Oul sau găina? Plitvice sau Paradisul Ceresc?

TIPĂREȘTE

Parcul Naţional Plitvice e o altă poveste frumoasă, colorată cu mult verde şi turcoaz, pe care o să încerc s-o transpun în cuvinte… E greu, e ca şi cum ar trebui să compui o simfonie despre Monalisa sau un poem despre parfumul pădurii; sunetele sunt sunete, imaginile sunt imagini, aromele sunt arome! Ca şi în cazul Monalisei, e nevoie să vezi cu ochii tăi lacurile şi cascadele de la Plitvice ca să înţelegi. Vorba cântecului: „Nimeni n-o să îţi explice ce e dragostea… ”

Cuvintele mele doar vor încerca să pledeze în favoarea acestui loc minunat; dacă nu aţi fost încă şi dacă depinde de voi, mergeţi acolo! E singurul mod în care veţi înţelege! Oricâte poze şi filmuleţe veţi vedea, nu se vor compara cu senzaţiile amestecate pe care le veţi trăi mirosind pământul reavăn, ascultând cântecul cascadelor, privind culorile de neimaginat ale lacurilor…

Parcul Naţional Plitvice se află la mijlocul distanţei dintre Zagreb, capitala Croaţiei şi Zadar, cel mai apropiat oraş „în linie dreaptă” de pe litoralul dalmat. Face parte dintre cele nu mai puţin de 8 parcuri naţionale croate, fiind probabil cel mai cunoscut dintre ele şi, cu siguranţă, cel mai întins dintre ele (aproape 300 kmp, dintre care cam 2/3 reprezintă suprafaţa lacurilor).

A fost declarat Parc Naţional în 1949, iar 30 de ani mai târziu era inclus în patrimoniul UNESCO. Cuprinde peste 1200 de specii de plante, dintre care 75 sunt endemice, iar 55 sunt specii de orhidee sălbatice! Se poate lăuda cu 321 specii de fluturi, 161 de păsări, 21 de lilieci; există, desigur şi carnivore, dintre care cele mai cunoscute sunt ursul brun şi lupul. Biologul Ivo Pevalek, cel care a cercetat acest parc şi a militat pentru conservarea lui încă din anii 1920, a spus: „E apă, sunt lacuri, cascade şi păduri pretutindeni; totuşi, Lacurile Plitvice sunt unice! ” (informaţii de pe pliantul de prezentare a parcului).

O să vă scutesc de amănuntele de ordin tehnic referitoare la formarea parcului, chestia cu precipitarea carbonatului de calciu şi cu constituirea barierelor de travertin o găsiţi pe o sumedenie de portaluri electronice, e interesantă pentru pasionaţii de ştiinţe exacte şi nu numai. O să încerc doar să vă descriu locurile, aşa cum le-am perceput eu într-o însorită zi de vară, nu foarte călduroasă, numai bună pentru vizitat.

Parcul are 2 intrări: Intrarea 1, prima pe care am întâlnit-o venind din nord, dinspre Slunj, şi Intrarea 2, la vreo 3 km mai departe de prima. Noi am reuşit performanţa de a o rata pe prima, nu mă întrebaţi cum, am apucat doar să văd pe dreapta coada imensă la bilete şi indicatorul care ne anunţa cei 3 km până la Intrarea a doua. Asta e, înseamnă că aşa a fost să fie!... Am ajuns în curând, de data aceasta parcarea (generoasă, nu vă fie teamă! amenajată în pădure, la umbră) şi casele de bilete se fac undeva în stânga. Aici, împreună cu alţi turişti, am avut una din dilemele vieţii mele: la care coadă să mă aşez? Căci la casa nr. 1 coada era cât China, iar la casa nr. 2 doar cât Albania! Trebuie să fie vreo şmecherie aici! Ei, bine, nu era! Cu maximă neîncredere, m-am aşezat totuşi la codiţa nr. 2 şi, în aproximativ 15 minute, am devenit mândrii posesori ai biletelor de intrare în parc!

Dacă am ajuns în acest punct, trebuie să ştiţi că parcul se vizitează în fiecare zi a săptămânii, de la 7 dimineaţa la 7 seara, iar preţul biletelor depinde de multe, în principal de sezon şi de vârsta vizitatorului; noi am plătit 180 kuna (1 kuna = cam 7,5 euro) de adult, 110 kuna de student (Isteţica) şi 80 kuna pentru Băieţel, el încadrându-se la categoria 7-18 ani (copiii sub 7 ani intră gratis). Iarna e mai ieftin, evident. Căţeii sunt acceptaţi, dar trebuie ţinuţi în lesă. Există reduceri pentru grupuri (minim 15 persoane), ca şi bilete pentru 2 zile, precum şi tururi ghidate.

De menţionat că, deşi ar fi trebuit să prezentăm carnetul de student al fetei, n-am făcut-o, pentru că-l uitasem la pensiune, dar am fost crezuţi pe cuvânt şi taxaţi ca atare :) ! La casă am găsit ceva materiale informative despre parc (moacă), dar cam subţirele; dacă doriţi, găsiţi în magazinele de suveniruri de la fiecare intrare în parc şi de la staţia P3 de vaporaş tot felul de cărţi şi hărţi. Hărţi nu prea are rost să luaţi, pe bilet este desenată o hartă foarte sugestivă a parcului, noi ne-am descurcat excelent doar cu aceasta. Plus că nu-ţi ocupă prea mult loc, una-două o scoţi din buzunar…

În linii mari, parcul este compus din 16 lacuri (pe unele site-uri am găsit cifra de 20, asta pentru că peisajul se schimbă în permanenţă, prin formarea şi dizolvarea de praguri de travertin), care se varsă unul în altul, plus cascadele aferente, plus zona de piscuri împădurite adiacentă. Diferenţa de nivel între lacul cel mai de sus (Proscansko Jezero) şi cel mai de jos (Novacovica Brod Jezero) este de 158 de metri, iar lungimea de la primul la ultimul lac de aproximativ 7 km. Lacul de sus este alimentat de numeroase izvoare, dintre care 2 sunt mai importante, Râul Alb şi Râul Negru, iar lacul cel mai de jos se continuă cu prietenul nostru, Râul Korana, care străbate şi frumoasa localitate Slunj.

Primele 12 lacuri sunt cunoscute sub denumirea de „Lacurile de Sus” (Gornja Jezera), iar celelalte 4 „Lacurile de Jos” (Donja Jezera). Revizuindu-mi fotografiile din parc, constat că în cazul celor făcute la Lacurile de Sus, predomină culoarea verde, pe când la Lacurile de Jos turcoazul. Asta pentru că tipurile de rocă sunt diferite, sus găsim mai ales dolomite, iar jos calcar alb. Prima intrare te conduce la Lacurile de Jos, iar a doua la mijlocul parcului, la Kozjac Jezero, cel mai din aval dintre Lacurile de Sus şi cel mai întins dintre toate (82 ha).

Există trasee amenajate în parc, vreo 8 la număr, mai lungi (7-8 ore) sau mai scurte (2-3 ore), după dorinţă şi putinţă. N-ai voie să te abaţi de la cărările sau traversele de lemn prestabilite. N-ai voie să stresezi vegetaţia sau fauna, doar să le admiri şi să le pozezi. N-ai voie să te bălăceşti în apă, să aprinzi focul sau să campezi. Eşti îndemnat să respecţi natura sub toate manifestările ei, ceea ce mi se pare absolut de bun simţ.

Pentru înlesnirea parcurgerii distanţelor mai mari, există vaporaşe şi trenuleţe. Vaporaşul circulă doar pe lacul Kozjac, situat cumva la mijlocul parcului. Sunt 3 staţii de vaporaş, notate P1, P2 şi P3. P1 se află chiar la Intrarea 2; de la P1 la P2 străbaţi lacul pe lăţimea lui, pentru a te aventura apoi în explorarea Lacurilor de Sus. P3 se află în partea din aval a lacului, făcând legătura dintre Lacurile de Jos şi cele de Sus. Vaporaşul circulă între P1 şi P3 şi între P1 şi P2, dar nu şi între P2 şi P3. Intervalul de timp la care puteţi aştepta vaporaşul este de cam jumătate de oră.

Trenuleţul este de fapt un titicar cu mai multe vagoane. Staţiile lui sunt notate ST1 (la prima intrare), ST2 (la a doua intrare) şi ST3 (acolo unde începe cel mai de sus lac, Proscansko Jezero). Circulă tot cam la 30 de minute, în sus şi în jos. Biletele de intrare în parc includ şi transferurile cu vaporaşul sau titicarul, aşa că păstraţi-le cu grijă, deşi noi n-a trebuit să le prezentăm decât o dată, la prima îmbarcare.

La fiecare din cele 2 intrări, dar şi la ST3 şi la P3 există mâncătorii, toalete şi puncte de informare turistică. Cozile la restaurante nu sunt de neglijat, aşa că dacă vreţi să scutiţi timp şi neuroni, mai bine luaţi-vă de acasă mâncare şi soluţii de hidratare, mai ales apă, căci o zi petrecută în parc este destul de solicitantă fizic. Cam atât despre dotări şi amenajări. În rest, natură pură, cât încape!

Cu biletele la purtător, am strâns rândurile deci şi am pornit-o pe poteca de pădure din prelungirea parcării, care ne-a condus în curând la o pasarelă care trece peste şosea. Am străbătut-o şi pe aceasta şi am ajuns la zona frumos amenajată a hotelurilor Bellevue, Plitvice şi Jezero, un adevărat parc cu alei şi zone de promenadă şi de relaxare. Între ultimele 2 hoteluri, este staţia de trenuleţ ST2, pe care noi am lăsat-o în treaba ei, ajungând în curând la P1. Pentru că tocmai plecase un vaporaş şi aveam un pic de aşteptat, ne-am omorât timpul care cu o îngheţată, care pozând apa, răţuştele şi peştişorii, care pur şi simplu admirând oglinda albastră a Lacului Kozjac.

Am remarcat şi că la micul debarcader erau câteva bărcuţe de închiriat (50 kuna ora de plimbare pe lac plus încă 50 garanţia; nu ne-a interesat aspectul, dar îl amintesc, poate pe alţii îi interesează). Vaporaşul n-a pregetat să sosească şi, după doar 10 minute (amintiţi-vă: am străbătut lacul pe lat), am şi ajuns la P2. Ei, de aici a început distracţia! Curgeri vijelioase de apă, podeţe peste cascade sau peste ochiuri de apă mai mici sau mai mari, în care s-au prăvălit trunchiuri de copaci, pe care se depun încet-încet sărurile de calciu. Într-un lăcuşor, era în apă o formaţiune destul de mare, asemănătoare unei stele de mare, acoperită cu muşchi verde; n-am reuşit să-mi dau seama dacă era o piatră sau o rădăcină de copac. În dreptul lacurilor sau cascadelor mai semnificative, am găsit mici panouri informative cu denumirea şi câteva date tehnice. Drumul urcă, dar numai din când în când, nu e foarte solicitant şi e în mare parte umbrit, prin pădure. Cântecul cascadelor şi clipocitul apei ar fi desăvârşite, dacă n-ar fi vizitatorii, în mare parte cuminţei şi civilizaţi. Atmosfera e însă una care impune respect, toată lumea se minunează de ce vede, admiră, fotografiază.

Undeva între 2 şi 3 ore ne-a luat nouă să ajungem la ST3, şi probabil ne-ar fi luat mai puţin dacă nu m-aş fi oprit „la fiecare colţ de cotitură” să imortalizez momentul. Aici e o poieniţă imensă pe care te poţi opri să te relaxezi sau să-ţi savurezi pacheţelul (orice ar conţine acesta, vă garantez că o să vi se pară gourmet!), dar şi o mâncătorie, de unde poţi achiziţiona grătare şi fast-food-uri, asta dacă ai răbdare să stai la coada apreciabilă. Noi am mâncat „din traistă”, aşa cum ne sfătuise gazda noastră, apoi am plecat către staţia ST3 din vecinătate. În aşteptarea trenuleţului, ne-am amuzat cu o raţă hoţomană, cu comportament de căţel, care cerşea turiştilor din zonă mâncare şi atenţie! :)

Trenuleţul ne-a dus până la capăt, la ST1, în partea superioară a Lacurilor de Jos. Pe care le-am pozat de la înălţime, ne mai contenind să ne minunăm de culoarea azurie a acestora! Am coborât apoi până la nivelul lor, traversându-le pe podeţe de lemn, îndreptându-ne către Cascada cea Mare (Veliki Slap), o cădere de apă absolut impresionantă, de 5-6 şuvoaie despletite pe o stâncă înaltă de peste 80 de metri! De aici, cărarea ne-a condus înapoi, pe lângă lacurile Gavanovac şi Milanovac, unul mai turcoaz decât altul! Mi-a rămas multă vreme pe retină această culoare fabuloasă, iar frumuseţea locurilor o să mă urmărească oriunde m-aş duce, orice aş face! ; mie-mi convine! ;) Există şi o mică peşteră în zonă, la care noi însă n-am mai urcat.

„Obosiţi, dar fericiţi” (vorba unui prieten), am ajuns la P3, unde coada la vaporaş ne-a descurajat într-o primă etapă, mai ales că se desfăşura în plin soare arzător. Gata-gata să ne convingem picioruşele să dea ocol lacului pe malul său sudic… Am făcut cu rândul la coadă totuşi, am mai cumpărat şi ceva răcoritoare (Tati s-a ocupat mai mult cu coada, noi mai mult cu răcoritoarele) şi după vreo juma’ de oră am luat vaporaşul către P1; deoarece de data asta a fost nevoie să străbatem aproape toată lungimea Lacului Kozjac, transbordarea a durat mai mult, vreo 20-30 de minute, în care am continuat să savurăm alternanţa albastru-verde produsă de apă şi vegetaţie.

Şi astfel am ajuns de unde am plecat, cu bagajul mai uşor, cu inimile pline şi cu cardurile de memorie ale camerelor foto încărcate cu câteva sute de poze! La plecare, am plătit parcarea, 49 kuna (7 kuna pe oră).

Pe drum, de-a lungul celor 30 km care ne despărţeau de Slunj şi de tulburătorul Rastoke (un Plitvice mai mic), n-am rostit prea multe cuvinte, nu că am fi fost prea obosiţi (plimbarea mi s-a părut plăcută şi mediu solicitantă), ci de câtă frumuseţe aveam de „digerat”! Cu siguranţă Dumnezeu a creat acest loc după modelul Paradisului Ceresc! Sau invers!

---

VIZUALIZĂRI: 5169 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI