Excursie de o zi în paradisul verde de la Plitvička Jezera

TIPĂREȘTE

Încă de cum am stabilit vacanța în Zadar, mi-a trecut prin minte că ar fi excelent să ajungem la Parcul Național Plitvice sau Plitvička Jezera în croată, lacurile căzătoare în traducere. Citisem eu undeva mai demult că din Zadar ar fi cel mai bine de abordat parcul într-o excursie de o zi, distanța până la lacuri fiind una cât de cât rezonabilă (130 km) față de cea din alte stațiuni de la Marea Adriatică. Bine, bine excursia nu a fost una organizată de vreo agenție, ci una făcută pe cont propriu, după o documentare prealabilă pe internet. Era ocazia ideală de a vedea Plitvička Jezera, unul dintre cele mai frumoase locuri din Croația, pe care mi-am dorit să-l văd cu proprii ochi mai cu seamă că acum câțiva ani, un user vechi, dar și experimentat al acestui sait, iubitor al muntelui, mi-a adresat îndemnul clar de a-l vizita, după ce postasem un articol despre Parcul Maarata din Bulgaria spunându-mi că acel loc i se părea că ar fi Plitvice la scară redusă.

Dar, să revenim la subiect! Am început să mă informez culegând date de peste tot, inclusiv de pe AFA,

și așa am aflat că biletele se pot cumpăra cel mai sigur, în avans, online de pe website-ul propriu https://np-plitvicka-jezera. hr/en/, fiindcă accesul în parc, permis pe ore, este limitat la un anumit număr de persoane care pot intra, în așa fel încât să nu se suprapună foarte multă lume în areal și să nu fie afectată circulația pe punțile din lemn, podețe, etc. În realitate nu s-a întâmplat chiar așa, deoarece s-a creat aglomerație pe care am resimțit-o acut la vreo două ore după ce intraserăm în parc. La fața locului, riscul este să nu mai poată fi găsite bilete și atunci faci drumul degeaba!

Am cumpărat biletele online cu vreo două săptămâni înainte de plecare (200 kuna/pers. ~133 lei/pers.), pentru acces între orele 10,00-11,00, cu precizarea clară a porții de intrare (parcul are două porți de acces) asumându-mi riscul să pierdem banii din varii motive: fie să nu mai ajungem în Croația, fie să nu găsim mijloc de transport într-acolo, ori să fie închis parcul în acea zi (puțin probabil), etc., însă nu prea aveam încotro. Am printat toate documentele primite pe e-mail în urma rezervării: bilete, reguli de comportament în parc, trasee posibile de urmat. Bine de spus ar fi că în lunile iulie-august, biletele sunt cele mai scumpe, în alte luni ale anului tariful fiind ceva mai mic, scăzând semnificativ pentru lunile de toamnă târzie sau iarnă, căci parcul este, teoretic, deschis în toate zile anului.

Din Zadar până la Parcul Plitvice există autobuze care fac acest traseu, cu plecare din autogara principală a orașului, patru pe zi, cel mai devreme fiind la orele 08,30, așa cel puțin scria pe bilețelul primit de la Centrul de Informații Turistice. Pe acesta l-am vizat și noi, fiindcă oricum timpul de parcurs este estimat între o oră și jumătate și două ore, în fapt fiind de două ore. Exista și posibilitatea achiziționării online a biletelor de autobuz (https://getbybus.com/en/bus-zadar-to-plitvice-lakes), dar n-am mai vrut s-o fac și pe-asta, gândindu-mă că nu are rost să sporesc riscul de a pierde și mai mulți bani. Pentru retur, aveam două autobuze după-amiaza, unul la 15,15, altul la orele 17,00. De fapt, ultimul era acesta de la orele 17,00, deci trebuia să ne încadrăm bine în timp, altfel rămânea de luat doar taxi.

Cu toate aceste informații, cu hârtiile printate, cu bagajul făcut (apă, sandvișuri, ceva fructe, cremă protecție solară), îmbrăcăminte/încălțăminte de treking, șapcă și multă bună dispoziție, am plecat de la cazare spre autogară (20-25 minute per pedes), pe la orele 07,20, imediat după micul-dejun. După 25 minute eram la casa de bilete unde am cerut două bilete Zadar-Plitvice dus-întors, doamna se învoiește, ne explică că avem două posibilități de întors: la 15,15 și la 17,00, ne emite biletele (330 kuna ambele) și eu îi întind cardul. Mă lasă mască atunci când îmi spune că nu se poate achita decât cu cash. Îi zic repede, cu ochii cât cepele, că nu am suficient numerar, ea îmi arată bancomatele de afară și mă execut imediat, fără să mă mai gândesc prea mult la comisionul de retragere, deloc de neglijat.

În acea zi, s-au strâns mulţi doritori de Plitvice deoarece un singur autobuz s-a dovedit insuficient pentru a-i cuprinde pe toți, însă transportatorii erau pregătiţi şi au pus la dispoziţie fără tăgadă şi un al doilea bus către parc.

Cel mai mare parc naţional din Croaţia, ocupând circa 300 kmp, înscris în patrimoniul UNESCO încă din anul 1979, Parcul Naţional Plitvice este incredibil de frumos. Pe un platou cuprins între înverziţii Alpi Dinarici: Mala Kapela şi Lička Plješivica, râuri şi izvoare subterne au creat o salbă de 16 lacuri înlănțuite, în nuanţe ireale de albastru, turcoaz şi verde, separate de baraje naturale din muşchi şi sedimente sau legate prin cascade.

Primele douăsprezece lacuri, accesibile de la intrarea a doua sunt numite Lacurile Superioare (Gornja Jezera) şi sunt separate de bariere de travertin, mai sălbatice, mai spectaculoase. Aici se află cele mai mai lacuri din întregul ansamblu: Kozjak (81,5 ha) şi Prošćansko (69 ha) şi printre cele mai frumoase cascade: Galovački Buk (16 m), Prštavci, Burgeti, Labudovački, etc.

Însă, cea mai mare cascadă din parc, dar şi din Croaţia, aparţine Lacurilor Inferioare (Donja Jezera), accesibile de la intrarea nr. 1. Este vorba de Veliki Slap (78 m) alimentată de Novakovića Brod şi pârâul Plitvica (4 km). Risipite într-un canion din calcar poros, au malurile stâncoase, înalte cu numeroase grote şi peşteri.

În partea de nord-vest a parcului, se întinde Čorkova Uvala, o pădure virgină de circa 80 ha, cu copacii săi de aproape 700 ani.

Aria vizitabilă este împânzită de punţi, podeţe, pasarele înguste de lemn, fără balustrade, cu excepţia unor zone considerate periculoase unde există, pe care abia trec două persoane una pe lângă cealaltă, în ambele sensuri. Se urcă trepte, se coboară, se traversează cu vaporaşul electric, se trece pe sub cascade, se explorează grote, se urmează cărările de pe marginea lacurilor, cam acestea ar fi „activităţile” ce se pot practica în parc.

În funcţie de condiţi fizică şi de timpul avut la dispoziţie se poate opta pentru un traseu de 2,4, 6 sau 8 ore, fiecare având o lungime ce pornește de la 3,5 km, până la 18,3 km cât are cel mai lung traseu pe jos. Se spune că ideal ar fi ca pentru parc să fie rezervate două zile consecutive şi tind să cred că aşa este. Toate lacurile pot fi văzute ȋntr-o singură zi – ȋntr-un traseu de 8-9 ore – dar, repet, cel mai bine este ca parcului să ȋi fie oferit măcar răgazul unei vizite de două zile, pentru a străbate pe ȋndelete toate drumurile, podeţele, potecile şi cărările care ȋnconjoară şi traversează lacurile, pentru o plimbare cu barca pe lacul cel mare şi pentru o plimbare deasupra canionului. Se poate face acest lucru alegând o cazare de o noapte în zonă, eliminând totodată stresul de a sta permanent cu ochii pe ceas. Există în zonă patru hoteluri și două campinguri în care se poate sta, dar și câteva restaurante tradiționale, cafenele, bufete pentru potolit foamea și setea.

Pare greu de crezut, dar în urmă cu două decenii, în martie 1991, la începutul Războiului de Independenţă, Parcul Naţional Plitvice a fost scena unei confrutări armate dintre poliţia croată şi forţele Repulicii Sârbe Krjina. Zona a fost grav afectată şi după terminarea conflictului, în 1995, autorităţile croate au depus eforturi deosebite pentru deminarea şi refacerea ei.

Parcul Naţional Plitvice este feeric în orice anotimp, din ce am citit am dedus că vara este cel mai aglomerat dar și cel mai piperat la tarife, lumina pe înserate creând efecte fantastice pe ape. Primăvara, datorită topirii zăpezilor, debitul cascadelor crește semnificativ. Toamna culorile sunt incredibile, iar iarna se vizitează dacă zăpada nu este prea mare.

Sursă de informare: https://www.plitvice-lakes. info/

Drumul până la Plitvice este bun, o parte din acesta se parcurge pe autostradă, se traversează pe podul Maslenica, apoi printr-o zonă de relief mai înalt în care casele sunt foarte răzlețe, abia zărești ici-colo câte una.

Am coborât din autobuz lângă poarta (ulaz) nr. 1 pe la 10,30 și ne-am dus întins către intrare pregătind biletele listate. Eram încă în intervalul orar 10-11 pentru care optaserăm la cumpărarea pe internet, însă e bine de știut că se poate intra pe baza aceluiași bilet și în ora următoare, organizatorii dând dovadă de flexibilitate în acest sens.

De pe website-ul propriu, după ce studiaserăm un pic traseele posibile de urmat, ne deciseserăm, după o consultare sumară, asupra traseului C, după ce văzuserăm că există opt trasee disponibile, de durată, grad de dificultate și lungime diferite. Ne-am dorit un parcurs cât mai complet, oarecum circular al arealului care să poată fi străbătut în cel mult cinci ore și jumătate, pentru a fi siguri că nu pierdem autobuzul de întoarcere în Zadar. În plus, vroiam să ne plimbăm și cu vaporașul sau cu trenulețul electric, panoramic. La fața locului, mi-am dat seama că e vorba de un vehicul care seamănă cu un autobuz cu două vagoane.

E bine de știut în ce constă fiecare traseu în parte pentru ca fiecare să-și aleagă ce i se potrivește în deplină cunoștință de cauză, în funcție de dorință, putință, condiție fizică, echipament, etc. Am aflat că în parc vremea este foarte schimbătoare și e aproape normal să te prindă cel puțin câţiva stropi pe acolo, așa că o pelerină de ploaie nu strică în bagaj. Din fericire, n-am avut parte decât de o zi minunată, fără ploaie, cu ceva norișori pe cer care, pe temperatura aceea ridicată, să mai obtureze soarele puternic, de iulie, a fost o adevărată binecuvântare. Traseul C trebuie parcurs la picior pe o distanță totală de 8 km, însă mersul pe jos nu este continuu, ci alternează cu vaporașul, și pe ultimul segment cu autobuzul panoramic.

Startul l-am luat din scurt, n-am cumpărat hartă că ne-am gândit că vom urma fidel indicatoarele cu litera C, teoretic neexistind riscul să te pierzi – atȃta timp cȃt rămȃi ȋn interiorul zonei amenajate şi marcate.

Ne aflam în zona lacurilor inferioare de unde urma să ne lansăm pe podețe către cascade și pe cărări, pe mal, spre stația de vaporaș electric pentru a traversa cel mai mare lac. Vizitatori mulți, din toate colțurile lumii, pandemia se pare că nu i-a speriat.

Mai întâi, ne-a ieșit în cale o platformă de pe care se putea admira panorama asupra lacurilor de jos. Sublim totul! După câteva fotografii obligatorii, ne-am lansat pe potecă urmând cu sfințenie indicatorul comun pe care era scris și „C” .

Apoi, panourile informative ne-au dumirit că am trecut pe lângă/traversat lacurile Kaluđerovac și Novakovića Brod, îndreptându-ne către Veliki slap. Apa are culori nebănuit de frumoase, în ea se pot zări pești de toate mărimile cum înoată în bancuri mai mici sau mai mari. Niște rățuște simpatice care alunecă ușor pe oglinda apei completează un tablou idilic ce relaxează și bucură ochii. La cascada Veliki slap lumea se oprea pentru imortalizare poate mai mult decât era cazul, așa că se cam aglomera în dreptul ei. Nimic de zis, foarte fotogenică această cascadă!

Repuși din nou pe traseu, dăm prima dată de lacul Gavanovac, apoi de Milanovac, acesta fiind și cel mai mare întâlnit până atunci, cu o arie de 3 ha, dar şi ultimul lac din grupa Lacurilor Inferioare. Foarte frumoasă este şi cascada Milanovački slap al cărei nume se trage din cel al lacului pe care-l alimentează, deşi căderea de apă nu se produce decât de la 10 m.

În curând aveam să ajungem la staţia de vaporaş (Kozjačka Draga) acolo unde se află un popas generos cu toalete, terase de luat o masă frugală, sau de băut ceva rapid, cafenea, magazin de suvenire, punct info, locuri de relaxare la măsuţe, etc. Pe hartă figura ca P3. Evident, era foarte aglomerat, aşa că n-am zăbovit, ci ne-am grăbit să ne îmbarcăm pe unul dintre vase, fiindcă citiserăm că acestea pleacă la anumite intervale de timp (primite în informaţii pe e-mail), dar în fapt, plecau când capacitatea lor de max. 100 persoane era pe cale să se atingă. Noi, de pildă, am prins unul aproape plin, aşa că n-am aşteptat decât vreo câteva minute până s-a pus în mişcare.

Ne pregăteam de marea traversare pe apă, adică de alunecare lină pe Lacul Kozjak, cel mai întins din tot parcul. Vaporaşul nostru se chema Srna, am văzut că fiecare dintre ele purta un nume ce avea legătură cu elementele parcului. Pe timpul de parcurs, ne-am petrecut cu alte vaporaşe ce mergeau în sensul celălalt: Medo, Vidra, Kozjak, însă am văzut şi turişti cu bărci mai mici care trăgeau cu putere de vâsle. N-a durat mai mult de douăzeci de minute plutirea pe lac, nu era fir de vânt şi niciun val nu ne-a legănat, aşa că a fost o reală plăcere călătoria cu acest tip de vaporaş.

Am ajuns în punctul P2, staţia terminus a vasului şi ne găseam cumva în dreptul intrării nr. 2. Cum am coborât, ne-am lansat în forţă pe traseu ştiind că mai aveam câţiva kilometri buni de străbătut până la final.

Am trecut pe lângă micuţul lac Burgeti, pe urmă am dat de Gradinsko Jezero, ceva mai mare (8 ha) pe a cărui margine am mers fotografiind de zor. De acolo, am avut o experienţă mai puţin plăcută fiindcă ne-am pierdut unul de altul pentru câteva minute, dar şi alte trei, frumoase, odată ce am întâlnit cascadele Veliki Prštavac cu o înălţime de 28 m, Mali Prštavac de 18 m şi Galovački buk de16 m. În zona lor, cu ochii pe acestea, vrăjiţi de farmecul acestora, ne-am deplasat trecând unul pe lână altul, odată cu mulţimea, nemailuând seama de lipsa celuilalt. Ne-am trezit în câteva minute că ne pierduserăm, noroc cu telefoanele şi că aveam semnal!

Cu ochii ba pe ceas, ba pe minunata natură din jur, am parcurs potecile de pe conturul lacurilor Galovac Jezero, Malo Jezero şi Veliko Jezero care ne-au scos în apropierea staţiei autobuzului panoramic, notată cu St3 pe hartă. Aici se găseşte un platou mare de popas cu toate facilităţile necesare: toalete, locuri unde se poate mânca sau bea, punct info, mese şi scaune de relaxare.

La autobuz, era o coadă zdravănă, dar ne-am aşezat fără crâcnire, căci n-aveam altă variantă. S-a evaport repede, fiindcă cele două autobuze, fiecare cu câte două vagoane, care au venit aproape simultan, au absorbit aproape toată mulţimea ce se strânsese venită din canion. În autobuz, s-a consumat pauza noastră de relache, fiindcă în afară de lipit ochii de geam pentru a nu pierde ceva, n-am făcut altceva decât să stăm aşezaţi, ceea ce nu mai făcuserăm de ore bune, iar picioarele noastre chiar ne mulţumeau. Am trecut pe lângă St2 care corespundea intrării nr. 2, apoi, am ajuns la capăt, St1, care era undeva între intrarea nr. 2 şi intrarea nr. 1. De acolo, am mai fi avut puţin de mers pe jos până la intrarea nr. 1, acolo unde se afla şi staţia de autobuz spre Zadar. Cu timpul nu stăteam rău deloc, deja mai aveam o oră şi mai bine până la plecare aşa că era vreme să mai facem câteva fotografii.

Însă, ne-a atras atenţia un panou despre peştera Šupljara, care părea că se află foarte aproape şi spre care trebuia s-o luăm în dreapta. Ne consultăm din priviri şi din câteva mişcări eram deja pe potecă, spre peşteră, deşi acelaşi panou ne avertiza că e cam periculos şi că o facem pe riscul nostru. Ni l-am asumat, dar a fost totul ok, treptele erau cam neîngrijite. O cărare de la intarea în peşteră ducea exact într-o zonă cunoscută a parcului, pe unde mai trecuserăm.

Cam aceasta a fost ziua dedicată Parcului Naţional Plitvice care s-a desfăşurat exact aşa cum o organizaserăm. Ce mi-a plăcut mult: peisaj natural mirific, de vis, natură ultra generoasă, o imensitate verde-albastră de păduri şi ape, paradisiacă.

Ce nu prea mi-a plăcut: punţile de lemn fără balustrade, care mi s-au părut în anumite momente cam nesigure, mai ales când e aglomeraţie, uneori există risc de cădere din cauza persoanelor care aproape că aleargă pe acolo şi e de ajuns doar un mic brânci că te poţi dezechilibra, faptul că cei care vin cu câini îi lasă fără lesă, deşi nu este permis, faptul că, în general, parcul a devenit destul de comercial.

Dacă ar fi să aleg încă o dată, fără să fiu presată de timp, în condițiile în care aș avea o zi întreagă la dispoziție în parc, aș opta, fără îndoială, pentru varianta traseului K, cel de 18 km la pas, care este pe sufletul meu și oferă o experiență mai amplă, de anvergură asupra arealului.

Oricum ar fi, Parcul Plitvice mi se pare un must see, dar şi un must do pentru oricine iubeşte natura, drumeţiile şi mai ales apa, aşa că includeţi-l în planurile voastre dacă e să ajungeţi pe tărâmuri croate. Nu veţi da greş!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=MccNQRMiiV4

---

VIZUALIZĂRI: 5709 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI