Alte povești din București: casa Melik (Muzeul Theodor Pallady)

TIPĂREȘTE

Un cartier de negustori

Într-o zonă centrală a Bucureștiului, „ascuns” în spatele Căii Moșilor și Bulevardului Carol I, se află unul dintre cele mai frumoase cartiere ale capitalei, cel armenesc, care păstrează încă, într-o oarecare măsură, atmosfera primelor decenii ale veacului al XX-lea și perioadei interbelice, de maximă prosperitate pentru această veche comunitate de comersanți și meșteșugari.

Stabiliți în sudul țării în secolele XV-XVI, armenii au contribuit din plin, alături de evrei și greci, la dezvoltarea orașului. Pe lângă mari proprietari de clădiri și moșii precum Manuc bei Mirzaian, ei au dat României oameni de știință și cultură importanți: Spiru Haret, Theodor Aman, Gheorghe și Dimitrie Asachi, Ana Aslan, Alexandru Tatos, David Ohanesian, Garabet Ibrăileanu, Mihail Jora, Anda Călugăreanu etc. etc. Din păcate, populația de origine armenească a scăzut continuu în țara noastră și numără în prezent probabil nu mai mult de 1.000 de oameni, fiind însă în continuare extrem de activă.

Revenind la cartierul lor, pomenit drept „mahala” în secolul al XVII-lea, o simplă plimbare pe străzile Donici, Toamnei, Popa Rusu, Armenească ori Spătarului, foarte liniștite dar pline de case și bloculețe elegante, multe în stil Art Déco, dezvăluie privitorului nu doar bogăția ocupanților, ci și o certă aplecare spre frumos. E de ajuns probabil să te convingi de acest lucru cu o oprire la Biserica Armenească (aflată iar în renovare la data vizitei mele), construită între 1911-1915, proiectată de Dimitrie Maimarolu și de arhitectul de sorginte armeană Grigore C. Cerchez după modelul catedralei de la Vagharšapat-Ečmiadzin din Armenia. Astăzi, ea face parte, împreună cu reședința episcopală, biblioteca armeană, muzeul aparhial, casa de cultură, grădinița de copii și sediul Uniunii Armenilor din România, dintr-un destul de vast și bine organizat complex religios și social-cultural.

Dar nu spre acesta mi-am îndreptat eu pașii într-o dimineață de mai, ci spre o clădire anume din cartier, cea care adăpostește Muzeul Theodor Pallady.

Informații practice

Adresa: strada Spătarului nr. 22

Site: https://mnar.ro/Muzeul-Theodor-Pallady; https://www.facebook.com/MuzeulPallady/ (neactualizat din 2022)

Program de vizitare: miercuri-vineri între orele 10:00 - 18:00; sâmbătă și duminică de la 11 la 19.

Biletele: 12 lei preț întreg; tarif redus 6 lei pentru pensionari, militari, elevi, studenți și grupuri organizate.

Face parte, alături de Muzeele Colecțiilor și K. H. Zambaccian, din zestrea Muzeului Național de Artă al României.

Strada, casa și oamenii

Să pătrundem, așadar, pe strada Spătarului, una dintre cele mai vechi din București. A fost numită așa după funcția înaltă de dregător la curtea domnească din Țara Românească deținută de cel care a construit casa aflată azi la numărul 22.

Întinsă aproximativ paralel cu Calea Moșilor, artera e mărginită, ca întreg cartierul armenesc, de case una și una, cu detalii arhitectonice interesante: bovindouri în formă de turnuleț, cerdacuri, ferestre trilobate, balcoane din fier forjat cu coloane din marmură, marchize. Cele mai multe clădiri au fost cumpărate de firme sau persoane fizice cu dare de mână și au fost atent restaurate, altele încă așteaptă însă o intervenție providențială.

M-am apropiat încet-încet, căscând ochii la împrejurimi, de frumoasa clădire boierească - sau mai degrabă conac - de la numărul 22. Casa Melik, numele sub care este ea cunoscută, este considerată printre cele mai vechi reședințe din București, dacă nu cea mai veche, fiind totodată singura deschisă publicului.  

A fost construită în jurul anului 1760, în plină epocă fanariotă, de acel spătar pe care l-am pomenit, a cărui identitate a rămas necunoscută până în ziua de azi, fiind realizată de meșteri locali care au întrebuințat tehnicile și materialele cunoscute din vechime.

În 1822 (an gravat deasupra ușii de intrare) a fost achiziționată de la moștenitorii spătarului de un bogat negustor armean, Kervok Nazaretoglu, care i-a făcut mici modificări în interior, păstrând însă zidurile principale, și i-a dăruit-o drept cadou de nuntă fiului său Agop. Fiica acestuia, Ana, s-a căsătorit în 1847 cu Jacob Melik (1817-1887), arhitect de meserie, elev la Paris al celebrului Henri Labrouste. Solicitat să realizeze planurile, crochiurile și documentația pentru Teatrul Mare din București, acesta l-a recomandat în 1844 pe Melik pentru realizarea lucrărilor.

Iacob Melik, fiul unui preot armean, născut la Van, în Imperiul Otoman, a sosit la București în același an, însă din cauza disputelor dintre domnitorul Bibescu şi fratele lui mai mare, vornicul Barbu Ştirbei, în legătură cu construcția teatrului, proiectul e încredințat unui alt arhitect.

Susținător al mișcărilor revoluționare din 1848, Melik i-a adăpostit în podul casei pe Heliade Rădulescu, Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti și după înfrângerea revoluției e nevoit să se exileze la Stambul și Paris, unde va publica lucrarea „L’Orient devant l’Occident” . A făcut parte, în calitate de traducător, din delegația formată din Ștefan Golescu, Nicolae Bălcescu, Cristian Tell și Ion C. Brătianu care a prezentat la Înalta Poartă doleanțele pașoptiștilor români.

În 1857, revenit în țară, găsește casa în paragină și o repară fără a-i modifica stilul tradițional românesc. Își exercită meseria de arhitect proiectând Pavilionul Imperiului Otoman pentru Expoziția Universală de la Paris din 1885 și cazarma Malmaison din București și realizând lucrări tehnice pentru canalizarea Dâmboviței, căi ferate și șosele. De asemenea, predă la școala armeană și îndeplinește funcții importante precum cea de director general la Ministerul Lucrărilor Publice.

După moartea lui Melik, soția sa Ana a lăsat casa prin testament comunității armenești, cu condiția de a fi folosită drept „azil de văduve sărace” . În 1913, moare în pat în incendiul puternic care distruge clădirea. În 1920, pentru a-i îndeplini ultimele dorințe, Eugen Melnik, fiul unui frate al lui Iacob, restaurează clădirea cu ajutorul arhitectului Paul Smărăndescu și o modernizează, introducând apă, canalizare și electricitate.

Între 1921-1947, casa funcționează ca azil, care e desființat însă de noua putere populară. Clădirea e ocupată de chiriași până în 1960, pentru ca în 1969 parohia bisericii armene din București să cedeze presiunilor și să o doneze Sfatului Popular.  

Frumusețea clădirii a fost apreciată de Gheorghe Răut (care nu a locuit totuși niciodată în ea), vechi boier moldovean, director în perioada interbelică al filialei pariziene a băncii Marmorosch Blank. În 1969, el și soția Serafina decid să doneze țării natale vasta lor colecție de artă, cu obligația amenajării unui muzeu în Casa Melik. Propunerea a fost acceptată, clădirea fiind renovată în 1970 și deschisă publicului larg un an mai târziu sub numele de Muzeul Theodor Pallady, altă dorință expresă a bancherului.

Și asta datorită faptului că Răut fusese prieten și admirator al lui Pallady, cei doi fiind vecini la Paris în Place Dauphine nr. 12, unde artistul ocupa mansarda iar bancherul restul imobilului. După întoarcerea definitivă în România a lui Pallady, în 1940, Răut a păstrat și cele circa 800 de desene și picturi lăsate de acesta în atelierul din Paris și le-a donat, de asemenea, statului român.

Dar cine a fost Theodor Pallady?

Născut în 1871 la Iași dintr-o veche familie boierească pe linie paternă iar pe linie maternă înrudită cu Cantacuzinii, a studiat, la dorința părinților, la Școala de Poduri și Șosele din București și apoi la Politehnica din Dresda, unde ia în paralel lecții de desen și pictură. Profesorul său îi recunoaște talentul și-l sfătuiește să plece la Paris.

Renunță la inginerie și, odată ajuns în capitala Franței, se înscrie la Académie des Beaux-Arts. Cu sprijinul Mariei Cantacuzino, sora bunicului, său, pătrunde în cercurile artistice postromantice și simboliste, e ucenic în atelierul lui Edmond Aman Jean și în 1892 este admis în atelierul lui Gustave Moreau, unde leagă o strânsă prietenie cu Henri Matisse și îi are drept colegi pe Georges Rouault și Albert Marquet. Expune la saloanele oficiale din București și Veneția și deschide expoziții personale la Paris.

În epoca de mari frământări și dispute dogmatice specifice lumii artistice în prima jumătate a secolului al XX-lea, Theodor Pallady, spirit analitic, ascetic, independent și original, și-a căutat în permanență propriul drum și nu a aderat la niciun curent anume. Tablourile sale denotă o puternică influență franceză derivată din Art Nouveau și fauvism, combinată cu o rigoare clasică tipic germană.  

Pictează naturi moarte, nuduri și portrete, dar și peisaje, cele pariziene având în centru Sena fiind cele mai cunoscute și apreciate. În 1956, anul morții sale, acest demn reprezentant al avangardei românești în pictură a primit titlul de Maestru emerit al artei iar în 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei. Operele lui sunt bine cotate, fiind vândute la licitații cu prețuri care depășesc uneori 50.000 de euro.

Din fericire, clădirea muzeului, monument istoric cel mai recent restaurat în 2009, nu s-a aflat într-o zonă supusă demolărilor și impresionează și acum prin eleganța sa. Mai ales că e înconjurată de o grădină plină de copaci, arbuști ornamentali și tufe de flori, unde se află și bustul lui Theodor Pallady, opera sculptorului Gheorghe D. Anghel.  

Se întinde pe două nivele și arhitectura sa este caracteristică vechilor conacelor boierești din Țara Românească, având la etaj un cerdac din lemn închis cu geamuri și acoperiș cu streașină lată, singura abatere de la tradițiile autohtone fiind olanele rotunde turcești, adăugate de Melik cu ocazia restaurării.

În interior am remarcat generozitatea spațiului expozițional din cele opt săli cu tavane cu grinzi solide din lemn scuptat, precum și scara interioară din lemn de stejar și pardoseala originală din piatră, păstrate de Iacob Melik la restaurare. În cerdac am văzut bănci de desen, de unde am dedus că muzeul organizează cursuri de artă pentru copii, o inițiativă lăudabilă.

Colecția

Cele 1.200 de piese care alcătuiesc colecția Serafina și Gheorghe Răut (circa două treimi din numărul total de obiecte adunate de cei doi în apartamentul parizian) cuprind picturi din școlile franceză, olandeză, engleză și spaniolă din secolele XVI-XIX, sculpturi de mici dimensiuni greco-romane și renascentiste italienești și franțuzești, mobilier și obiecte decorative din Europa, ceramică orientală, tapiserii. Toate acestea stau mărturie gustului eclectic al soților Răut, o trăsătură pe care am întâlnit-o manifestată la fel de pregnant doar la Muzeul Gulbenkian din Lisabona. Totuși, cum Pallady le încredințase la întoarcerea în România tot ce se găsea în mansarda sa pariziană, nu se știe care obiecte i-au aparținut acestuia și care cuplului Răut.

Interesante mi s-au părut, printre altele, pânzele semnate de Edmond Aman Jean sau Alfred Philippe Roll, torsul de femeie (Renașterea italiană), dulapul bahut în stil Regence din secolul al XVIII-lea și cel francez din secolul al XVII-lea, ceasul de masă Amor și Psyche (atelier francez, secolul al XVIII-lea), fotoliul din piele de Cordoba.

La parter sunt expuse câteva tablouri ale lui Pallady din perioada pariziană: Nud de femeie pe canapea roșie, Portretul Marioarei Voiculescu, Peisaj din Bucium, Peisaj parizian (Place Dauphine), portrete ale unor actrițe în vogă. Pe peretele alăturat scării este autoportretul său iar într-una din sălile de la etaj sunt prezentate schițe și desene cu diverse tematici executate de artist de-a lungul anilor în țară și în străinătate: peisaje urbane românești, spaniole și franțuzești, portrete, nuduri etc.

Muzeul este suficient de luminos și bine organizat, cu explicații în limbile română și engleză despre obiecte, dar nu și referitoare la istoria casei, ceea ce mi se pare a fi o neglijență gravă.

Știam că din colecția soților Răut fac parte nu mai puțin de 800 de schițe ale lui Pallady și - evident - nu mă așteptam să le văd pe toate. Totuși, o singură sală rezervată acestora și mai ales numărul infim de picturi care îi poartă semnătura m-au deconcertat. În detrimentul acestora s-a preferat expunerea unor lucrări artistice realizate de alții și care nu au legătură cu pictorul al cărui nume îl poartă - totuși - muzeul.

În atare condiții, nu pot să nu mă întreb de ce, chiar dacă astfel nu s-ar respecta dorința donatorilor, instituția nu ar trebui să se cheme Colecția/Muzeul Serafina și Gheorghe Răut, după modelul Muzeului Zambaccian. Căci pe strada Spătarului la numărul 22 nu se găsește un spațiu dedicat operelor lui Theodor Pallady, ci unul în care au fost adunate obiectele de artă ale familiei Răut.

Cu această nedumerire (sau dezamăgire, mai bine zis), am părăsit după circa o oră și jumătate Casa Melik. M-am consolat admirându-i încă o dată de afară eleganța și făcând o plimbare prin frumosul și pitorescul cartier armenesc, atât de încărcat de istorie.

---

VIZUALIZĂRI: 240 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI