Muzeul Cinegetic Moldovița

TIPĂREȘTE

Zilele trecute am călătorit din nou, după mulți ani, cu mocănița de la Moldovița. În cele 40 de minute petrecute la capătul traseului am luat la rând, ca toată lumea, tonetele cu mâncare și pe cele cu suveniruri. Cele situate în stânga gării aparțin, din câte am înțeles (și după cum se vede în P2), soților Ionuț și Olga H. Un cunoscut a intrat în vorbă cu doamna Olga, intrigat de muzeul al cărui nume era înscris pe o cană expusă spre vânzare: Muzeul Cinegetic Moldovița. Deși hârșiți în ale Bucovinei, de acest muzeu încă nu auziserăm niciunul dintre noi.

E un muzeu nou, ne-a lămurit doamna Olga, în timp ce ne dădea restul. Oficial nici nu este inaugurat, dar se poate deja vizita, dacă suntem interesați. Suntem, cum procedăm? Păi, când revenim în Moldovița, o sunăm (ne dă un număr de telefon), iar dânsa îl anunță pe socrul ei, care este cel care a înființat muzeul. Acesta locuiește chiar alături și în câteva minute va veni să ni-l prezinte. Unde se găsește muzeul? Nu departe de gara mocăniței, trei-patru sute de metri către nord, chiar la șosea. Și cât ar costa? A, să dăm și noi cât ne lasă inima, este bucuria lui să ne arate muzeul, care este rezultatul pasiunii de o viață a unui împătimit vânător, un vis împlinit, nu o sursă de venit.

Am aflat ulterior că Ionuț H., soțul doamnei Olga, este și el vânător, ca tatăl său, Ion H. Muzeul prezintă trofeele obținute ce cei doi, majoritatea fiind premiate la competiții interne sau internaționale. Toate aceste trofee, cu două-trei excepții, sunt obținute în urma unor partide de vânătoare care s-au desfășurat în Bucovina.

Sursa acestor informații este chiar domnul Ion H. (P7), care ne-a deschis muzeul și ne-a dat explicații despre ceea ce vedem acolo. Știți cum e: pentru ca explicațiile să fie ținute minte e nevoie ca ascultătorul să aibă deja anumite cunoștințe, altfel totul cade în gol. Prin urmare, eu neavând astfel de cunoștințe, nu vă pot lumina prea mult în legătură cu exponatele de pe pereți și de pe dușumea, trebuie să mergeți și să le vedeți la fața locului :).

Ce am reținut, totuși: muzeul este găzduit de una dintre cele mai vechi case din Moldovița, anterioară anului 1900, construită de doi frați austrieci. Dl. H. nu mai locuiește în ea, ci în clădirea vecină, Vila Victoria, o pensiune pe care ne invită să o vizităm pe dinăuntru, ca turiști cazați acolo :), ea aparținând fiului și nurorii, Ionuț și Olga.

(L. E. Văd că chiar azi a apărut un review despre Vila Victoria, iar cei care i-au călcat pragul se declară încântați. Ce potriveală!)

Există patru săli cu exponate. Sala I este dedicată păsărilor. Vedetele sunt cocoșul de mesteacăn, cocoșul de munte și ierunca. Tot pe pereți mai putem admira prădătoare de zi (șoim) sau de noapte (bufniță). Pe podea vedem rațe și stârci.

Sala II este a cervidelor. Conform spuselor ghidului nostru, este reprezentată întreaga familie a cervidelor de pe teritoriul României: există în muzeu un trofeu de elan, specie rară pe la noi, când și când ma rătăcindu-se câte unul prin nordul țării. Apoi, sunt prezente trofee de cerb carpatin, cerb lopătar, căprior și, cel mai important, o capră neagră, trofeu de excepție, medaliat cu aur.

Sala III aparține mistrețului și micilor prădători. Mistrețul din Bucovina este mai mic decât cel de șes, dar vânarea unui vier este o treabă grea, necesitând întreaga experiență și îndemânare ale celui care se încumetă într-o astfel de încercare. Trofeele expuse au fost medaliate cu un aur, cinci argint și un bronz. În afară de mistreți, vedem pisica sălbatică, jderul, bursucul și viezurele.

În sfârșit, Sala IV este dedicată marilor prădători din Carpați: ursul brun, lupul și râsul. Piesele expuse aici au inclusiv valoare istorică, deoarece vânătoarea la aceste specii a fost interzisă (mă rog, mai este permisă doar în condiții excepționale). Am perceput o anumită tristețe a d-lui H. atunci când ne-a vorbit despre acest lucru și dezacordul în legătură cu respectiva decizie, domnia sa insistând pe faptul că aceste specii se înmulțesc necontrolat în prezent, provocând pagube însemnate în rândul animalelor domestice și al celorlalte animale care trăiesc în Carpați.

În Sala IV am auzit și povestea cu care am rămas din acest muzeu. În P55-56 se vede un lup fără o labă. Acesta s-a prins într-o capcană. Pentru a se elibera, și-a ros singur respectivul picior, după care a mai trăit câțiva ani, provocând nu puține pagube prin gospodării. Ni s-a spus cu vădită mândrie că exemplarul a fost recoltat chiar de către Ionuț H.

Diplomele cu numele celor doi vânători, certificând valoarea trofeelor obținute de către ei, sunt expuse la vedere prin toate sălile. De altfel, dl. Ion H. ne-a spus că, în ciuda celor 65 de ani ai săi, încă este vânător activ.

I-am admirat pasiunea. Drept pentru care las aici mărturie.

---

VIZUALIZĂRI: 1519 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI