O zi la Oltenița

TIPĂREȘTE

Oltenița, orașul de la Dunăre situat la 65 km de București, are un loc aparte în amintirile mele. Acolo, pe malul fluviului, pe un drum pietros și nu prea circulat, în urmă cu mulți ani m-am așezat pentru prima oară la volan și - apăsând timid pedalele - am făcut mașina să se urnească din loc. Și tot la Oltenița, într-o iarnă grea, am văzut pentru prima și singura dată apele Dunării încremenite de îngheț. Am fost de multe ori la Oltenița, de cele mai multe ori doar așa... ca să avem unde ne duce într-o zi frumoasă. De astă dată voiam să fiu turist, adică voiam să încerc a descoperi ceea ce încă mai are orașul de arătat vizitatorilor săi acum când industria a murit, când Șantierul Naval nu mai există și când mulți dintre locuitori l-au părăsit. Mi-am făcut și temele. Pe o filă aveam înscrise câteva obiective pe care musai trebuia să le găsesc, iar pe alta printasem harta orașului cu numele străzilor.

Despre așezarea situată pe malul stâng al Dunării, la confluența fluviului cu râul Argeș, se știe din anul 1515 când este menționată într-un document emis de cancelaria domnitorului Neagoe Basarab. Istoria locului este însă cu mult mai veche, în nordul orașului (cam la 3 km) descoperindu-se urme ale culturii Gumelnița. Săpături și cercetări s-au făcut și în alte zone din împrejurimi, multe artefacte putând fi văzute la Muzeul Civilizației Gumelnița din oraș.

Muzeul Civilizației Gumelnița cel mai reprezentativ, a fost obiectivul numărul 1 pe lista noastră de opțiuni. Aflat pe Str. Argeșului, nr. 101, în apropierea Primăriei Municipiului Oltenița, muzeul arheologic este găzduit de o clădire foarte frumoasă, dar care necesită serioase îmbunătățiri. Conform unei plăcuțe montate pe zidul exterior, clădirea a fost proiectată de arhitectul Ion Cernescu și înălțată în 1926. Pe fațadă - sălaș pentru porumbeii sălbatici - înconjurat de elemente arhitecturale deteriorate, un banner mare informează că muzeul împlinește 60 de ani de la înființare (1957-1917). Programul de vizitare fiind de luni până vineri între orele 08.00-16.00, iar noi aflându-ne acolo într-o zi de weekend, se înțelege că n-am putut vizita muzeul. Pentru asta va trebui să revenim într-o zi de lucru, cândva, în viitor, când poate vom avea mai mult timp liber în cursul săptămânii. Am cercetat intrarea și nu am aflat detalii privind taxele de vizitare și fotografiere, așa încât legat de aceste aspecte nu pot spune nimic.

Pe aceeași stradă, chiar lângă Muzeul Civilizației Gumelnița se află Casa Bărbulescu un edificiu frumos și foarte bine întreținut (cel puțin așa apare la exterior) înălțat pe la începutul sec. XX. Poarta era încuiată, dar - prin gard - am putut fotografia clădirea în stil neoromânesc, îmbinând specificitatea stilului tradițional românesc cu cel modern, caracteristic perioadei în care a fost construită.

Tot de la începutul sec. XX datează și Turnul de apă un edificiu impozant, alb, pe care îl zărești de îndată ce pătrunzi în oraș venind dinspre București. Citisem că după ce timp de vreo 50 de ani și-a îndeplinit rolul pentru care a fost construit, turnul a fost transformat în cârciumă, iar mai târziu, abandonat, a devenit lăcaș pentru persoane fără adăpost. Renovat, a găzduit temporar o galerie de artă. Pe internet am văzut un film de la deschiderea expoziției "Mărturii fotografice ale cutremurului din 1977 - la Turnul de apă", dar - la fața locului - am găsit turnul ferecat, iar la intrare nici un anunț, nici o înștiințare. În lătrăturile a doi căței arțăgoși, am plecat spre Parcul Mare - un parc cu adevărat mare, cu arbori bătrâni, din fața căruia începe Str. Alexandru Iliescu - una dintre principalele artere ale orașului, stradă care poartă numele tatălui primului președinte al României de după revoluție. Dacă sunteți interesați de parcuri, aflați că nu departe de Parcul Mare, ceva mai aproape de valea Argeșului, se mai află un parc pe care localnicii l-au numit Parcul Nou.

Pe Str. Alexandru Iliescu, nr. 51-53, se află Catedrala Sfântul Nicolae care are hramurile Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Antim Ivireanul şi Sfântul Alexandru. Am nimerit aici mai mult din întâmplare. Venind dinspre Parcul Mare, căutând un loc umbrit în care să lăsăm mașina în timpul peregrinărilor noastre pietonale, am nimerit în fața bisericii. Am intrat pe sub arcada turnului clopotniță aflat chiar la stradă, iar primul obiectiv care mi-a atras atenția a fost un mormânt vechi, foarte frumos, amplasat lângă peretele sudic al bisericii. Cercetând monumentul funerar datat 1872, am aflat că acolo odihnește primul primar al oraşului Olteniţa - Matache Ioan sau Tache Magistratul.

La punerea pietrei de temelie a sfântului lăcaș a luat parte și caimacamul Ţarii Romaneşti - prinţul Alexandru Dimitrie Ghica. În pridvorul bisericii se păstrează crucea de marmură pe care sunt transcrise cele două tranzacţii încheiate de Epitropia Olteniței (în 1852) şi de "magistratul noului oraş" (la 16 februarie 1858) cu Casa prinţului Alexandru Ghica, pentru înfiinţarea oraşului Olteniţa. Acest monument reprezintă actul de naştere al oraşului. Un bumb de oțel situat în mijlocul pragului dintre pridvor și pronaos, cu valoare simbolică deosebită, este considerat centrul oraşului sau "Kilometrul Zero". Biserica are două turle, una mică, pătratică, aşezată deasupra pronaosului și alta - poligonală la exterior și circulară în interior - așezată deasupra naosului. În fața altarului poligonal atât la interior cât și la exterior, se află catapeteasma sculptată în lemn și poleită cu aur.

Lângă Catedrala Sfântul Nicolae, cu bună vedere din stradă, se află Monumentul soldaților ruși căzuți în Războiul Crimeii (1853-1856) .

Geo - Restaurantul libanez unde am intrat pentru a ne răcori la o bere, situat în imediata apropiere a Muzeului Civilizației Gumelnița și a Casei Bărbulescu, a fost pentru noi și un punct de informare turistică. Ospătarii de acolo ne-au dat lămuriri privind unele obiective pe care nu știam unde să le căutăm, ba ne-au sugerat și altele. Datorită lor am aflat că Gara Oltenița, precum și strada care duce spre ea pe care se află Monumentul eroilor din Primul Război Mondial merită câteva minute din timpul nostru. Monumentul ridicat în 1930 este foarte frumos, dar cu soclul parțial deteriorat. Gara care deservește linia de cale ferată București (Titan Sud) - Oltenița inaugurată în anul 1911 arată foarte bine și are în față un mic parc cu băncuțe.

Un panou de informare turistică plasat la intersecția cu strada Gării (având și o hartă pe care erau însemnate cele mai importante obiective), ne-a ajutat să descoperim alte două clădiri monumentale ale orașului. Hotel Victoria - o clădire datând din anul 1900, foarte bine conservată, adăpostește în prezent un magazin Flanco. Prima Policlinică a orașului - o clădire datând din 1926, situată pe artera pietonală, a fost sediu al Casei Creației, iar în prezent este sediu PNL.

Liceul Teoretic "Neagoe Basarab" întemeiat în anul 1919, mai întâi gimnaziu, apoi liceu, funcționează în actualul local din 1930. Noul local construit prin contribuția personală a unui important om politic, Constantin Alimănășteanu, a purtat numele acestuia până în 1948 când s-a numit "Alexandru Sahia". După 1989, cinstind memoria domnitorului din timpul căruia datează prima atestare documentară a localității, liceul s-a numit "Neagoe Basarab". Acest edificiu de cultură, important monument de arhitectură, se află în Bulevardul Tineretului, nr. 151 și am trecut pe lîngă el în drum spre Biserica "Sfântul Gheorghe".

Biserica de lemn "Sfântul Gheorghe" se află pe Str. Argeşului, nr. 175. Este cea mai sudică biserică din oraș și totodată cea mai nouă. A fost înălțată în perioada 2003-2006 în centrul unui mic parc. La ora la care am trecut noi pe acolo biserica nu se putea vizita, poarta fiind încuiată. Am reușit totuși să fotografiez de lângă gard biserica - semnificativă pentru faptul că reunește elemente arhitecturale din toate cele trei provincii românești. Am regretat că nu am putut vedea biserica de lemn, specifică Ardealului, construită în Ţara Românească, în stil moldovenesc. Am admirat și am fotografiat intrarea cu poartă şi clopotniţă din lemn, în stil maramureşean.

Dacă vă aflați în Str. Argeşului, lângă Biserica de lemn "Sfântul Gheorghe" și doriți să ajungeți la Dunăre, nu continuați în jos, pe aceeași stradă. Ea se termină brusc într-o zonă noroioasă dincolo de care este un hățiș cu un drumeag de picior. Strada Portului vă va duce la Portul Turistic sau… la ceea ce a mai rămas din el. Zona nu mi-a mai plăcut ca altădată. Stații de betoane, magazii și depozite părăginite, câini și bălării și… malul Dunării lângă care erau oprite câteva autoturisme. Ca și altădată, dincolo de fluviu se profilează Turtucaia, orășelul care în perioada 1913-1940 a aparținut Regatului României și care a rămas în istorie datorită bătăliei din septembrie 1916 când armata română a suferit acolo o grea înfrângere.

Am încercat să ajungem la locul de vărsare a Argeșului în Dunăre, dar drumul deosebit de prost ne-a făcut să ne întoarcem. Am plecat spre București, dar nu înainte de a mai opri o dată aproape de ieșirea din oraș. Nu fotografiasem Moara Dunărea un edificiu istoric, datând din 1913 și Biserica Eroilor de vis-à-vis, albă, strălucitoare, cu o cruce veche și cu un monument comemorativ alături.

În încheiere aș vrea să menționez două personalități ale căror nume sunt legate de orașul Oltenița. Ion Iliescu primul președinte al României după căderea dictaturii comuniste s-a născut și a copilărit în acest oraș. Alexandru Sahia s-a născut și a copilărit în satul Mănăstirea, la 31,5 km de Oltenița, spre Călărași. În casa părintească a scriitorului, imobil vândut de fratele acestuia Muzeului Civilizaţei Gumelniţa, s-a organizat un muzeu memorial. Nu am ajuns în satul Mănăstirea la Casa Memorială Alexandru Sahia, dar panoul turistic din oraș despre care am amintit, informează că "în cele patru încăperi sunt reconstituite momente reprezentative din viaţa intelectualităţii din mediul rural din primele decenii ale sec. XX: mobilier, ştergare, ceramică populară, bucătăria din epoca respectivă şi cămara cu unelte gospodăreşti, valoarea etnografică fiind deosebită". De asemenea, sunt expuse ziare şi reviste la care a colaborat Alexandru Sahia, documente şi fotografii ilustrând viaţa acestuia.

Concluzii

Am scris aceste rânduri nu pentru că aș considera orașul Oltenița o atracție de prim rang din punct de vedere turistic. Comparația cu alte orașe dunărene românești este net în defavoarea Olteniței. Oltenița este un oraș mic, oamenii merg în pas liniștit, se salută și discută de parcă se cunosc cu toții. Pe străzile orașului nu vezi autobuze și nici alte mijloace de transport în comun. Doar din când în când câte un autoturism, un taxi sau o bicicletă. La Oltenița nu există faleză la Dunăre, nu există nici o amenajare la malul fluviului, ba chiar a dispărut și portul turistic. Oltenița este un oraș trist. Dacă vreți să vedeți un oraș trist, dacă vreți să vedeți cum încearcă să supraviețuiască măcar în plan turistic, mergeți la Oltenița! Eu am fost.

---

VIZUALIZĂRI: 8729 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI