'Porti deschise' la Palatul Parlamentului

TIPĂREȘTE

Am un aparat de radio care este setat să pornească la ora 6 dimineaţa (şi se opreşte după două ore).

De cele mai multe ori nu prea îl aud când începe să funcţioneze, pentru că nu trebuie să mă trezesc aşa devreme, dar sâmbătă, 1 mai, l-am auzit foarte bine. Cum este potrivit pe Radio România Actualităţi, la ora 6 a început difuzarea ştirilor. Şi ca prin vis, am auzit că se desfăşoară acţiunea Porţi deschise la Palatul Parlamentului. Nu sunt prea entuziasmat de asemenea acţiuni, pentru că nu-mi plac cozile, dar ceva m-a făcut să mă trezesc şi să nu mai pot adormi: se pot vizita locuri care nu sunt incluse la o vizită normală. Aşa că la ora 8, când m-am trezit de-a binelea, după ce am tot încercat în zadar să mai adorm, am decretat: schimbare de program, vizită la Palatul Parlamentului. Toată familia (adică eu şi soţia) a fost de acord şi, în entuziasmul general, în urale şi aplauze corespunzătoare zilei (1 Mai, ziua internaţională a celor ce muncesc) propunerea a fost aprobată, ca în orice patriarhat/dictatură ce se respectă*.

Drept urmare, toate planurile anterioare sunt anulate şi la ora nouă plecăm spre Bucureşti, de unde în sens invers, pe A1, se revărsau valuri-valuri de maşini pline de oameni dornici să sărbătorească cum se cuvine Ziua celor ce muncesc, probabil pe Vala Oltului sau pe cea a Argeşului.

Drumul era mult mai liber decât într-o zi obişnuită, astfel că la ora 11 şi ceva deja parcam maşina în spaţiul din faţa Palatului Parlamentului şi ne îndreptam spre intrarea acestuia.

Spre surprinderea noastră, nu a trebuit să aşteptăm la coadă, se intra imediat, deşi erau oameni veniţi în excursii organizate, cu autocare de prin toate colţurile ţării.

Ajungem la intrarea principală, unde, pe un covor roşu, păşim cu oarecare timiditate în imensa clădire. Aici trebuie să trecem printr-un filtru mai dur decât la aeroport. Ce mă surprinde este numărul imens de cuţite şi alte arme albe lăsate la intrare de către cei veniţi în vizită. Chiar nu credeam că suntem o naţiune de cuţitari, dar realitatea m-a contrazis categoric. Mă gândesc că dacă au venit cu aceste arme albe la Parlament, înseamnă că posesorii le poartă permanent asupra lor. Oare or fi arme defensive? !!!

În sfârşit, după un control riguros, pentru că la trecerea prin cadru aparatul a început să ţiuie (din cauza cataramei metalice de la cureaua pantalonilor), intrăm în ceea ce se numeşte popular Casa Poporului. Cel puţin în această zi, numele nu este prea departe de adevăr, pentru că vizitatorii sunt de toate categoriile: de la oameni simpli, de la ţară, veniţi să vadă minunăţiile lăsate de Ceauşescu pe mâna hoţilor, până la vizitatori din Republica Moldova, Grecia, Italia şi de prin alte colţuri ale lumii.

Vizita este bine organizată, nu poţi să te încurci, traseul este foarte clar marcat. Prima dată, din holul imens în care ne-am trezit după control, am ajuns în sala Nicolae Bălcescu, o sală de conferinţe, decorată cu marmură roz, albă şi neagră de Ruşchiţa, Căprioara şi Moneasa, draperii de brocart realizate la Sighişoara, candelabre din cristal de Mediaş şi covoare imense, ţesute la Cisnădie (dulce amintire, nimic din toate acestea nu mai este acum prin locurie amintite, doar marmura, care acum este exploatată de firma unui ministru, fost primar).

Domnişoara care ne-a întâmpinat ţine să sublinieze că tot ceea ce vedem este realizat în ţară deşi nu ştiu ce semnificaţie avea acest lucru pentru ea. Ce nu ştie, este că, totuşi, în Palatul Parlamentului există ceva de provenienţă străină: este vorba de lemnul uşilor de la sala Bălcescu, mahon primit în dar de Ceauşescu de la prietenul său, un alt dictator celebru, Mobutu Sese Seko, preşedintele Zairului.

Trecem apoi în sala Nicolae Iorga, decorată în stil neorenascentist german, cu lemn de stejar şi cu tavanul cu decoraţiuni din foiţă de aur. Urmează sala Spiru Haret, după care intrăm într-un hol imens, unde este amenajat un muzeu al Parlamentului. Aici sunt expuse documente din istoria acestei instituţii, monede şi decoraţii, cărţi şi documente vechi şi busturile marilor personalităţi care au contribuit la făurirea statului român.

O jună, însoţită de bunica (probabil), se opreşte în faţa bustului lui Petru Poni şi declară cu nonşalanţă: De ăsta nu am auzit...

Tot e bine, a aflat acum...

Ieşim din muzeu şi în apropiere un ghid ne pune să alegem: să mergem direct în sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor, sau să mergem mai întâi la subsol. În acest din urmă caz, trebuie să stăm la coadă. Alegem subsolul, pe principiul că dacă tot am venit, măcar să vedem tot ce e de văzut, să nu regretăm după aceea...

Un cetăţean întreabă: Ce e de văzut la subsol? Un alt om de ordine ne încurajează: Vax. O mizerie... În ciuda acestei precizări şi a celei cum că urmează să aşteptăm cel puţin o jumătate de oră, foarte puţini renunţă. Ba mai mult, cineva strigă în gura mare: Păi, după ce că dorm pe ei în parlament, nu ne lasă să intrăm peste tot? !

Ne-au speriat... am aştepat doar 20 de minute, timp în care fiecare şi-a dat cu părerea cum e mai bine: parlament unicameral, sau parlament bicameral... A rămas în coadă de peşte, pentru că atunci când s-a permis intrarea, nimănui nu i-a mai ars de polemici şi s-au bulucit toţi pe scări în jos.

La subsol arăta ca în subsolul unui bloc, mai lipseau boxele cu murături şi şobolanii. Am ieşt de acolo consolându-ne cu gândul că dacă nu mergeam, am fi fost obsedaţi de regretul că am ajuns acolo, dar nu am văzut subsolul. Oricum, ce am văzut nu era zona unde Jeremy Clarkson, Richard Hammond şi James May, de la Top Gear s-au întrecut într-o cursă cu un Lamborghini, un Ferrari şi un Aston Martin, prin septembrie, anul trecut.

După ce am coborât la nivelul –19, am urcat la nu ştiu ce nivel, unde am intrat în sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor. Aici am constatat că fiecare dorea să atingă scaunul de piele pe care-şi aşează la fiecare şedinţă funduleţul fin doamna preşedintă, iar un domn deputat (nu spui cine, persoană importantă) încerca să se facă remarcat, deşi foarte puţini îl recunoşteau (oricum prea mulţi faţă de cât ar fi meritat).

Am ieşit din impresionanta sală şi am intrat în cabinetul preedintelui Camerei Deputaţilor. Din păcate doamna preşedintă plecase, aşa că nu am avut plăcerea să gustăm din prăjiturile făcute de dumneaei, aşa cum se întâmplase la evenimentul anterior.

Am intrat apoi în sala de şedinţe a comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, în sala de protocol (unde se găsesc trei picturi originale de Grigorescu şi nişte frumoase tapiţerii, al căror autor nu ştiu cine este) şi, în sfârşit, sala Cuza, devenită celebră de la confruntarea electorală Geoană-Băsescu. După umila mea părere, aceasta este cea mai frumoasă sală dintre cele văzute.

De aici, prin sala Bălcescu, (după o scurtă ieşire într-o curte interioară), am ajuns în Sala Unirii, unde un grup de tinere (şi frumoase) fete, îmbrăcare în costume populare, ne-au încântat cu dansuri populare, după care a urmat o interpretă de muzică populară, care a "măcelărit" o grămadă de cântece populare foarte cunoscute (observaţi cât de des se repetă cuvântul "popular", pentru că totul era organizat pentru popor, nu? ). E drept, la "măcel" şi-a adus contribuţia şi reverberaţia sălii, în care, în schimb, am admirat o frumoasă colecţie de costume populare. Am remarcat faptul că acestea erau originale, dar şi că lipseau cu desăvârşire orice fel de explicaţii privind zona de unde proveneau.

Am ieşit pe aripa stângă (cum priveşti din faţă), pe lângă nişte gardieni plictisiţi şi care abia aşteptau să se termin programul şi să plece acasă.

La ieşire, nişte producători ofereau prăjituri de casă, foarte bune, dar şi foarte scumpe. Mai jos, alte tarabe cu tot ceea ce se găseşte de obicei prin târguri: ceramică, alte produse artizanale, dar şi multe kitsch-uri.

Am plecat apoi pe bulevardul cândva numit Victoria Socialismului, acum Bulevardul Unirii, care arăta surprinzător de bine.

Asta a fost...

Era programat de mult, dar a fost să fie de 1 Mai 2010.

Nu m-a dat pe spate, ca să folosesc o expresie la modă. Mi-a plăcut mai mult Parlamentul de la Budapesta. Mă rog, chestie de ştaif... şi de ştiinţă a vânzării mărfii.

Ah, am uitat să vă spun că pe holuri se pot admira frumoase picturi, dintre care cele mai "bătătoare la ochi" sunt cele ale lui Sabin Bălaşa. Aproape toţi treceau pe lângă ele fără a le băga în seamă...

Pentru cei care doresc să afle date oficiale, pot merge la această adresă: click aici

*Glumesc, eu sunt adeptul egalităţii depline între sexe şi în familie hotărârile se iau de comun acord.

---

VIZUALIZĂRI: 4149 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI