Pentru o excursie reușită... adaugă apă!

TIPĂREȘTE

Uneori ploaia e minunată. Alteori, îți strică planurile...

Dar sunt locuri atât de frumoase, încât nici ploaia nu te poate face să renunți la a te bucura de ele.

Mie... îmi place apa, în toate formele ei. Minerală, plată, albastră, verde, mare, lac, curgătoare sau nu... apa e elementul în care mă bucur de viață. Și în Croația... am avut parte din plin în toate formele. Chiar și în bocanci... :))

Sigur că văzusem prognoza meteo, dar când un loc te atrage ca un magnet, e bine să te mai pui și contra vântului. Așa că, ne-am echipat corespunzător cu bocanci, pelerine de ploaie și haine de protecție. Mă tot plângeam că nu o să pot face poze, că pelerina mă incomodează, că ajunge apa în rucsac, că am făcut atâta drum și nu o să am poze mulțumitoare si sigur mai trebuie să merg odată. Hmmm. Asta nu-i chiar o idee rea...

Plănuisem excursia destul de rapid. Era un loc pe care îmi doream demult să îl văd așa că am căutat un weekend liber. S-a întâmplat să fie primul din septembrie.

Pe perioada verii prețul biletului este 250 de kuna/adult, cam 150 de lei. Noi am avut noroc de prețuri mai mici. De la 1 septembrie prețul scădea la 150 kuna/adult. Tinerii până în 18 ani plăteau cam jumătate de preț și ăia mici sub 7 ani, erau la liber. Sunt și alte tipuri de bilete, poți opta pentru o vizită după ora 16, ceea ce scade semnifiativ prețul și aș zice că lumina e mai spectaculoasă, dar... n-a fost cazul la noi. Se arăta o zi cu ploi și coduri ba galbene, ba portocalii, de până la urmă am renunțat să mă mai uit la prognoze și am zis fie ce-o fi... e doar apă.

Și apă a fost. Am ajuns pe la ora 10 la intrarea numărul 2. Recunosc că le-am spus tuturor că logic ar fi să începem de la 2... nu cum fac probabil majoritatea... de la 1. N-am întâmpinat rezistență... De obicei iau deciziile din mers, în funcție de vreme, timp limită, oboseală, foame sau alte motive care mă influențează. Intrarea 2 e la mijloc și îmi dădea o oarecare libertate de a alege traseul în funcție de ploaie. Repede, mi-am dat seama că odata ce intri nu mai contează, pentru că oricum vrei să le parcurgi pe toate.

Mă gândeam că n-o să fie nimeni, că doar e început de toamnă și vreme urâtă. Plus că știam că în tările din zonă începea școala în 3 septembrie. Dar la intrare era deja un rând format de vreo 50 de persoane. Am lăsat tot grupul la coadă și am început să fac câteva poze. Încă nu ploua, iar eu eram cu zâmbetul până la urechi știind din imaginile văzute ce ma așteapta. O domnișoară frumușică vad că îmi face cu mâna și intră într-o încăpere ce semăna leit cu cea la care se vindeau biletele. Pentru că ea zâmbea... eu zâmbeam... pentru că ne-am salutat, o întreb, mai mult în glumă, dacă de la ea nu se pot lua bilete. Bineînțeles că se pot... câte doriți? Ha! Mă luptam cu bunul simț că toți oamenii ăia de la coadă stateau acolo și eu... oportunista... nimeresc așa... Noroc că din spatele meu Em, a avut reacția mai promptă. 4 adulți și doi peștișori adolescenți. Am plătit cu cardul și ciudat a fost că nici după ce noi ne-am îndepărtat fericiți că am scăpat așa de repede, nu s-a mai dus nimeni la acea casă de bilete. Așa că... habar n-am ce-a fost cu casa expres, o fi fost numai pentru oamenii zâmbăreți...

Parcarea e cam pe unde apuci. Iei un tichet cu ora de la care lași mașina si pornești așa... prin pădure până la un loc care-ți convine. Nu cred să fie vreo pază, iar taxa e de 7 kuna pe ora. Cam un euro...

Încă nu ne era în clar pe unde s-o luăm așa că ne-am lasat ghidați de indicatoare și de instinct. Parcul e împărțit în două zone Lacurile de sus și Lacurile de Jos. Stiam că cele mai spectaculoase sunt cele de sus, așa că le-am lasat pe final, să dăm un pic de răgaz și soarelui, care nu doar că se ascundea, dar lipsea cu desăvârșire.

Un autobuz electric ne facea cu ochiul. Nu ne-am lăsat păcăliți. Eram acolo pentru plimbare. Intrăm în port. Vaporașul ne facea cu ochiul. Din nou alegem mersul pe jos.

Am pornit-o spre marea cascadă după cum ne arătau indicatoarele. Spre Lacurile de Jos. Era o cărare îngustă prin pădure, pe lângă apă. Eram singurii care au ales să se plimbe prin ploaie. Cei mai mulți alegeau vaporașul. Nu era rece, și pădurea prin care treceam ne proteja un pic de picăturile mari de ploaie ce făceau rotocoale în lacul de culoarea turcoazului. Niște rățuște ne dădeau târcoale interesate de ce ar putea primi. Probabil toată lumea le hrănea, dar eram înfofoliți în pelerinele de ploaie, iar apa deja începea să ni se scurgă pe pantaloni. E numai apă ne încurajam unii pe alții râzând. Pentru atâta lucru anunță coduri galbene și portocalii?? Începem să râdem cu toții, în timp ce papucii noștri făceau zgomote. Fleosc, fleosc. Ne întâlnim și cu alți temerari. Majoritatea aveau pelerine albe. Începem și glumim amintind de uniformele templierilor. Noi... suntem colorați. Mulți asiatici, ca peste tot. Peștișorul Iulia a facut un cult pentru ei. Începe și îmi explică diferențele între chinezi, japonezi, coreeni, tailandezi, vietnamezi... cum văd fiecare viața, moartea și relațiile dintre oameni... Când o fi devenit așa expertă? Cascada cea mare se apropia, deja mergeam pe niște podulețe de lemn, aliniați în șir indian, iar oamenii erau tot mai numeroși. Universul vrea să-mi confirme că fascinația ei pentru asiatici e meritată, și ne scoate în cale o frumoasă fată cu ochi oblici care aduna mucurile de țigară găsite pe jos într-o punguliță. Turistă cu siguranță, probabil obsedată de curățenie.

Ajungem la o răspântie de drumuri. Spre stânga peste lacuri spre dreapta în sus pe niște scări de piatră, spre pesteră și ce-o mai fi la înălțime. Traseul din dreapta părea mai soliciant, așa că pornim pe el. Ocolim pe cât putem bălțile, nu ne mai plouă, deasupra noastră nu se vede cerul ci stânca. Doar urcăm. Spațiul e îngust și oamenii își fac loc răbdători. Uneori în sus alteori în jos. Cu pauze pentru poze, timp în care îi ții pe toți blocați, dar nimeni nu se supără și nimeni nu dă semn de nerăbdare. Fiecare își mai ia un răgaz să se minuneze în fața naturii. Un pas distanță, o altă perspectivă, încă o poză.

În spatele meu se vorbea franceză. În față germană. Înțelegeam perfect, starea de mirare, de fascinație, indiferent de limba în care se exprimau. Cât de plăcut e să gândești în acelasi timp cu ceilalți, iar gândurile să-ți fie traduse instant în toate limbile. Incredibil turcoaz. Un cuvânt universal, pe care l-am auzit des.

Traseul nu e greu, dar te solicită un pic, mai ales la urcare. Că merită, e de necontestat. Am văzut persoane în vârstă care se deplasau cu baston, dar nu renunțau la plăcerea de a urca, pentru a avea parte de priveliște. Ne încărcăm cu energie de la ea.

Mi-era teamă să ma urc pe niște bușteni care țineau loc de barieră să nu aluneci în prăpastia de jos. Dar văd un alt turist cu aparatul foto în mână, și mă ambiționez. Mă vede și el, și mă încurajează s-o fac. Îmi spune că merită și îmi arata cum să încalec bușteanul. Îmi spune într-o engleză rusească că o poză bună nu iese fără emoții. Îi dau dreptate și cu inima cât un purice declansez de la înălțime. Facem schimb de impresii și începem să râdem. Pozele erau identice. N-ai de ales... Când natura îți oferă, nu poți decât să accepți frumusețea.

Ne întoarcem pe aceleași scări pe care am urcat până la răspântia de care v-am mai spus. Alegem acum s-o luăm pe traseul spre stânga care ne poartă peste apă. Cascadele micuțe pe lângă care trecem sunt doar o avanpreieră pentru ceea ce va urma. Marea Cascadă zisă și Veliki Slap. 78 de metri înălțime, iar picăturile aduse de vânt de la cascadă se amestecă cu picăturile căzute din cer. Apă... din toate direcțiile... bucuria vieții.

Facem o pauză de muffinsi să ne încărcăm bateriile și urmăm traseul intuitiv. N-ai cum să greșești. Ții podețul de lemn și înaintezi urmându-i pe ceilalți. În fața noastra, un grup alesese să facă traseul cu ghid. Un băiat tânăr cu o engleză adorabilă. Fetele noastre s-au lipit de ei, și le-am văzut incredibil de interesate de istoria religiilor, și de animozitățile adunate de-a lungul vremii de croați și sârbi, teme pe care le abordase ghidul cu una dintre turiste. După câteva sute de metri amândouă erau fascinate de cât de interesantă poate fi istoria dacă e povestită frumos, în natură. Urcăm din nou, ne așteaptă noi panorame, un drum prin pădure și ajungem în port. Până la plecarea vaporașului mai avem vreo 30 de minute așa că ne lăsăm timp joacă cu niște rățuște prietenoase. Se formase deja o coadă serioasă în așteptarea vaporașelor. Nu am încăput în primul, l-am luat pe următorul. Între lacurile de Jos și Lacurile de Sus, se află Lacul Kozjak. Cel mai întinsi și singurul navigabil. L-am traversat cam în 20 de minute. Nu am cooborât la prima stație, era la parcare, iar noi mai aveam de admirat minunile din Lacurile de Sus.

În prețul biletelor e inclusă o călătorie cu vaporașul și plimbări cu un fel de autobuz. Am citit pe situl lor că ai și un fel de asigurare în caz că ți se întâmplă ceva. N-a fost cazul.

Zona de sus a parcului mi s-a părut mult mai compactă. Cascadele erau mai mici, dar la tot pasul, vegetația mai bogată, iar soarele câștigase bătălia. Bocancii noștri făceau tot fleosc fleosc, dar am putut renunța la pelerine. Începeam să simt regrete că nu se termină cu bălăceală. Scăldatul e interzis și e bine așa. Rățuștele au dreptul la apa curată...

Noi... mergem mai departe. Ne place drumul. Dăm peste o stație de autobuz. Sau trenuleț. Nu mi-e în clar, arată ca amândouă. Între timp cerul se întunecase din nou. Eram de 7 ore în parc și se părea că am călcat pe toate traseele. Simțim din nou picăturile de ploaie pe obraji. Nu ne mai facem griji... e doar apă. Deja gândurile noastre preapline de exaltare dădeau semne de îngrijorare. Clar! Va fi greu de găsit un loc mai frumos!

---

VIZUALIZĂRI: 2624 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI