Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai – Parcul Național „Plitvička jezera”

TIPĂREȘTE

Uraaaa! Pentru a doua oară în viața mea am ieșit, din nou, la pensie. Sper acum să revin la articolele restante. Iar acesta este unul din ele, început cu circa două luni în urmă.

Când m-am înscris în Caravana AFA nu știam nimic despre Parcul Național Plitvice. Apoi am aflat că este vorba de un parc național ce cuprinde un număr de lacuri, cu faună și floră specifică. Mai mult, nu am căutat să mă documentez, așteptând să descopăr despre ce este vorba la fața locului.

Organizatorul caravanei a ales cazarea pentru această etapă la Pansion Breza (vezi impresii), având informația că aceasta este amplasată la circa 800 m de o intrare în parc mai puțin cunoscută, denumită de noi Poarta nr. 3, în zona nord – vestică a parcului. Faptul că - în final - distanța aceasta a fost de circa 1300 m are mai puțină importanță. Reamintesc faptul că biletele de acces în parc, pentru majoritatea participanților la caravană, au fost cumpărate, on line, cu o zi înainte, beneficiind și de amabilitatea personalului de la Center Hotel – Postojna, Slovenia (vezi impresii).

În ziua destinată vizitei în parc, grupul nostru se disipează, unii preferând o excursie pe cont propriu. Cei rămași în grup unic au însă parte de un început de zi mai puțin favorabil. Întrucât Poarta nr. 3 nu este marcată pe nici un plan, identificarea ei pe telefoanele noastre este imposibilă. Ca urmare, în căutarea ei, bâjbâim în toate direcțiile posibile. Fotografia nr. P2, în zona încercuită, prezintă, cu o oarecare aproximație, căutările noastre. Cert este faptul că, în circa o oră am parcurs cam 3.3 km pentru a ajunge - în final - la intrarea în parc. De menționat, însă, este faptul că, în căutările noastre, la un moment dat, am ajuns deasupra Marii Cascade, obiectiv vizitat în ultima perioadă a zilei. I-am auzit zgomotul, dar nu am văzut-o.

În final, cu o oră întârziere față de cea planificată pentru intrare, ajungem la mult căutata Poartă nr. 3. Paznicul de aici, deși suntem în întârziere față de ora planificată, nu protestează cu nimic la biletele noastre, și putem începe vizita. Pentru început, coborâm destul de abrupt, cam 20 – 25 m pe o distanță de circa 500 m, pentru a ajunge la ceea ce, în planul parcului, este denumit P3. Către acest punct ne trimiteau mai multe săgeți în timpul bâjbâielilor noastre, dar nu am știut să la interpretăm.

Aici, în afara unui magazin de suveniruri și a unui grup sanitar, nu se mai află decât unul din cele trei debarcadere de pe Lacul Kozjak. Acest lac, cu cota apei la 535 m, cel mai mare lac al parcului, cu o suprafață de peste 81 hectare, este considerat a fi lacul din mijloc, la sud de acesta fiind cele 11 „lacuri de sus” , iar la nord, cele 4 „lacuri de jos” .

La P3 grupul nostru se fragmentează, noi fiind printre cei care se urcă în primul vaporaș sosit. Aici ni se verifică din nou biletele și îmi ajunge la ureche zvonul că avem dreptul la o singură călătorie cu vaporașul. Nu am avut ocazia să îl verific. Pe vaporaș este obligatorie purtarea măștii de protecție. Măsura este binevenită, întrucât vaporașul este plin ochi. La desprinderea de cheu rămân surprins că nu aud nici un zgomot de motor. Imediat mă lămuresc de faptul că avem o propulsie electrică.

Intenția inițială a fost ca să luăm, să-i spun „trenulețul” de la „Stația nr. 2” a acestuia și să coborâm la „Stația nr. 3” , lângă lacul cel mai de sus. Noi, coborâm de pe vaporaș la debarcaderul P2, undeva spre capătul din amonte al lacului, fără a schimba vaporașul spre P1. De acolo o luăm pe o potecă cu un semn de „trenuleț” , dar nu dăm atenție faptului că aceasta ne duce la „Stația nr. 3” .

Din nefericire, cu mult prea multă întârziere, acord atenție hărții parcului primită de la pensiune. În aceasta (fotografia P68 anexată), sunt indicate, destul de clar, trei trasee principale de vizitare a parcului. Definite prin litere și culori, toate plecând de la poarta 2, acestea sunt următoarele:

traseul „E” , pe culoarea verde, are o primă etapă cu trenulețul, de la stația nr. 2 la stația nr. 3. Urmează, apoi, coborârea pe malul „lacurilor de sus” până la debarcaderul P2. Traversarea cu vaporașul la P1 încheie circuitul. Durata de parcurgere este estimată la 2 – 3 ore.

traseul „F” , pe culoare galbenă, începe cu plimbarea cu vaporașul de la P1 la P2 și apoi la P3. Urmează, apoi, un ocol al „lacurilor de jos” și urcarea până la stația nr. 1 a trenulețului. Drumul cu acesta până la stația nr. 2 încheie traseul în circa 3 – 4 ore.

traseul „H” , de culoare maro, combină cele două trasee anterioare, urmând traseul „E” până la debarcaderul P2, de unde intră pe traseul „F” . Durata de parcurgere a acestuia este estimată la 5 – 6 ore.

Ulterior, pe diverse saituri pe internet am găsit definite mai multe trasee posibile, dar toate acestea sunt numai mici variații ale celor prezentate mai sus.

Noi, practic, ne-am încadrat pe traseul „H” , dar cu parcurgerea în sens invers decât cea propusă în hartă. Plecând de la P3 și revenind la P3, fără prea mare efort, cu destul de multe popasuri pentru odihnă, noi am încheiat traseul în puțin peste 6 ore.

Pentru început, pornind de la debarcaderul P2, poteca urcă destul de abrupt. În fapt, pe cea mai mare parte a traseului, prin întregul parc, poteca este o podină din lemn, cu, sau fără balustradă. Pe tot traseul, mergând pe această podină, nu am avut nici un moment senzația de pericol. Unele zone sunt vizibil refăcute recent, dar, în totalitate, am avut senzația de rezistență, de stabilitate a acesteia. Este drept însă că nu am avut parte de copii alergând, sau alte evenimente care să perturbe deplasarea pe aceste podini.

De la început, rămân surprins că, pe unele zone, această podină este construită practic deasupra cursurilor de apă. Zgomotul curgerii acesteia pe sub picioarele tale creează o oarecare doză de emoție.

Urcușul inițial seamănă perfect cu o scară de lemn. În fapt, tot traseul de la Jezero (Lacul) Kozjak la lacul cel mai de sus, Prošćansko Jezero este o alternanță între urcușuri de la un lac la altul și plimbări pe malul lacurilor. Această alternanță ne dă posibilitatea să ne mai tragem puțin sufletul între două urcușuri. Dar, în timp ce noi gâfâim urcând, apa coboară de la un lac la altul prin cascade, care mai de care mai spectaculoasă.

Pentru început trecem tangențial pe lângă cel mai mic lac din salba celor 16, Veliki Burget, la circa 10 m deasupra Lacului Kozjak. Acesta are o suprafață de numai 0.1 hectare, dar, parcă sufocat de vegetația din jur, are o frumusețe aparte.

Urmează un nou urcuș și Gradinsko Jezero, un lac ceva mai mare, de circa 8 hectare suprafață. Se pare că numele provine de la o construcție, (gradina în croată), probabil o mănăstire, amplasată pe vremuri pe malul estic al acestui lac.

Apa ajunge aici din Milino jezero, lacul de deasupra, căzând prin Veliki Prštavaci, a doua cascadă ca mărime, de 28 m înălțime, din Parcul Plitvice. Frumusețea acesteia atrage imediat atenția, beneficiind de o platformă de belvedere pe podina din lemn. Nu ratez momentul pentru o fotografie numai bună de un calendar.

Milino jezero este și el unul din lacurile mici, de numai un hectar suprafață, care nu îmi atrage prea mult atenția. În schimb, este alimentat și el de una din cascadele frumoase ale parcului, Galovači Buk, deși are numai 15 m înălțime.

Jezero Galovac, lacul care urmează este unul din lacurile mari ale parcului, cu o suprafață de 12.5 hectare. În consecință, poteca din lungul lui este suficient de lungă pentru a ne permite să ne recuperăm respirația după urcușul de la ultimele două lacuri.

După urcușul din coada lacului Galovac ne despărțim de restul grupului, având nevoie de un timp mai lung de odihnă. În plus, ceilalți o iau pe scurtătură, prin stânga, în timp ce noi urmăm drumul principal, prin dreapta. Trecem printre și pe lângă un grup de lacuri mai mici, Batinovac, Vir, Malo Jezero, Veliko Jezero, nu mai mari de 2 hectare fiecare și amplasate la cote apropiate (599 – 610 m). Nu toate îmi par a fi pe firul principal al apei.

Ultimul dintre ele, Okrugljak, amplasat la cota 614m este ceva mai mare (circa 4 hectare). El este alimentat de ultima cascadă întâlnită în zona „lacurilor superioare” , Labudovački Slap. Nu este foarte mare, nici deosebit de spectaculoasă, dar este prima pe circuitul apei prin parc.

În paralel cu acesta este un alt lac, Ciginovac. Deși este mai sus decât Okrugljak, am senzația că nu acesta este sursa cascadei. Interesant este că pe această zonă a traseului ne-am întâlnit cu mai mulți membri ai Caravanei, de care ne-am despărțit la urcarea pe vaporaș sau care au plecat independent. Toți au ales să parcurgă traseul în sens invers decât noi. Am, însă, senzația că noi am fost mai avantajați, având în permanență în față urcușul și cascadele.

În final, după o oră și 45 minute de drum și fix 101 m de urcat pe verticală, ajungem la lacul cel mai de sus, Prošćansko Jezero. Este al doilea ca mărime, având o suprafață 69 de hectare. Traseul turistic se oprește însă numai la capătul din aval al acestuia. Parcurgem podina ce urmărește malul lacului, încercând să ne dăm seama de dimensiunile acestuia. Rămân oarecum surprins de faptul că pe o asemenea imensitate nu este nimic în mișcare. Dar dacă cobor ochii la nivelul apei, văd cei mai mari pești dintre toți cei întâlniți în parc. Aici, pe pasarelă, ne întâlnim și cu grupul de care ne-am despărțit la lacul Galovac. Urcând pe scurtătură, prin pădure, ei nu au văzut mare lucru. Așa că au considerat că este bine să se întoarcă și pe o porțiune pe poteca turistică.

La capătul punții, pe malul estic al lacului ajungem la „Stația nr. 3” a trenulețului. În fapt este un popas turistic relativ mare, cu grupuri sanitare, un bufet, locuri de servit masa și de odihnă. Deocamdată, în stație nu este nimeni. Decidem să ne așezăm la o masă și să ne recăpătăm forțele cu ceea ce avem prin rucsac. Îmi doresc și o bere, dar la bufet este o coadă respectabilă.

Doina ochește de departe un panou cu imaginea lui Nikola Tesla, renumitul fizician pe care l-am întâlnit prin manualele de specialitate din școală. Aflăm că s-a născut la numai 65 km depărtare de parcul Plitvice.

La un moment dat se creează ceva agitație, se aude un motor și vine trenulețul. Instantaneu, se face coadă în stație. Noi ajungem printre ultimii.

Trenulețul este, de fapt, un fel de „kiki – car” de pe la noi, dar mult mai mare, mai cu aspect de autobuz, cu două remorci. Spațiile pentru turiști sunt închise. Nu sunt pe fază să-i fac o poză, așa că apelez la internet.

Până să ne vină rândul să ne urcăm, se ocupă toate locurile, așa că rămânem pe jos. Suntem asigurați însă, de un funcționar al locului, că următorul sosește peste 10 minute. Și, într-adevăr, programul este respectat. În plus, față de informațiile primite la pensiune, nu este nevoie să-l schimbăm la stația nr. 2, trenulețul nostru mergând până la stația nr. 1. Rămân puțin mirat de faptul că o parte din turiștii veniți de jos, nu coboară aici, ci se întorc înapoi. La urcare nu ni se cere biletul de acces în parc, dar trebuie să punem măștile.

Drumul, care nu are mai mult de 6 – 7 km, preponderent prin pădure, coboară continuu, urmărind, în principiu, malurile estice ale lacurilor pe lângă care am urcat.

La stația nr. 1, destinația noastră, este un popas turistic oarecum similar cu cel de sus, dar mai mic și mai puțin aglomerat. Nu este nevoie să stau la coadă pentru o bere și un suc. Se poate plăti cu cardul.

Odihniți și hidratați, putem să începem a doua etapă a excursiei noastre, vizita la lacurile de jos. Pentru început, însă, trebuie să coborâm. Dacă este să-l cred pe Google Earth, avem de coborât cam 70 m, deși, privit de sus, mi s-a părut mai mult. Deși poteca este lată și cu multe serpentine, am impresia că are o pantă destul de mare și, mai ales, continuă, fără zone de plat, de odihnă. Încă odată ajung la concluzia că am avut noroc cu sensul ales al traseului. Dacă trebuia să-l parcurgem în sens invers, urcușul pe aici ne-ar fi terminat înainte de a ajunge sus. Deh! Vârsta!

Odată ajunși jos, prima destinație este ceea ce pare a fi considerat obiectivul principal al parcului, Marea Cascadă – „Veliki Slap” , cea deasupra căreia am ajuns în bâjbâielile de dimineață. În fapt, este descărcarea Râului Plitvice în ultimul din cele 16 lacuri ale parcului, Novakovića Brod. Dar, pentru aceasta, apa trebuie să cadă de la 62 m înălțime până în lac și, apoi, încă 25 m până la începutul Râului Korana. Este cea mai înaltă cascadă din Croația.

Pentru a ajunge acolo, traversăm cursul de apă pe bine-cunoscuta podină, amplasată de această dată între lacurile Kaluđerovac și Novakovića Brod, și ne îndreptăm spre nord, pe lângă un perete de stâncă perfect vertical. Sunt zone unde podina noastră este un adevărat pod în lungul lacului.

Eu rămân puțin dezamăgit. Un panou informativ ne spune că debitul maxim al cascadei poate depăși 4000 l/s, iar cel minim poate fi chiar mai mic de 80 l/s. Noi am nimerit o perioadă de debite mici. Iar dacă debitul ăsta mic se împarte în mai multe șuvoaie, spectaculozitatea este mult redusă.

După acest punct culminant al excursiei începem, practic, drumul de întoarcere spre pensiune. După circa 100 m de parcurgere a drumului de la venire, poteca se ramifică. Noi continuăm spre sud, pe malurile „lacurilor de jos” . Bineînțeles însă, trebuie să urcăm din nou. Dar parcă nu este așa greu ca în prima parte a zilei. Diferențele între nivelele apei în lacurile de aici pare a fi mai mică decât în cele de sus, deși, nici aici nu lipsesc cascadele.

Pentru început, mergem pe malul vestic al lacului Kaluđerovac. La un moment dat, în versant, remarc o grotă. Nu știam atunci de existența unor peșteri în parc, căci, poate îi acordam mai multă atenție. Așa că m-am mulțumit numai cu o fotografie a intrării.

În zona dintre lacurile Kaluđerovac și Gavanovac trecem pe malul estic al lacurilor și ne continuăm drumul spre amonte, fără a ști la ce se ne uităm mai întâi: la pereții de stâncă, la limpezimea apei lacului sau la verdele pădurii.

Apoi, undeva între lacurile Gavanovac și Milanovac ne oprim câteva momente în dreptul unei plăci de marmură. Este un omagiu adus unei, pare-se, renumită solistă de operă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Milka Ternina. În onoarea acesteia, din 1898, cascada dintre cele două lacuri îi poartă numele.

În lungul lacului Milanovac podina de lemn este înlocuită de o alee betonată suficient de largă. În capătul ei avem parte de un ultim urcuș din circuitul lacurilor. În paralel cu acesta este și ultima cascadă întâlnită, Milanovači Slap. Rămân cu impresia că aceasta are două ramuri, întrucât pe malul vestic al lacului se mai vede o cascadă. Asta, dacă nu cumva, cea de acolo are un alt nume.

În capătul urcușului ajungem, din nou, pe malul Lacului Kozjak, cel pe care ne-am început excursia cu plimbarea cu vaporașul. O ultimă podină din lemn traversează capătul din aval al lacului și ne duce, din nou, pe malul vestic. De aici până la P3, punctul de început al vizitei noastre, mai sunt numai câțiva pași (vorba vine, sunt peste 400 m).

Dar, cea mai grea porțiune a traseului a fost urcușul de cei 25 m de la P3 la Poarta nr. 3. Ajungem, într-un final, acolo, cândva după ora 17.00, ora de închidere a parcului. Paznicul de dimineață a dispărut, ghereta este goală și poate să intre oricine vrea. Nu știu dacă mai circulă vaporașul.

Ce ar mai fi de spus? Parcul este înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO din 1979. De ce? Probabil pentru fauna și flora prezentă, pentru claritatea apei, pentru configurația terenului, pentru imaginile ce-ți rămân pe retină. Cred că textul meu nu a reușit să reflecte în totalitate acest lucru, dar sper că fotografiile anexate să vă convingă de faptul că, într-adevăr, este pe-un picior de plai, pe-o gură de rai.

---

VIZUALIZĂRI: 2532 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI