Hai hui prin orașul-fantomă Kayaköy

TIPĂREȘTE

După o zi de relaxare pe plaja pentru adulţi a hotelului Liberty Lykia Ölüdeniz, de fapt plaja era a hotelului Sentido, dar este mai puţin important, şi după ce am încercat fără succes să negociez la centrul din cadrul resortului un zbor cu parapanta pentru soţul meu la un preţ bun, ne-am hotărât să ne încercăm norocul în staţiune, convinşi fiind că numărul mare de firme de profil conduce inevitabil la o scădere a preţurilor, astfel că, imediat după micul dejun, echipaţi corespunzător, inclusiv eu, just in case =)), ne-am urcat în maşină şi am pornit pe serpentine spre Ölüdeniz, aflat aproape la doar trei kilometri.

Am lăsat maşina într-o parcare cu plată pe o străduţă foarte aproape de plajă. Am găsit şi firma de paragliding căutată, am antamat zborul soţului meu, dar mai aveam câteva ore de aşteptat. Ne-am omorât timpul pe faleză admirând plaja, marea şi pe curajoşii care păreau să cadă din cer aproape în capul nostru, dar timpul trecea prea greu. Atunci am zis să-l folosim într-un mod mai util, aşa că am revenit la maşină şi am pornit la drum spre Kayaköy, care se afla oricum pe lista obiectivelor de vizitat din această zonă.

Eu am condus în timp ce soţul a fost responsabil cu GPS-ul; deh... diviziunea muncii în familie :D. Am ieşit din Ölüdeniz mergând în direcţia Fethiye şi am început să urcăm, tot pe serpentine, pasiunea vieţii mele :D, dar, fiind eu la volan, le-am suportat mai uşor, am trecut prin Hisaronu, Ovacyk şi apoi am virat la stânga, conform indicaţiilor GPS-ului, dar şi a indicatoarelor, a urmat Kayaköy, dar era vorba de satul nou, cel din „vale” , aflat pe partea dreaptă a drumului, ori pe noi ne interesa vechiul sat locuit de greci care se afla pe un deal.

GPS-ul şi-a făcut treaba cu brio, punct ochit, punct lovit şi ne-a dus până la intrarea în sit.

Coordonate GPS: 36.57595; 29.09254

Am ratat la mustaţă posibilitatea de a parca exact la intrarea în sit pe ultimul loc liber din cauza unor turci aflaţi chiar înaintea noastră care au parcat oblic, ocupând două locuri. Ghinion. Nu aveam de unde şti cât va dura vizita noastră şi nu am riscat să blochez altă maşină. Am întors maşina şi mi-am încercat norocul undeva aproape vis a vis pe o străduţă care se termina în curtea unui restaurant, iar în caz că ne ziceau ceva, beam la ei un ceai şi o cafea şi toată lumea era mulţumită.

Ne punem măştile şi revenim la intrarea în sit. Trecem pe lângă căbănuţa care adăpostea casa de bilete, ne dezinfectăm mâinile, plătim câte 10 lire turceşti de persoană, tarif unic, cu cardul, deşi aveam şi lire la mine, întreb, retoric, de vreun pliant informativ ceva, chiar dacă ştiam că turcii stau prost la capitolul acesta. Evident nu aveau, dar mi se indică un panou informativ, pe care deja îl fotografiasem :D şi pornim în explorare, lăsând pentru final vizitarea tarabei cu magneţi şi alte suveniruri din preajma intrării.

Încă dinainte de a pleca în vacanță citisem despre istoria acestei localități părăsite, un loc în care creştinii şi musulmanii au trăit în armonie până în iulie 1923. Schimbul de populaţii decis prin Tratatul de la Lausanne a condus la repatrierea grecilor care locuiau în Turcia şi, în mod similar, turcii care trăiau în Grecia au fost repatriaţi în Turcia, criteriul fiind acela al religiei. O istorie tristă.

Semnarea tratatului de pace în iulie 1923 a pus capăt războiului greco-turc (1919-1922) declanşat la finalul primului război mondial între puterile aliate şi naţionaliştii turci, mobilizaţi sub comanda lui Mustafa Kemal Ataturk, stabilind totodată şi noile graniţe ale Turciei, Greciei şi Bulgariei şi desemnând noua Republică Turcia drept succesoare a fostului Imperiului Otoman.

Kayaköy a devenit o atracție turistică abia în ultimii ani, de când agențiile organizează tururi ghidate pentru turiștii care își petrec vacanța în Fethiye sau Ölüdeniz, orașul părăsit aflându-se la distanță aproximativ egală de ambele, parcă mai aproape de Ölüdeniz. Noi am avut noroc că nu am prins un aflux mare de turiști la momentul vizitei noastre, putând hălădui în voie și în ritmul nostru pe străduțele în pantă.

Ne-am plimbat în sus şi în jos pe străduţele pietruite şi destul de înguste al oraşului părăsit având o senzaţie ciudată, determinată şi de liniştea apăsătoare. La fel ca multe alte situri din Turcia, vizitate de noi de-a lungul anilor în decursul multelor vacanţe petrecute în această ţară, Kayaköy este în prezent o zonă protejată, practic un mare muzeu aflat în aer liber, constând în câteva sute de case, fără acoperişuri şi fără ferestre, două biserici greceşti (Taxiarhis şi Panayia Pirgiotissa) – ambele închise, vechea şcoală, o capelă care oferă o perspectivă unică asupra întregii văi, cisterne care asigurau nevoile de apă ale locuitorilor, o fântână construită în anul 1888. Diferenţa mare o constituie faptul că, dacă alte situri ne prezentau rămăşiţele datând din vremuri demult apuse, aici vorbim de o istorie mult mai recentă, de nici o sută de ani, a unui oraş obişnuit, care a devenit un oraş fantomă după ce a fost abandonat de către locuitorii săi.

Cutremurul puternic cu magnitudinea de 7.3 grade pe scara Richter din aprilie 1957 din zona Fethiye a afectat semnificativ casele părăsite, accentuând starea de degradare în care se află acestea în prezent, făcându-le să pară chiar mai vechi decât sunt în realitate.

Casele de pe pantele dealului aparţin oraşului grecesc Levissi şi au fost construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea.

Kayaköy a fost cunoscut în perioada antică sub numele de Karmylassos, iar cele mai vechi vestigii descoperite în această zonă datează doar din secolul al IV-lea i. e. n. Se presupune că în Lebessus, devenit ulterior Levissi, s-au refugiat locuitorii insulei Gemiler, aflată în imediata vecinătate, în încercarea lor de a scăpa din calea piraţilor.

Depopularea oraşului a început încă din timpul primului război mondial pe fondul persecuţiilor la care au fost supuşi creştinii greci, forţaţi să-şi părăsească locuinţele, iar schimbul de populaţii din 1923 a finalizat acest proces. S-a încercat repopularea Kayaköy cu turcii veniţi din Grecia, însă aceştia nu au dorit să rămână şi să locuiască aici.

Plimbarea pe străduţele înguste şi în pantă, printre casele aflate în ruină, năpădite de vegetaţie, nu doar cu iarbă şi muşchi, ci chiar cu copaci crescuţi în interiorul acestora, constituie o lecţie de istorie, o istorie tristă, dar şi o variaţie binevenită pentru iubitorii vacanţelor all inclusive aflaţi în zonă.

Încălţămintea comodă, protejarea capului de soarele arzător, pentru că umbră este prea puţină şi rezervele de apă sunt absolut necesare înainte de a porni în explorare. Există câteva indicatoare care ghidează vizitatorii spre principalele obiective de interes, dar nu există riscul de a te rătăci prin acest sit.

Lipsa condiţiei fizice, deoarece este mult de urcat, şi căldura excesivă de la orele prânzului m-au împiedicat să ajung până la capela din vârful dealului, aşa cum îmi doream, dar am fost mulţumită şi cu cât am reuşit să văd din acest oraş abandonat, astfel că eu consider că a meritat vizita la Kayaköy.

Nu am părăsit zona fără a-mi cumpăra magneţi de frigider de la singura tarabă cu suveniruri aflată în vecinătatea intrării, spre bucuria vânzătoarei care cam ducea lipsă de clienţi şi mi-a oferit cadou şi câteva brăţărele. Un restaurant se află chiar la intrarea în sit.

Chiar dacă nu m-am întâlnit cu nicio fantomă cât am bătut străzile acestui oraş abandonat, un adevărat muzeu în aer liber, recomand vizitarea Kayaköy. Am fost acolo şi mie mi-a plăcut.

---

VIZUALIZĂRI: 3515 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI