Mânăstirea Sf. Ioan Rusul din Slobozia de Giurgiu

TIPĂREȘTE

Anul acesta, la începutul lunii mai, am ajuns pentru prima oară la Mânăstirea Sf. Ioan Rusul, clădită în apropierea graniţei de sud a României, în comuna Slobozia de Giurgiu. Din Bucureşti până la Slobozia nu este drum lung, 65 km. pe DN5 prin Jilava-1 Decembrie-Adunaţii Copăceni-Călugăreni-Daia-Giurgiu şi încă vreo 5 km. de la Giurgiu la Slobozia, pe şoseaua care merge spre Zimnicea, urmând cursul Dunării (DN5C). Din şoseaua principală sunt indicatoare spre mânăstire, drumul secundar care punea până de curând mari probleme sătenilor şi pelerinilor fiind asfaltat.

Situată pe malul Dunării, la marginea sudică a ţării, comuna Slobozia s-a aflat timp de patru secole sub ocupaţie otomană (1417-1829), ca parte a raialei turceşti Giurgiu. Acest străvechi teritoriu românesc, locuit din cele mai vechi timpuri după cum atestă descoperirile arheologice din zonă, a fost de-a lungul vremurilor scena a numeroase confruntări armate. În august 1817, în localitatea giurgiuveană Slobozia s-a încheiat armistiţiul dintre trupele otomane şi ruseşti aflate în Războiul ruso-turc din 1806-1812. Deşi se află în vecinătatea unui oraş de graniţă, comuna Slobozia era aproape necunoscută până la construirea primei mânăstiri din România închinată Sf. Ioan Rusul. Astăzi, pelerini sau simpli turişti din Bucureşti, Giurgiu, Ilfov, Teleorman şi din întreaga ţară trec poarta mânăstirii din pădurea Sloboziei.

Mânăstirea Sf. Ioan Rusul a fost înfiinţată în luna noiembrie a anului 2008, pe locul unei unităţi militare dezafectate ce aparţinea Poliţiei de Frontieră Giurgiu. În doar o lună de zile, meşteri din Piatra Neamţ şi Suceava au amenajat paraclisul şi o clădire cu chilii, bucătărie şi sală de mese pentru călugări, astfel încât pe 26 Decembrie, a doua zi de Crăciun a anului 2008, a avut loc prima slujbă la Mânăstirea Sf. Ioan Rusul.

Am ajuns la Mânăstirea Sf. Ioan Rusul într-o duminică frumoasă de început de mai. Abia trecuse de ora 8 când am coborât din autocarul care a rămas parcat în faţa porţii din lemn, sculptată în stil maramureşean. Autocarele nu pot trece pe sub poartă pentru simplul motiv că nu le permite înălţimea dar autoturismele îşi pot continua drumul până la parcarea de lângă biserica mânăstirii.

Am mers pe jos cel mult un km. pe aleea asfaltată care străbate pădurea, bucurându-ne de răcoarea dimineţii de mai, de razele soarelui care străbăteau frunzişul crud, de trilurile păsărilor, de parfumul suav, inconfundabil al florilor de salcâm. Dincolo de gardul ce înconjoară terenul mânăstirii, galbenul intens al nesfârşitelor câmpuri cultivate cu rapiţă... Drumul este presărat cu troiţe din lemn care călăuzesc paşii pelerinului de la poartă până la biserica mânăstirii. Linişte... linişte aproape nefirească pentru orăşeanul obişnuit cu larma asurzitoare a străzii. Am trecut pe lângă o mică fermă de capre alsaciene, frumoase şi blânde şi am admirat ieduţii năzdrăvani care dădeau un adevărat spectacol. În poieniţele înverzite, smălţuite cu flori de primăvară, am observat movile mai mari şi mai mici de pământ, semn că ne aflăm pe teritoriul unui fost poligon militar. Din loc în loc, armonia naturii este rănită de clădirile dărăpănate, rămase de la unitatea de grăniceri. Am înţeles că există proiecte de renovare şi transformare a acestora în muzeu, bibliotecă, sală de mese pentru pelerini şi alte asemenea clădiri necesare pe lângă o mânăstire.

Am ajuns devreme la mânăstire. Biserica nouă, construită din lemn în stil maramureşean, nu-şi deschisese încă uşile pentru Sfânta Liturghie de Duminică. Ne-am continuat drumul spre paraclisul de iarnă, prima bisericuţă a mânăstirii ce poartă hramul Sf. Ioan Rusul. La sfârşitul anului 2008 a fost curăţat depozitul subteran de armament al unităţii militare şi s-a ridicat un acoperiş cu turlă deasupra pământului. Înconjurată de stejari bătrâni şi de brazi care s-au adaptat şi au crescut frumos în câmpia dunăreană, bisericuţa poate trece lesne neobservată. Se înalţă cu doar câţiva metri deasupra solului, faţada este zugrăvită în alb şi împodobită cu icoane lucrate din mozaic viu colorat. Privirea blândă a Sf. Ioan Rusul, protectorului micii mânăstiri, ne urmăreşte dintr-o icoană. Jardiniere cu muşcate şi petunii atârnă sub streaşina largă a acoperişului, multe flori de primăvară plantate în jurul bisericii încântă privirea şi bucură sufletul pelerinului ajuns la început de Florar în acest colţ de Rai de la graniţa României.

Am deschis uşa de lemn de stejar pe care deţinuţii de la Penitenciarul de maximă siguranţă Giurgiu au sculptat chipul Sf. Ioan Rusul şi am coborât scara abruptă, păşind cu sfială în bisericuţa îngropată, ca într-o catacombă din primele secole ale creştinismului. M-am gândit şi la bisericile săpate în pâmânt în perioada îndelungatei stăpâniri otomane când creştinii au găsit puterea să păstreze şi să mărturisească credinţa în Hristos. Bisericuţa nu este pictată, pereţii văruiţi în alb sunt împodobiţi cu icoane vechi. Razele soarelui pătrund de sus, prin cele câteva ferestre mici, luminând ireal catapeteasma sculptată manual în lemn de stejar de meşteri din Piatra Neamţ. Pe catapeteasma nouă au fost montate icoanele vechii mânăstiri Căscioarele, astăzi dispărută. Icoanele împărăteşti ale aceleiaşi mânăstiri sfinţesc albul imaculat al pereţilor micului paraclis amenajat în fostul depozit de grenade. Icoanele ce datează din sec. al XVIII-lea, au fost păstrate la Muzeul Episcopiei Giurgiului şi dăruite ca un gest simbolic de continuitate peste timp, nou înfiintatei mânăstiri Sf. Ioan Rusul din Slobozia.

La mică distanţă de paraclisul de iarnă se află altarul de vară, construit în întregime din lemn ca o biserică maramureşeană fără pereţi, sprijinită pe coloane rezistente, încrustate cu motive populare. Un foişor de pază al fostei unităţi militare a fost transformat în clopotniţă. Alte clădiri, renovate şi înconjurate de garduri joase din nuiele împletite, servesc drept anexe administrative ale mânăstirii. Un mare cort de campanie, moştenit probabil de la unitatea militară, protejează mesele şi băncile folosite pentru praznice şi parastase. Au fost amenajate multe locuri de popas pentru pelerini, foişoare din lemn şi balansoare aşezate la umbra copacilor.

Ne-am plimbat pe aleile croite prin pădure, am admirat fazanii şi păunii eleganţi, ne-am odihnit pe băncuţele aşezate în jurul altarului de vară, am băut apă rece de la fântâna împodobită cu tricolorul românesc şi cu o strachină de ceramică de Horezu. În pădurea Sloboziei care aparţine astăzi mânăstirii, am simţit cu adevărat minunea renaşterii naturii, am respirat miresmele primăverii, am primit un strop din energia stejarilor seculari... mi-am ascultat pentru o clipă vocea sufletului. Fără manelele şi fumul grătarelor care deranjează liniştea pădurilor din apropierea oraşelor noastre...

Când clopotul a vestit începerea slujbei de Duminică, ne-am îndreptat spre biserica nouă a mânăstirii. Sfinţită pe 27 mai 2016, în ziua în care este prăznuit Sf. Ioan Rusul, biserica a primit şi hramul Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi şi al Sf. Cuvioase Xenia de la Sankt Petersburg. Clădită într-o poiană largă, biserica maramureşeană îşi ridică în chip simbolic turla zveltă spre cer aproape de graniţa de sud a României, ca semn al unităţii românilor din întreaga ţară. În faţa bisericii flutură cu mândrie steagul tricolor înfrăţit cu Sfânta Cruce, steagul sub care au căzut pe câmpurile de luptă multe generaţii de români pentru apărarea credinţei şi a pământului strămoşesc.

Pridvorul larg cu muşcate înflorite, seamănă cu pridvorul vechilor case ţărăneşti. În biserică miroase încă a lemn nou, podelele sunt acoperite cu minunate covoare olteneşti din lână, icoane vechi şi noi sunt împodobite cu ştergare din pânză ţesută în casă, soba din cahle de teracotă albă pictată cu albastru aminteşte de satele transilvane.

M-a impresionat pictura în stil românesc vechi care acoperă toată suprafaţa interioară a bisericii şi peretele exterior din pridvor. Pe suportul de lemn s-au aplicat mai multe straturi succesive de clei de oase fierbinte, s-a aşezat pânză de sac, iarăşi clei fierbinte, la final praf de cretă după care s-a executat pictura. Aceasta este o tehnică veche, folosită de zugravii de biserici de lemn. Picturile de pe pereţii bisericii înfăţişează, în stilul naiv al icoanelor ţărăneşti, scene biblice, chipuri de sfinţi şi de voievozi români, scene din viaţa Sf. Ioan Rusu, Sf. Cuvioase Parascheva şi Sf. Cuvioase Xenia de la Sankt Petersburg. În biserica mânăstirii Sf. Ioan Rusul este pictată Maica Domnului ţinând în mâini o năframă în culorile drapelului românesc, înconjurată de sfinţii români, având în spate harta României Mari. Este o pictură unicat în România care se mai găseşte doar în Biserica Românească din Ierusalim.

Mânăstirea Sf. Ioan Rusul din Slobozia de Giurgiu a primit ca dar din partea mânăstirii greceşti Sf. Ioan Rusul din Insula Evia, o părticică din moaştele Sf. Ioan Rusul şi o icoană de argint cu chipul Sfântului.

Născut în jurul anului 1690 într-un sat din Rusia, Sf. Ioan Rusul a luptat ca soldat în ostea ţarului Petru cel Mare şi a fost luat prizonier de tătari în luptele pentru eliberarea Azovului. A fost vândut ca rob unui ofiţer turc şi a ajuns în Capadocia, la Prokopion (actualul oraş Urgup). Cei mai mulţi prizonieri creştini au renunţat la credinţa strămoşească şi au devenit musulmani în speranţa unui trai mai bun dar Sf. Ioan Rusul şi-a păstrat cu smerenie credinţa, îndurând dispreţul şi persecuţiile ienicerilor din tabăra militară de la Prokopion. Sf. Ioan Rusul a îngrijit vreme îndelungată de vitele stăpânului său, petrecându-şi nopţile în grajd în post, rugăciune şi priveghere. Cu timpul, stâpânul turc a fost impresionat de comportamentul slujitorului său şi i-a oferit un adăpost omenesc dar Sf. Ioan şi-a continuat traiul în grajd, alături de animale. A primit în schimb permisiunea de a merge la slujbă la vechea biserică Sf. Gheorghe, amenajată într-o grotă din Prokopion.

Sf. Ioan Rusul a trecut la cele veşnice pe 27 mai 1730 şi a fost înmormântat creştineşte. După câţiva ani, în urma unui vis, bătrânul preot de la biserica Sf. Gheorghe a hotărât să mute cu mare cinste trupul Sf. Ioan în biserică. Cu timpul, credincioşii din Prokopion au ridicat o biserică mare închinată Sf. Ioan Rusul, venerat deopotrivă de creştini şi musulmani. În anul 1832, trupele lui Osman Paşa au jefuit biserica şi au aruncat în foc moaştele Sf. Ioan Rusul dar acestea nu au ars, au rămas doar înnegrite aşa cum pot fi văzute şi astăzi.

În 1924, în urma conflictelor dintre Turcia şi Grecia, întreaga populaţie musulmană a Greciei a fost repatriată în Turcia iar grecii ortodocşi de pe coasta turcească a Asiei Mici au fost mutaţi forţat în nordul Greciei. Locuitorii orăşelului Prokopion au pornit cu vaporul spre Insula Evia, a doua insulă ca mărime a Greciei. Pe lângă bunurile personale de preţ, au luat cu ei odoarele bisericii şi moaştele Sf. Ioan Rusul. În apropierea Insulei Rodos, vaporul s-a oprit şi a început să se învârtă inexplicabil în loc, spre disperarea căpitanului de vas. Abia după ce moaştele Sf. Ioan Rusul au fost scoase din magazia de mărfuri şi aşezate pe puntea vaporului, însoţie de candele aprinse şi de rugăciunile credincioşilor greci, vaporul şi-a continuat drumul spre Insula Evia.

Grecii refugiaţi din orăşelul anatolian Prokopion au întemeiat o nouă localitate în nordul muntos al Insulei Evia, numită în amintirea locului de unde au venit, Prokopi sau NeoProkopion. În prezent, moaştele Sf. Ioan Rusul se află la mânăstirea din Prokopi, loc de pelerinaj pentru creştinii din întreaga lume ortodoxă.

Sora mai mică a mânăstirii din Insula Evia, Mânăstirea Sf. Ioan Rusul din Slobozia de Giurgiu, născută printr-o binecuvântată metamorfoză a unui loc părăsit, este un colţ din Raiul României noastre frumoase, un simbol al continuităţii creştinismului la graniţa sudică a ţării, într-un teritoriu lipsit de biserici şi mânăstiri în vremea îndelungatei stăpâniri otomane.

---

VIZUALIZĂRI: 8516 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI