Se mișcă lucrurile la Ocnele Mari

TIPĂREȘTE

Vărsătorii din gașca noastră, 4 la număr, născuți la o zi unii după alții, au ratat startul pentru căutarea unei locații cu autogospodărire unde să se sărbătorească anul acesta, contând pe faptul că în prima parte a lunii februarie nu iese lumea la plimbare și pot să sune doar cu o săptămână-două înainte de eveniment. Eiii, iată ca n-a fost chiar așa și cu 3 săptămâni înainte n-am mai prins nici unul din locurile în care am fi vrut și ne-am trezit din nou la Vila Tisa din Ocnele Mari ca și anul trecut. Nu prea ne-a convenit la început dar ne-am calmat repede pentru că la fel ca de revelion, la petrecerile de gașcă nu prea putem să facem și turism.

Nu scriu despre Vila Tisa pentru că am scris anul trecut și pe ea am găsit-o absolut la fel, cu o excepție, și anume bucătăria. Acolo nu am mai găsit curat ca anul trecut. Fetele care ne-au întâmpinat ne-au spus că ele au fost în șomaj tehnic și vila închisă pe timpul iernii din lipsă de clienți, așa că n-au mai apucat să facă nimic, iar noi am anunțat prea din scurt.

Ce naiba să mai zicem, ne-am suflecat mânecile și vrednicuțele găștii noastre au trecut la treabă și au spălat toată vesela, chiar dacă nu se cerea toată, aragazele, frigiderele, chiuvetele… și apoi am putut să ne desfășurăm liniștiți.

Cam asta cu Tisa. Vă recomand în continuare vila asta de 4* pentru petreceri de grup, este ideală. Cazarea este foarte bună iar sala de restaurant suficient de mare, cu terasă, grătar și bucătărie cu tot ce ai nevoie ca să te autogospodărești o zi-două-trei. Pe gazde nu le-au văzut decât cei care au ajuns primii și nici măcar la plecare n-am dat ochii unii cu alții, ceea ce pentru noi este ideal. Restul este așa cum am descris în articolul de anul trecut.

Dar de Ocnele Mari eu n-am zis decât vreo două vorbe în articolul de cazare. În afară de Salina Ocnele Mari, 2-3 biserici, ștrandul termal și nenumărații câini de pe stradă care m-au enervat la culme, parcă nu se lega un articol. Dar acum am fost impresionată de cum începe să se contureze partea turistică a zonei și aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre asta.

Sâmbătă am ieșit la plimbare fiind o zi foarte frumoasă pentru data din calendar. În lipsă de alte informații și pentru că la Salină am tot fost, am hotărât ca direcția să fie biserica din centru pentru că era Sâmbăta Morților și speram să primim niște colivă, fiind colivari, de fel.

În drum spre biserică ne-am oprit în fața salinei la vânzătorii de sare și i-am întrebat despre ce putem să facem și noi în comuna lor. De acasă venisem chitiți doar pentru un drum pe jos până în satul de olari Buda, despre care citisem că este peste deal, la vreun km de centrul comunei Ocnele Mari și ni s-a părut a fi exact plimbarea de care aveam nevoie între două petreceri. Omul ne-a spus că nu este doar un km și că acolo nu prea mai e ceva din ce căutam noi, ateliere de olărit sau produse de vânzare expuse pe la porți. În plus ne-a spus că satul este aproape părăsit și că nu merită drumul. Mie cred că mi-ar fi plăcut să văd cum arată un sat aproape părăsit, dar omul acela ne-a pus în legătură cu altul, care lucra la primăria din Ocnele Mari și avea să ne spună lucruri importante, așa că el ne-a deturnat total.

El a început să turuie și să ne spună despre proiectele Primăriei, despre Centrul de informare și promovare turistică pe care l-au făcut cu fonduri europene, care se află în spatele Primăriei și este foarte bine pus la punct, despre ce se poate vizita în Ocnele Mari, că au harta comunei cu obiectivele și cum au marcat ei cu indicatoare aceste locuri… Ce mai, la câte ne-a înșirat ne-am dat seama că nu ne ajunge toată ziua să facem ce ne-a spus. Când ne-a mai zis și că Centrul de Informare Turistică este deschis și era în direcția noastră ne-a convins și acolo ne-am îndreptat.

Am ajuns la biserica din centrul comunei și n-am avut noroc de colivă pentru că n-am mai stat să se termine slujba grăbiți să găsim Centru de Informare, unul aidoma celor pe care le-am mai găsit prin drumurile noastre prin țară. Iar asta chiar e de bine și mă bucur că lucrurile încep să se miște.

La centru era o fată care a fost foarte amabilă și am simțit-o foarte implicată. Ne-a dat o hartă cu toate obiectivele și a știut foarte bine să ne spună despre ele. Cu bune și rele. Ele nu erau așa de bine puse în valoare la momentul acesta, dar procesul este abia la început. Momentan, autoritățile locale ajutate de voluntari, au pus indicatoare, foarte dese după cum aveam să remarcăm, către toate punctele de interes din comuna lor. Unele ulițe s-au asfaltat, unele clădiri se recondiționează. Chiar și ea a recunoscut că nu trebuie să mergem chiar la toate obiectivele descrise pe hartă, chiar dacă au și o poveste, pentru că nu vom găsi mare lucru la unele, drumul până acolo nu era tocmai bun peste tot, dar că proiectele vor merge înainte și până la urmă totul va fi bine. La final ne-a propus chiar să ne însoțească dar nu avea rost. Noi eram vreo 20 și cred că mai mult o încurcam noi decât ne ajuta ea. Că și noi ne-am pierdut pe drum și la finalul traseului am ajuns doar 4, este altă poveste. Dar de la centru am plecat la drum cu numărul ei de telefon, pentru orice eventualitate.

Nu știu dacă anul trecut erau acolo toate indicatoarele și noi am trecut pe lângă ele fără să le remarcăm. Cert este că de data aceasta Ocnele Mari mi s-a părut o destinație de luat în seamă și nu doar pentru salina pentru care este renumită.

Mai spun o dată că localitatea Ocnele Mari este situată de-a lungul văii Pârâului Sărat și se află la o altitudine puțin peste 300 de m, iar dealurile care o înconjoară au intre 400 și 600 de m. Sub aceste dealuri se află masivul de sare pentru care este renumită localitatea și care a fost exploatată din cele mai vechi timpuri. Să știți că Ocnele Mari este oraș, dar eu o să mă refer la ea așa, ca la un sat sau comună, pentru că nu pare deloc oraș. Cel puțin la momentul acesta.

Plimbarea noastră a început de la Vila Tisa, care se află destul de aproape de Salina Ocnele Mari și de acolo am luat-o pe jos până în centrul comunei unde sunt Primăria, Consiliul Local, Școala, Casa de Cultură, Supermarketul Diana, vis-à-vis un bar-terasă unde localnicii își făceau veacul, iar în spatele primăriei noul Centru național de informare și promovare turistică făcut cu fonduri europene.

Localitatea este stațiune balneo-climaterică, mult mai căutată pe vremuri, dar să sperăm că ne vom trezi odată din amorțeală și aleșii locali îi vor reda strălucirea de altădată. Ar fi și păcat pentru că băile cu apă sărată sunt adevărate tratamente pentru afecțiuni ca reumatismul, afecțiunile ginecologice sau ale sistemului osos și este de toată jena, ca să mă exprim delicat, să ai o bază de tratament unde apa izvorăște din adâncuri și să nu exploatezi la maxim și în folosul oamenilor acest lucru. Ștrandul de la Ocnele Mari se mai numește și Ștrandul fără fund pentru că are o adâncime foarte mare și este foarte căutat.

După ce am trecut de centrul localității unde sunt concentrate toate clădirile importante menționate mai sus, cu harta primită de la centrul info am purces la drum ca să vedem cât mai multe din obiectivele înșirate acolo, despre care ne-a vorbit cu mult drag angajata centrului și am început cu:

Lacul Țeica – la ieșirea din Ocnele Mari (spre Ocnița) am luat-o pe lângă un dig în sus vreo 4-500 de m. Drumul a început bine dar curând ne-am dat seama că acolo este groapa de gunoi a orașului. Și pe-o parte și pe alta a drumului în pantă erau munți de gunoaie. Durerea era că au dispărut și indicatoarele iar noi nu mai știam încotro s-o luăm când am ajuns la o răscruce și nu se vedea nimic în zare, iar dra de la centru ne spusese că nu avem de mers așa mult după ce trecem de dig. Așa că am sunat-o și ne-a spus că acolo suntem, doar să mai facem câțiva pași. După ce i-am făcut a apărut și lacul într-o căldare. Destul de măricel, cu o apă curată, dar terenul din jurul lui neîngrijit de jur împrejur. Cât am stat pe marginea lacului am admirat pe partea cealaltă a dealului 3 căprioare care s-or fi speriat de noi și le-am urmărit alergând până în vârful dealului după care s-au pierdut în zare.

Lacul Țeica este format prin prăbușirea unui deal, Dealul Crucii, în vârful căruia am văzut biserica foarte veche de care aflasem de la centru, care se menține și astăzi în stare bună. La Biserica Sf Gheorghe și Sf Dumitru, construită în anii 1600 se poate ajunge, ea se vede foarte bine de la lac și din oraș dar urcușul nu era prea ușor, iar noi nu eram chiar într-o formă bună după o noapte de petrecere, așa că am văzut-o de la distanță și poate vreodată vom ajunge și până la ea.

De la Lacul Țeica ne-am întors spre centru până la indicatorul de Lacul Doamnei. După ce am făcut dreapta am ajuns în dreptul unei clădiri plină de schele și a altor indicatoare către Evantai și Fântâna și Cetatea Dacică Buridava. Am cititi pe panoul informativ al clădirii plină de schele că este vorba despre o restaurare cu fonduri europene a unei biserici construite de Radu de la Afumați.

Pe un sătean pe care l-am prins în dreptul bisericii l-am întrebat ce să alegem din toate obiectivele acelea la care puteam ajunge de acolo și ne-a sugerat Evantaiul și Fântâna Buridava care erau relativ aproape unul de altul. De la un moment dat traseul pentru Lacul Doamnei urma o direcție opusă și era clar că nu aveam cum să le facem pe toate. Am stat cam jumătate de oră de vorbă cu el. Am mai aflat și noi despre comunitate, despre fostul primar care încuraja olăritul și meșteșugurile în comună, el fiind de formație întreprinzător și de noul primar care este veterinar și încurajează creșterea animalelor, dar tolerează și câinii aceia mulți care sunt lăsați pe străzi. Așa am avut o explicație la aspectul ăsta de care m-am plâns și în articolul de cazare de anul trecut.

La indicația săteanului și cu ajutorul indicatoareleor care v-am spus că sunt dese, am trecut de cimitir și am ajuns la o bifurcație care ne arăta înainte spre Evantai și la stânga Fântâna Buridava care se și vedea din drum. Trebuie să menționez că drumul este asfaltat și se poate ajunge cu mașina. De unde nu se mai poate mai sunt 1-200 de m de mers pe jos.

Râpa Evantai sau a Corbilor, după cum mai este cunoscută de localnici, este o rezervație naturală iar denumirea îi vine de la forma de evantai pe care o are. Este o râpă dintr-o rocă de tuf dacitic și trovanți (asta am citit pe pliant, habar n-am ce este tuf-ul dacitic) și este înconjurată de pădure. Ca și dimensiuni undeva la 1-200 m lungime și aprox 100 m înălțime.

Legenda spune că în acest loc nemții ar fi ținut o armă secretă în timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar în seara dinainte de a întoarce armele împotriva nemților în dealul acela s-a auzit o explozie, iar pământul a acoperit totul, inclusiv comorile furate de la biserici și boieri, care s-ar mai afla și acum acolo.

Tot în această rezervație, între Evantai și Lacul Doamnei ni s-a spus că ar crește singura plantă carnivoră din România Roua Cerului, așa cum este cunoscută popular.

Ne-am întors la Fântâna Buridava care ar fi acolo de pe timpul dacilor, iar în imediata apropiere începe Cetatea Dacică Buridava, locul unde s-ar fi născut Burebista. Fântâna este una din aceea cu cumpănă, nu mai era funcțională la data vizitei noastre dar se spune că dacă arunci un bănuț în tunel și îți pui o dorință ea se va îndeplini. Aici în zona fântânii am văzut alte 3 căprioare pe acestea de foarte aproape și niște floricele de primăvară frumoase, pe care nu le-am recunoscut.

Ne-am întors la barajul pe lângă care trecusem și înapoi pe unde am venit, la vila noastră, după o plimbare de 14 km, după cum ne arăta aplicația noastră. Ne-a părut rău că n-am putut să mai ajungem și la celelalte despre care vorbisem la punctul info, dar vi le spun vouă pentru a vă stârni curiozitatea și poate ajungeți la ele înaintea mea.

Fagul lui Miul Haiducul este un fag bătrân lângă care este un izvor cu apă curată și rece. Și el are o legendă care spune că Miu era fiul unui pandur din oastea lui Tudor Vladimirescu care fura de prin târgurile din jur și după fiecare lovitură se refugia la Ocnele Mari în scorbura acestui fag. Am văzut dealul pe care se află de la Lacul Țeica, dar era ceva de mers până acolo, nu aveam timp.

Lacul Doamnei lui Brâncoveanu are și el o legendă care spune că în apa lui a căzut o parte din aurul doamnei pe când fugea de turci spre Mănăstirea Horezu. Se spune că 2 butoaie de aur ar fi căzut din caleașca cu care călătorea doamna, iar bătrânii locului spun că mulți au încercat să găsească comorile dar nimeni nu a reușit. El se afla în partea opusă Evantaiului și a trebuit să alegem una sau alta, iar toții sătenii pe care i-am întrebat ne-au spus că Evantaiul este mai spectaculos.

Trovanții de nisip au apărut de-a lungul timpului din cauza faptului că s-a extras nisip pentru o fabrică de cărămidă. Ei sunt încastrați vertical într-un perete, au o formă turtită și se regăsesc în mai multe locuri, la Râpa lui Bazacliu sau pe Văile Teiușului sau a Oului.

Lacul fără fund sau Lacul cu șerpi blestemați – a fost de fapt o baltă de pește care aproviziona prăvăliile din jur. Unul din bătrânii satului spune că lacul este foarte adânc și că nimeni nu i-a atins fundul, ba mai mult, că în adâncuri este un monstru care produce șerpi pentru că primăvara și vara toate gospodăriile din zonă sunt invadate de șerpi, care nu sunt periculoși, dar te sperie. Se spune că nimeni nu a îndrăznit să intre în apă să vadă ce este iar acum lacul este proprietate privată (a fost vândut lui Ochi Albi, n-am aflat mai mult), este recunoscut ca și lacul cu nuferi și se poate vizita.

Pe harta pe care am primit-o sunt trecute mai multe trasee turistice care se pot face pe jos pentru a ajunge la obiectivele pe care le-am menționat și eu aici. Trasee mai ușoare de la 1-2 ore, sau mai lungi, dar nu neapărat mai grele, până la 5-6 ore.

Acuma, nu vă imaginați că toate obiectivele pe care le-am înșirat eu sunt ceva wow. Mergând prin comună ne-am oprit de mai multe ori unde am văzut oameni mai în vârstă pe la porți și i-am întrebat despre obiectivele de care tocmai aflasem. Sătenii se uitau la noi ca la alte alea și cred că se amuzau că le căutăm așa cu foc obiectivele pe care ei mai mult ca sigur nu dădeau mulți bani. Oricum, cei cu care am vorbit încercau să ne spună niște povești pe care așa le preluaseră și ei de la bătrânii lor și am avut senzația că cele mai multe legende de care tocmai aflasem sunt povești de-ale locului, naiba știe dacă or avea vreun sâmbure de adevăr.

Chiar și așa eu aș vrea să revin și să descopăr tot ce nu am putut la vizita aceasta pentru că mie îmi place la nebunie să îmi spui că dacă merg în direcția X ajung la lacuri, trovanți, râpe, poteci, chei, vârfuri, pajiști, …. sau orice. Mai ales pentru că în februarie peisajul era cam cenușiu (și pozele mele la fel), dar acum probabil alta este situația. Dacă voi ajungeți înainte mi-ar plăcea să citesc. Iar dacă ajungeți la Salina Ocnele Mari e bine să știți că mai sunt câteva lucruri de făcut în zonă.

---

VIZUALIZĂRI: 4150 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI