Mărire şi decădere

TIPĂREȘTE

A trecut mai bine de un an de când citeam, aici pe AFA, un articol deosebit de interesant despre oraşul Giurgiu – ,,Trecut şi prezent în Giurgiu’’, review prin care colega noastră @iulianic devenea primul Pretor al acestei comunităţi. Am tresărit şi m-a cuprins brusc nostalgia deoarece copilăria şi adolescenţa mea sunt legate de acest oraş – m-am născut, am copilărit şi am făcut armata în judeţul Giurgiu iar liceul şi primii ani în câmpul muncii i-am făcut în oraşul reşedinţă de judeţ.

Amintirile au început să mă răscolească, clişeele trecutului se derulau cu repeziciune pe retină iar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai apăsător un sentiment de vinovăţie, de datorie neîmplinită, de trădare chiar, faţă de oraşul care a avut un rol determinant atât în formarea mea profesională cât şi ca om – am realizat cu neplăcută surprindere că, vizitele mele în acest oraş în ultimii 26 de ani le pot număra pe degetele unei singuri mâini, în ciuda faptului că domiciliez la cca 60 km distanţă de el (cam o oră de mers cu maşina) iar casa părintească se află la vreo 30 km! Unde mai pui că acele vizite au fost făcute forţat de împrejurări şi cu ochii pe ceas...

Mi-am amintit, de pe vremea copilăriei, de bărâna gară a oraşului (printre cele mai vechi din ţară!), de alimentara Căprioara, gogoşeria şi restaurantul- autoservire Rapid, aflate în imediata apropiere, de bâlciul de Sf Măria Mare de la bariera Ghizdaru, unde, mergeam an de an ori cu bunicii, ori cu părinţii, de Policlinica judeţeană unde mergeam mereu cu strângere de inimă, de strada Gării, plină de buticuri, magazinaşe, tutungerii, cofetării, berării, ateliere, mici meşteşugari, lustragii, bişniţari etc, principala stradă comercială a oraşului, de centrul străjuit de Turnul Ceasornicului şi mai târziu de blocul Romarta, centru unde se mai afla Casa de Cultură pe a cărei scenă păşeam pentru ,,Cântarea României’’ în formaţia de dansuri populare a şcolii, la vârsta de 8 ani, de Piaţa Mare a oraşului de unde făceam aprovizionarea, de Spitalul Judeţean, pe care l-am ,,vizitat’’ de 2 ori până la vârsta de 10 ani.

În timpul liceului am descoperit, pe lângă cele 2 unităţi de învăţământ unde am studiat (Liceul Ion Maiorescu şi Liceul nr 2), căminele (internate aşa cum le spuneam la acea vreme!) Meteor şi Zalomit, primul purtând numele restaurantului vecin, renumit pentru ciorba de burtă pe care o făcea (de multe ori renunţam la prima oră ca să apucăm!), cofetăriile din centru, cinematografele Lumina şi Bucureşti (pe cel de-al 3-lea aflat lângă Şc. Gen. Nr 10 îl frecventam mai rar!) pentru ale căror premiere chiuleam adesea de la şcoală (pt filmul ABBA am lipsit toată ziua!), Teatrul de Vară cu spectacole live (mi-a rămas viu în minte un spectacol excepţional cu regretatul Gil Dobrică!), stadionul Municipal (de lângă Fabrica de Zahăr) unde mergeam pt meciurile echipei de fotbal Dunărea Giurgiu şi pt spectacolele cenaclului Flacăra, al lui Adrian Păunescu, Parcul Alei cu baza sportivă Voinţa (ce gale de box internaţionale se ţineau aici!) şi clubul sportiv Cetate, unde jucam fotbal şi ping-pong, fabrica de conserve Fructonil şi Şantierul Naval Giurgiu, unde am făcut practică în timpul liceului, Ştrandul de pe malul Dunării şi canalul Sf. Gheorghe, unde mergeam să facem baie, Cetatea Giurgiului, Muzeul de Independenţă etc.

Canalul Sf. Gheorghe aveam să-l traversez de sute de ori, după terminarea liceului şi satisfacerea stagiului militar, pe podul Bizetz, în drum spre Ş. N. Giurgiu, locul de muncă unde aveam repartiţia şi pe care l-am onorat cu prezenţa timp de vreo doi ani jumate, interval în care am intrat în contact atât cu unităţile industriale ale oraşului – ICMUG, Combinatul Chimic, Dunăreana – cât şi cu unităţile ,,social-educative’’ la care nu avusesem acces până atunci – restaurantul Perla din Portul Ramadan, restaurantul Ruse din Piaţa Centrală, barul Victoria de la parterul hotelului cu acelaşi nume (noi îi spuneam Preşu’ Roşu!), loc unde ne mai întâlneam cu foştii noştri profesori, braseria Potcoava şi berăria Zori-de-zi, de pe strada Gării, Clubul Tineretului etc.

Atât de multe mi-a oferit acest oraş iar eu am fost atât de nedrept cu el, mi-am zis când am citit articolul respectiv (urmat la scurt timp de un al doilea!), încât m-am hotărât să mă revanşez cumva şi să-l vizitez mai des de-acum încolo! Iar ocazia s-a ivit mai repede decât m-aş fi aşteptat – ceva probleme de rezolvat pentru bătrâna mea mamă mi-a dat ocazia să mă întâlnesc cu câţiva colegi şi să realizăm că tocmai se împlineau 30 de ani de la terminarea liceului, drept pentru care am planificat o reuniune de clasă la începutul lunii octombrie, deci cu o mică întârziere!

Aşa se face că anul trecut am vizitat municipiul Giurgiu de mai multe ori decât în ultimii 26 de ani la un loc! Ce-am găsit? Şi bune şi rele! Dar parcă mai multe rele, după părerea mea!

M-a surprins plăcut strada Gării, transformată într-o stradă pietonală pavată impecabil, cu clădiri vechi reabilitate şi altele noi dar care păstrează cât de cât linia arhitecturală a celor vechi; procesul de restaurare al gării Giurgiu Oraş; apariţia unui frumos parc pe şoseaua Bucureşti, vis-a-vis de Spitalul Judeţean Giurgiu – parcul Mihai Viteazul, cu locuri de joacă pentru copii, căsuţe pt comercianţi iar în mijlocul parcului tronează o frumoasă statuie a domnitorului român; construcţia unui pod paralel cu Podul Bizetz şi conservarea celui din urmă – spre ruşinea mea abia anul trecut am aflat de la @Costi că acesta este primul pod curbat în plan orizontal construit în Europa; transformarea vechiului cinema de lângă fosta Miliţie Judeţeană în Ateneul Nicolae Bălănescu; renovarea căminului Zalomit (fosta şcoală Ion Zalomit, construită în 1868) şi transformarea lui în Centrul Cultural Ion Vinea; apariţia câtorva statui noi dintre care am remarcat ,,Diana cu ciuta’’ din Piaţa Gării şi statuia lui Vlad Ţepeş din faţa Primăriei, instituţie care a fost inspirat mutată mai în centrul geografic al oraşului, în clădirea fostuluii Cămin de Ucenici.

Inutil să vă spun că cea mai frumoasă impresie mi-a făcut-o restaurantul Perla, unde am sărbătorit evenimentul, o locaţie deosebită, cu o bucătărie excelentă, personal amabil şi nişte proprietari foarte flexibili şi înţelegători. Jos cu pălăria!

Tot la plusuri aş adăuga, cu indulgenţă însă din cauza culorilor sinistre, construcţia unor clădiri noi pe şoseaua Bucureşti (Prefectura, Finanţele).

Decepţiile sunt însă mai multe: cea mai mare, dpmdv, este starea jalnică a Liceului Ion Maiorescu, liceul nr 1 al oraşului din perioada comunistă, o clădire cu o arhitectură deosebită lăsată de izbelişte; transformarea Teatrului de Vară într-o groapă de gunoi; starea precară a clădirii care a adăpostit vechea primărie şi Consiliul Judeţean Giurgiu; indolenţa în privinţa promovării Cetăţii Giurgiului; dispariţia clădirilor vechi, cu valoare istorică din Piaţa Mare şi apariţia unui supermarket care contrastează în mod neplăcut cu clădirile din jur; ruinele restaurantului Meteor şi ale hotelului Victoria, neîncăpătoare în vremurile bune; dispariţia fabricii de conserve Fructonil (fosta Fabrică de marmeladă Zăgănescu naţionalizată în 1948 de comunişti), fabrica unde am efectuat prima perioadă de practică din anul I de liceu etc.

Dealtfel întreaga industrie grea şi uşoară din Giurgiu este la pământ – dacă în anii ’80 lucrau în fabricile giurgiuvene peste 35 000 de oameni acum au ramas vreo 2 000. Ca şi Fructonilul, alte fabrici prospere în timpul comunismului au ajuns nişte ruine: Combinatul Chimic, ICMUG, Fabrica de Zahăr, CET Giurgiu, Fabrica de Bere etc.

O poveste mai aparte are Şantierul Naval Giurgiu: fondat în anul 1857, această fabrică a fost deschizătorul de drumuri ai industriei grele giurgiuvene, dezvoltându-se în trepte şi fiind o adevărată pepinieră profesională pt unităţile deschise ulterior; aici s-au făcut de-a lungul timpului axe pt turbinele de la Porţile de Fier, tancuri petroliere pt RD Vietnam, barje, remorchere şi împingătoare pt blocul comunist european, staţii şi sisteme de irigare pt agricultura românească etc. După Revoluţie a început să decadă iar în 1998 a fost primul dintre cele 7 şantiere navale dunărene care a falimentat; totuşi în 2002 apare un investitor care a revitalizat oarecum activitatea în şantier, înfiinţând SN ,,Shipyard ATG’’ care are în acest moment cca 300 de angajaţi.

Un alt aspect care nu mi-a plăcut este construcţia unui bar-restaurant cu terasă în jurul Turnului Ceasornicului care transformă simbolul oraşului într-un obiectiv comercial, răpindu-i din farmecul şi măreţia pe care o avea înainte; despre acest monument de o valoare istorică excepţională vă invit să citiţi un articol pe măsură în cotidianul ,,Giurgiuveanul’’ – ,,Turnul Ceasornicului din Giurgiu. Breviar’’.

Nu în ultimul rând, mi-a displăcut faptul că am găsit un oraş aproape pustiu într-o frumoasă duminică după-amiază de toamnă în locurile care erau odinioară cele mai fierbinţi din oraş – Strada Gării şi centrul oraşului! Nu mi-a venit să cred!

Celelalte obiective ale oraşului au fost ,,disecate’’ foarte detaliat în impresiile colegei noastre @iulianic aşa că este inutil să le reiau ci doar să vă invit să le vizualizaţi la ,,sursă’’!

Astăzi 23 aprilie, de Sf Mare Mucenic Gheorghe, pe lângă cei peste 900 000 de sărbătoriţi din ţara noastră, se sărbătoreşte şi Ziua Municipiului Giurgiu, după ce în zilele precedente au avut loc Zilele Oraşului Giurgiu! Tuturor le doresc ,,La mulţi ani’’!

---

VIZUALIZĂRI: 4747 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI