Chinezii, palatul Schönbrunn şi Cenuşăreasa. Cu legătura… la Viena.

TIPĂREȘTE

Vă place joaca? Dacă nu, daţi pagina mai departe. Nici n-are rost sa citiţi de Schönbrunn. Adică citiţi, dar nu de la mine. Azi e pentru gameri. :D

Jocul e cam aşa. Am structurat articolul in 3 părţi diferite ca informaţii. Dacă vă băgaţi la joc, alegeţi partea preferată: 1,2 sau 3. Rezultatul îl interpretez eu când mi se pare că am un eşantion reprezentativ. ;)

Dacă vă place istoria, indiferent cine o spune, aici trebuie să veniţi.

Dacă vi se par simpatici turiştii asiatici care fotografiază obsesiv fiecare părticică din peisaj, vă jur că nicăieri n-am văzut mai mulţi.

Dacă vă plac poveştile cu prinţi şi prinţese, cu siguranţă e locul potrivit.

Începem cu povestea? Nu? Ok, o lăsăm pe pentru final.

1. Începem cu chinezii.

Acum după o bună perioadă de timp de la vizită, întreb peştişorul care avea atunci 12 ani. Ce ţi-a plăcut cel mai mult la Schönbrunn? Şi ea… mare iubitoare de asiatici… „păi m-am simţit ca în China. Erau în jurul meu atâţia chinezi îmbrăcaţi în haine verzi încât nici nu mai conta cum arată palatul. Era verde sau galben?? ” :) Buuun. Nu era verde, era de o culoare galben regal, am înţeles că există chiar denumirea de galben de Schönbrunn sau galben Maria Tereza, cum avem noi albastru de Voroneţ… Culoarea i-a plăcut atât de mult Mariei Tereza încât a fost folosită prin lege, pentru toate clădirile administrative ale vremii. Încă e preferată de austrieci şi foarte des folosită. Mie îmi place. Caldă şi elegantă. Şi se potrivea de minune cu hainele verzi ale chinezilor.

Palatul… arăta impunător. Luxul şi măreţia lui pe mine m-au lovit bine de tot. Candelabrele, mobilierul, oglinzile, camerele, covoarele, totul era făcut în aşa fel încât să strige de la o poştă : „I AM THE KING OF THE WORLD!! ”. Bine… probabil striga în germană… faceţi voi traducerea… care vă pricepeţi… „Ich bin der Kaiser von Erde!! ”. Am zis bine? haha Bănuiesc că nu. Sunt obişnuită s-o dau în bară cu germana. :)) Încep într-un mare fel şi ajung după al doilea cuvânt la engleză. Nu-i bai! În Austria toată lumea înţelege engleză, n-a refuzat nimeni să vorbească cu mine, cum am păţit prin Croaţia sau Slovacia. Dar indiferent ce au vrut să zică cu palatul…. au fost foaarte convingători. Îmi pare rău că nu se poate poza înăuntru, dar dacă nu l-aţi văzut deja, căutaţi nişte poze pe net. Cuvintele sunt prea puţine pentru a reda extravaganţa din interior. De m-ar fi lăsat vreo două săptămâni şi cred că tot nu aprofundam toate camerele suficient. Mă plimbam, cu ochii cât cepele prin palat şi îl tot coteam pe soţul meu: „Iţi dai seama că sunt 1441 de camere. Câţi angajaţi le trebuiau să le cureţe pe toate?! ”, „Îţi dai seama ce efort financiar să le mobileze pe toate, în timp ce oamenii trăiau în boli şi mizerie? ”, „Îţi dai seama câţi trebuiau să producă pentru ca un aristocrat să se lăfăie în lux? ” Şi îi tot dădeam înainte cu întrebările retorice până şi-a pus căştile pe urechi să nu mă mai audă. Daaa, acesta era stilul de viaţă al aristocraţiei austriece. Un fel de… după noi potopul.

Peste tot ne-au însoţit chinezii. Nu ştiu daca a fost o întâmplare sau sunt mulţi de obicei, dar am fost înconjuraţi de ei şi la exterior şi în palat. Îşi făceau poze în disperare cu fiecare colţişor de clădire. Aş fi fost curioasă ce înseamnă pentru ei vizita la palat, ca outsieri ai istoriei locale, dar nu aveau timp de poveşti. Erau acolo să se pozeze şi să urmărească nişte steguleţe colorate. Să intre mai mulţi în poză, la un moment dat ne-au solicitat ajutorul, să manevrăm noi aparatul… În clădire… au venit tot după noi. Aveam impresia că mă pierd între atătea haine şi feţe identice.

Istoria e o poveste frumoasă, dar depinde cine o spune. Şi mai ales trebuie înţeleasă în contextul de atunci. Vă zic de un profesor din liceu care ne repeta încontinuu: „Contextul, contextul!! Degeaba zici povestea. Fără context, nu ştii nimic! ” Aşa că m-am obişnuit să nu judec lucrurile cu datele de acum. Dacă oamenii de atunci sau de oricând, ar fi cunoscut viitorul, multe decizii importante ar fi fost diferite. Dar oamenii erau obişnuiţi să fie conduşi de trimişii lui Dumnezeu şi nu concepeau altă formă de guvernare. Iar aristocraţi… Mă rog, totul era să te naşti de partea norocoasă. Că altfel, te-ai ras. :D

Şi-n acele vremuri sistemul era unul concurenţial. Păi cum să aibă francezii un Versailles, şi habsburgii nimic? Era inevitabil să crească un palat… altul mai falnic şi mai frumos. Construirea palatului era dovadă a puterii monarhiei austriece, a capacităţii familiei imperiale de a materializa orice proiect pe care şi-l asuma. Cu costurile de rigoare, evident. Fraierii nu mor, doar se schimbă… cunoaşteţi.

2. Povestea domeniului

Începe din Evul mediu când era cunoscut sub denumirea de domeniul Katterburg. În posesia Habsburgilor e doar din 1569, iar denumirea de Schönbrunn datează din 1642. Fântână frumoasă… nu? Pe domeniu, există şi acum acea fântână care i-a dat numele. În jurul ei a fost construit un ansamblu de statui. Atunci, nobilii veniţi de la vânătoare sau plimbări călare se opreau la fântână să-şi astâmpere setea. Şi acum e tot frumoasă. În 1683 castelul şi grădina au fost devastate de turci. Şi dacă tot a fost devastat… l-au reconstruit într-un mare fel. Reconstrucţia a fost începută de Leopold I in 1686 pentru fiul său, dar moare înainte să-l vadă terminat. Trebuia să fie Versailles-ul Imperiului Austriac, dar în 1695, când Fischer von Erlach a prezentat planul proiectului aşa cum e structurat azi, costurile pentru ridicarea sa au părut prea mari. Construcţia începe sub comanda arhitectului, dar este finalizată de altul, Nicolaus Pacassi, abia sub domnia Mariei Tereza, care a făcut din palat sediul principal, politic şi administrativ al imperiului. Poate cel mai important moment al istoriei Schönbrunn-ului a fost când împaratul Carol al VI-lea a oferit domeniul fiicei sale, Maria Tereza. Aceasta iubea înca din copilărie domeniul şi când a ajuns să deţina puterea absolută a declarat oficial statutul Schönbrunn-ului de resedinţă de vară a Curtii Imperiale. În acele timpuri curtea împerială era formată din peste 1.500 de nobili puşi pe dans şi petrecut. În timpul Mariei Tereza palatul a cunoscut momentul de maximă grandoare, şi unele din cele mai frumoase camere sunt legate de numele ei: salonul chinezesc de lac, cele două Galerii, camerle Bergl. La fel ansamblul Gloriette, Făntâna lui Neptun şi Ruinele Romane.

Un personaj cheie de care este legat palatul este strănepotul ei, Franz Josef, care a ţinut frâiele imperiului între anii 1848 şi 1916. Acesta s-a născut aici în 1830, a trăit împreună cu soţia lui şi a murit între pereţii acestui castel. De fapt mare parte din povestea palatului pe care o puteţi asculta vizitând camerele cu ghidul audio pe care-l primiţi la intrarea în palat este ţesută în jurul lor. Dar am zis că lăsăm povestea pe final.

Abia trecem de intrarea formată din două obeliscuri şi un gard de fier impunător şi suntem teleportaţi în timp în epoca triumfului împăraţilor şi a luptei dintre imperii. Totul are un echilibru atent studiat. În exteriorul palatului, ne putem pierde printr-un labirint constuit din gard viu, şi multe monumente. Grădinile, o multitudine de spaţii verzi cu despărţituri şi alei în formă de raze, dirijează privirea spre palat. Totul este foarte colorat, de o simetrie perfectă. Pe cele două laturi ale grădinii sunt 32 de statui, care reprezintă tot atâtea virtuţi. O parte a grădinii este practic un labirint conceput într-un spirit romantic al epocii. Îţi şi imaginai domniţele pierzându-se prin labirint, în căutarea iubirii. Off, am vrut să zic în căutarea ieşirii şi uite ce-a ieşit. :)

Clădirea principală este lungă de 175 metri și are o fațadă simetrică în stil baroc plină de coloane clasice şi ferestre. Are 1441 de încăperi din care doar 40 pot fi vizitate. La ultimul etaj sunt locuinţe care aparţin Primăriei.

Mobilierul şi decoraţiunile interioare în stil rococo, unele cu stucaturi albe şi ornamente de frunze din aur de 14 karate, candelabre de cristal de Boemia şi de şeminee de portelan. Fastul şi extravaganţa sunt fără măsură.

Mai modeste sunt camerele de lucru ale împăratului Franz Josef. Îmi amintesc de o cameră imensă cu câte un tablou cât tot peretele şi în mijloc o masă de biliad. Era camera de audienţă la Franz Josef. Camera Millioneum se zice că a costat un milion de dolari. E căptuşită cu lambriuri din lemn de trandafir şi decorată cu miniaturi valoroase aduse din India şi Persia.

În Sala Oglinzilor îşi făcea debutul, la numai 6 ani, Mozart în faţa familiei imperiale. De fapt, era a doua lui ieşiere în lume… Pe lângă multe oglinzi de cristal şi candelabre imense, stucaturi albe şi detalii aurii, draperiile, covoarele şi tapiţeria vişinii, dau camerei un aer regal şi intimidant. Luminile candelabrelor se reflectă în nenumăratele oglinzi provocând cascade de reflexii în unduiri diafane. Cum s-o fi simţit Mozart la 6 ani păşind în încăperea opulentă?

Multe camere îmi amintesc că erau cu tablouri imense care surprindeau viaţa la curte, baluri, momente din lupte, tablouri înfăţişând membri familiei regale. Impresionantă sala numită Marea Galerie, o sală imensă în care aveau loc recepţiile, dineele oficiale sau balurile. Pe tavanul acesteia erau nişte picturi care îţi dadeau impresia că deasupra e o bucată de cer populat cu personaje mitologice şi multe detalii aurii, placate cu aur. Şi era imensă. Aveau loc să valseze muuulte perechi. Parcă şi auzeai muzica… Ta rara-ra-ra ra-ra ra-ra… o auziţi şi voi?

Fiecare cameră are propria poveste şi eu aş fi vrut să le aflu pe toate. Dar informaţia e prea multă şi amestecată. Iar bazele trebuie să ţi le formezi de acasă. Altfel… e doar un palat luxos.

Anual 2.6 milioane de oameni vin în vizită la palat. Fiecare îşi alege tipul de tichet care i se potriveşte. Cel mai sumar durează 30-40 de minute şi ai şansa să vizitezi 22 de camere. E suficient să-ţi faci o idee de luxul şi voluptatea în care trăiau. Dacă eşti fără copii şi vrei mai mult, poţi opta pentru un tur mare în care ajungi in 40 de camere. Diferenta de preţ e infimă aşa că alegerea e în funcţie de cât timp vrei să petreci în clădire. Unele camere erau destul de întunecoase. Şi toată bogăţia aceea mie mi-a lăsat un gust amar şi un sentiment de revoltă. M-am simţit mai bine afară în aer liber. Am înţeles că mai nou te poţi şi caza acolo în câteva apartamente. Cu vreo 5000 de euro pe noapte. Sunt doritori? E cu listă de aşteptare. :)

Pe cel mai înalt plan al domeniului se află Gloriette, un fel de Arc de Triumf, e o construcție sub formă de arcadă pe locul unde trebuia să fie inițial construit castelul. A fost ridicată în 1775 în memoria soldaților căzuți în serviciile aduse imperiului și împăratului. Acolo puteţi savura o prăjitură cu gust regal, puteţi bea o cafea imperială sau puteţi să vă răsfăţaţi cu panorama incredibilă asupra palatului. Un loc de observaţie înalt de vreo 15-20 de metri la care ajungeţi urcând o scară în spirală s-a construit pentru a putea admira priveliştea. De o parte şi de alta a încăperii centrale sunt două terase cu coloane, care susţin o altă terasă. O să vedeţi daca vă uitaţi la poze, de imaginat e mai greu că nu prea ştiu să explic construcţiile.

Cum cobori de la Gloriette ajungi la Izvorul lui Neptun. Este cea mai frumoasă fântână a domeniului şi aceasta i-a dat şi numele. Grupul de statui sculptate în piatră albă reprezintă o scenă mitologică în care Thetis, zeiţa mării îl roagă pe Neptun să îi permită fiului ei Achile să ajungă pe mare la Troia nevătămat.

Grădina prinţului Rudolf, în partea de est a palatului a primit numele acesta după ce apartamentele din acea parte au fost mobilate şi amenajate pentru prinţişor. Vara, e plin de lămâi, că nu bate vântul şi le place. Palatul este declarat monument naţional, iar din 1996, întregul complex ce este compus din castel, parc, alte construcţii, fântâni şi statuete, grădina zoologică, şi tot ce se mai află pe acolo, sunt pe lista Patrimoniului Cultural UNESCO.

3. Cunoaşteţi povestea Cenuşărese?

A fost o data o fată frumoasă foc. Sora ei, era promisă împăratului. Ea era mai tânără, mai frumoasă, dar educaţia îi fusese neglijată pentru că toate speranţele şi aspiraţiile familiei erau legate de fiica cea mare, care a devenit o femeie educată, stilată şi ascultătoare. Iar Cenuşăreasa, spirit liber şi nonconformist, era lăsată să-şi vadă de joacă, de poeziile şi de animalele ei. Şi împăratul avea o mamă severă şi rigdă care avea să-i facă zile negre nurorii. Probabil oricare ar fi fost ea… Într-o vizită la palat, Cenuşăreasa îşi însoţeşte sora care urma să-i fie prezentată împăratului. Cu părul lung şi într-o dezordine probabil studiată, cu un aer rebel şi noncomformist, o privire fermecătoare şi un zâmbet inocent, nu a trecut neobservată. Împăratul uită de sora potrivită şi face anunţul care-i ia pe toţi prin surprindere. O vrea pe Cenuşăreasă… Aceasta, nu-şi dorea să fie prinţesă sau împărătasă. Vroia doar să fie iubită, admirată, să călătorească, iubea marea, animalele şi poezia. Nu-i plăcea eticheta de la curte aprecia libertatea, sportul şi natura. Împăratul încalcă promisiunea făcută surorii ei şi îi jură Cenuşăresei dragoste eternă. Aici… povestea Cenuşăresei se încheie cu un happy-end. Ce frumos ar fi să se termine realitatea când dăm de finalul fericit…

Haideţi să-i spunem Cenuşăresei, Sissi. Povestea-i a ei, iar palatul… e Schönbrunn desigur. Şi pentru împărăteasa Sissi, happy-endul Cenuşăresei, înseamnă începutul greutăţilor ei. Avea doar 16 ani când împăratul Franz Josef a fost fermecat de naturaleţea ei. A fost o poveste de dragoste, dar între oameni nepotriviţi. Cu o educaţie lipsită de rigiditate, un spirit liber şi pasional, eticheta şi rigorile de la curte au fost o probă de încercare peste care Sissi nu a reuşit să treacă. A trebuit să înveţe regulile curţii, să înveţe limbile imperiului. A trebuit să înfrunte ostilitatea soacrei sale, Sophia, care avea grijă să o critice în public de câte ori făcea câte o greşeală. Probabil rămăsese cu resentimente că fiul ei a luat propriile decizii în alegerea soţiei. Din păcate, tăria de caracter a împăratului a fost o scânteie de moment, după care loialitatea lui pentru mamă şi sentimentul de datorie faţă de imperiu, au umbrit dragostea faţă de soţie. Presiunile şi obligaţiile politice, rigiditatea şi seriozitatea lui, o îndepărtează şi mai mult pe Sissi, care se simte captivă şi nefericită. La 17 ani a născut primul copil, o fetiţă pe nume Sofia. După un an, a urmat altă fetiţă. Neînţelegerile cu soacra ei au continuat, şi fetele au fost crescute de bunica lor, deoarece aceasta considera că le poate da o educaţie mai potrivită rangului lor. Sissi s-a împotrivit cât a putut, dar în urma unei vizite facute în Ungaria fără acordul soacrei ei, (ooh vai!) împreună cu fetele şi soţul ei, micuţa Sofia s-a îmbolnăvit grav şi a murit la scurt timp. Atunci Sissi a suferit o depresie gravă, şi a renunţat la lupta pentru copiii. Şi rău a făcut. După scurt timp se va naşte viitorul prinţ moştenitor Rudolf. Existenţa lui, va fi cel puţin la fel de nefericită ca a mamei lui cu care semăna atât de mult şi a cărei atenţie a căutat-o toată viaţa.

Uitasem să vă spun că între cei doi soţi exista o relaţie de rudenie destul de apropiată. Familia Wittelsbach din care provenea Sissi, avea câţiva membri diagnosticaţi cu boli mintale. Pe seama acestora va fi pusă orice ieşire din tipar, orice stare de tristeţe a împărătesei, orice alegere greşită a prinţului. Pentru a scăpa de sentimentul de tristeţe şi de constrângerile de la curte Sissi va călători mult, va vizita locuri inedite. Deşi a fost o căsătorie din dragoste, relaţiile dintre cei doi soţi se vor răci tot mai mult. Pereţii aceia ai palatului plini de bogăţii i-au auzit gândurile, vântul din grădinile acelea superbe i-au auzit dorurile, iar priveliştile acelea minunate i-au bucurat ochii. Privind piesele de mobilier printre care a trecut nefericită, te întorci în timp pentru a savura o bucată de poveste. Zâmbetul trist al celei mai frumoase împărătese, te urmăreşte din multele portrete afişate pe pereţi.

Lăsăm povestea să se desfăşoare firesc şi revenim la ea în anul 1898. Sissi avea acum 61 de ani, dar era încă o femeie frumoasă. Graţia şi farmecul nu au părărit-o niciodată. Se zice că toată viaţa a reuşit să îşi menţină aceeaşi grutate, 50 de kg prin exerciţii fizice epuizante şi printr-un regim alimentar drastic. Părul ei îi depăşea nivelul genunchilor şi coafarea lui îi lua cam 3 ore în fiecare zi. Întreaga Europă era fascinată de aerul ei misterios. Dar greutăţile şi nefericirile vieţii şi-au pus amprenta asupra firii ei. Era tristă, aproape de depresie. Nimic n-o mai făcea să zâmbească. Hainele ei erau acum negre, iar dragostea pe care i-o purtase Franz Josef pălise. Acesta avea acum o amantă în persoana actriţei Katharina Schratt. Relația lor a fost cunoscută şi tolerată de Sissi. Nu o mai afecta nimic. Fiul lor, Rudolf se sinucise la Mayerling, în urma unei drame pasionale, după ce şi-a omorât şi iubita. Viaţa luase o turnură tragică pentru împărăteasă. Iar moartea i-a venit pe neaşteptate. Într-una din călătoriile ei, singurele care îi mai alinau durerea, era în trecere prin Geneva. Un anarhist italian, pe nume Luigi Lucheni a înjunghiat-o cu o pilă triunghiulară pe când împărăteasa se pregătea să se îmbarce pe vaporul care ar fi dus-o la Montreaux. Nici măcar nu fusese ea ţinta. Italianul îşi stabilise ţinta în persoana prinţului de Orleans, dar acesta nu a mai ajuns în oraş. Se zice că căderea i-a fost amortizată de părul lung şi bogat. Rana a avut dimensiuni mici, iar după incident a reuşit să se deplaseze pe picioarele propri. Nimeni nu a realizat atunci faptul că a fost înjunghiată. În câteva ore avea să moară.

La fel ca povestea de la castelul Miramare în care s-a refăcut psihic de câteva ori şi Sissi în apropierea mării…

Începe cu "a fost odată un prinţ şi o prinţesă care se iubeau".

"... şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" se împlineşte oare vreodată? Încă raspunsul e nu…

Pozele… sper să vă mulţumească.

Şi nu uitaţi de joacă… 1, 2 sau 3… chinezii, palatul sau Cenusăreasa? ;)

---

VIZUALIZĂRI: 4632 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI