasa de afara, dar si de faptul ca o tot amanam aceasta excursie de mai bine de 1 an, si maine - poimane ne trezim ca se va inchide pestera pentru turisti.

Asa ca ne-am urcat in masina, iar pe la ora 12. 00 am ajuns la Garda de Sus, aici am parcat masina si gratie incurajarilor de pe net, am ales sa o luam la picior pana la pestera. As zice acum mare greseala; odata ca drumul nu este neaparat rau cum scria pe diverse site-uri de pe net, daca nu ploua in averse sau nu e zapada, si era destul de uscat, deci absolut practicabil, poti urca cu masina pana sus in fata pesterii, e drept, drumul e destul de ingust si cateodata e cam greu pentru doua masini sa treaca una pe langa cealalta, dar nu imposibil.

Veti zice acum ca o mica plimbare pe jos nu strica nimanui, doar am iesit la aer curat si nu avea rost sa poluam si noi natura, dar... , e vorba de un drum de 9, 8 kilometri, din care mai bine de 8 kilometri de urcus, pestera fiind la o altitudine de peste 1100 metri si era ora 12 la pranz, ianuarie, iar noapte se facea cum de altfel am si aflat pe propria piele pe la ora 17. 00. Ca sa nu mai vorbesc de aerul curat... la interval de cel mult 1-2 minute treceau pe langa noi masini ale turistilor ce urcau sau coborau de la pestera sau ale micilor intreprinzatori care in schimbul unei sume "modice" se ofereau sa te duca si sa te aduca, iar despre acestia din urma trebuie sa recunosc ca nu cred ca masinile lor mergeau cu benzina sau motorina normala, asta dupa norul negru care ne inconjura cand treceau pe langa noi.

Trecand peste toate aceste "mici inconveniente", drumul sau urcusul pana la pestera este absolut superb, peisajul care se dezvaluie ochiului este deosebit si pot zice ca merita cu prisosinta fiecare picatura de transpiratie varsata pana sus in drumul care a durat aproximativ 2 ore si jumatate.

Ajunsi aici am fost inampinati de cateva vilute cu statut aproximativ de pensiune si de 2 gherete care vindeau placinte diverse si ceai cald, ceai care trebuie sa recunosc ca a fost exceptional, dar placintele nu prea au fost pe gustul meu desi nu erau rele. Tot inainte de pestera am dat peste un muzeu al mestesugurilor naturale dar in care nu am mai intrat din lipsa de timp.

Ne-am grabit catre intrarea in pestera unde am reusit sa prindem grupul care tocmai se pregatea de intrare, asa ca am fost scutiti de o asteptare de aproximativ 30-40 de minute, pana la intrarea urmatorului grup. Plini de entuziasm ne-am repezit la scarile pe care se coboara la ghetar, graba gratuita, deoarece fiecare turist cred ca se oprea din 2 in 2 metri pentru a face aproximativ 10-15 poze pe oprire, asa ca am ajuns jos dupa vreo 15 minute.

Aici cei care au mai fost la pestera, cum a fost si cazul meu, mai ales in urma cu mai bine de 15 ani, vor avea o surpriza as zice mai neplacuta. Pestera e o umbra a ceea ce a fost odata, mai exact ghetarul care se infatiseaza privirii in nuante de un gri murdar, nici vorba de specatacolul de reflexii ale luminii pe care l-am vazut in trecut. Reflectoarele montate in pestera contribuie si ele la topirea ghetarului, emanand din pacate caldura suficienta sa topeasca si o "inima de gheata". Pet-urile ne inconjoara peste tot, chiar si in pestera, desi e plin de tablite menita sa sensibilizeze turistul in a nu lasa in urma lui deseuri. Dar contrar acestor neajunsuri, ghetarul e suficient de frumos pentru a merita vizitarea lui, impresionant fiind si avenul prin care se face intrarea in pestera si care poate da ameteli, celor care au probleme cu inaltimile.

Drumul de intoarcere nu a fost nici ele lipsit de peripetii, desi a fost mai mult la vale pe la jumatatea drumului am fost coplesiti de intuneric si siroaie de apa ce au aparut dintr-o data pe drum, facand drumul uscat de la urcare sa devina noroaiele anevoioase de la coborare. A si bineinteles sa nu uitam de masinile care treceau pe langa noi si care in plus de norii negri aveau acum ocazia sa ne si umple de noroi din cap pana in picioare.

Cu toate aceste inconveniente, trebuie sa admit ca afost o experienta pe care as repeta o, desi cred ca as alege un anotimp ceva mai calduros.

Sfaturi:

- daca ati mai fost la pestera Scarisoara, si in special daca ati fost in urma cu mai multi ani, pregatiti-va pentru pentru schimbarile ce au avut loc in decursul anilor, atat de-a lungul drumului de acces, cat si in pestera;

- daca nu ati mai fost, grabiti-va sa o faceti, in ultima vreme se vehiculeaza tot mai des prin cercurile specialistilor, intentia de a inchide pestera pentru turisti;

- incercati sa practicati un turism civilizat, au avut grija altii sa lase destule deseuri in urma lor si pentru noi;

- indiferent de cat de cald e afara, fiti pregatiti si cu o haina mai calduroasa pentru intrarea in pestera, e necesar;

- nu uitati ca drumul pe jos, peste 19 kilometri dus-intors necesita o incaltaminte adecvata si comoda si de ce nu 1 sticla de apa e binevenita, pana sus nu prea o sa aveti de unde o cumpara;

- scarile pe care se face accesul prin aven in pestera sunt usoare la coborare, dar nu uitati ca ele trbuie si urcate la inapoiere, nu pot sa uit o domnisoara de aproximativ 18 ani, aflata in fata mea la iesire si care la un moment dat am crezut ca-si da duhul.

---

VIZUALIZĂRI: 3726 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI