Conacul Bellu - conacul cu iz patriarhal

TIPĂREȘTE

Cea de-a doua zi a minivacanței noastre pe "Drumul Vinului" se anunța încărcată. În iarnă făcuserăm o vizită în comuna Iordăcheanu (aflată în nordul orașului) și plecaserăm de acolo cu o lungă listă de obiective demne de atenția noastră, toate în apropiere de Urlați, așa încât acum, revenind, am dedicat o întreagă zi orașului Urlați și proximității lui.

Conacul Bellu din Urlați era primul pe listă. Știu că s-a mai scris despre acest conac, dar cum aș putea trece mai departe fără vreo referire la acest obiectiv, poate cel mai frumos și cel mai interesant din oraș? Cu riscul de a se considera că mi-am copiat înaintașii, iată și impresiile mele!

Din Valea Călugărească, de la Pensiunea "Fetească Neagră" care ne găzduise peste noapte, drumul spre Urlați este de numai 10 km. La Albești Paleologu am virat la stânga și curând am ajuns în oraș. Un indicator ne-a arătat direcția către Conacul Bellu. De îndată ce treci de Stadionul Municipal Urlați, pe Str. Orzoaia de Sus, nr. 2, se zărește foișorul înalt cu zidurile lui albe, anunțând că ai ajuns la destinație.

Foișorul despre care știam că a fost reconstruit în totalitate pe baza unor vechi schițe și fotografii, a fost deschis publicului în 2011 și găzduiește expoziții care evocă personalitatea fostului proprietar - Alexandru Bellu - pasionat de fotografie, de artă și de port popular românesc. Nu am putut vizita expozițiile din foișor, paznicul informându-ne că muzeograful este plecat la Ploiești. În schimb, de la el am aflat că pe drumul pietruit, prin pădure, putem ajunge pietonal sau cu mașina până la Conacul Bellu pe care îl vom putea vizita.

Pădurea este o feerie. Umbra deasă, iarba proaspătă și aerul curat, ciripitul păsărelelor și din când în când apariția unei veverițe sprințare fac din plimbarea pe acest drumeag o adevărată delectare. Conacul Bellu, monument reprezentativ de arhitectură românească, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în periplul nostru prahovean, ne-a întâmpinat înconjurat de flori, ascuns în umbra arborilor seculari.

Deschis încă din 1953, muzeul evocă atât epoca apusă a familiilor boiereşti, cât şi puternica lor legătură cu specificul locurilor şi arta populară. În anul 2010, colecţia Muzeului Bellu din Urlaţi a fost apreciată la nivel naţional, câştigând premiul pentru "cea mai frumosă expoziţie muzeală" în cadrul concursului național ICOM. (Informații preluate de pe site-ul Primăriei Urlați).

Conacul pe care urma să-l vizităm, cu ziduri albe și cu un cerdac imens, împodobit cu mușcate purpurii, este numai o parte dintr-un complex arhitectonic apărut pe aceste locuri în sec. XIX. El a aparținut lui Alexandru Bellu (născut în 1850 la București), fiu al lui Ștefan Bellu și al Elisei Știrbei, fiica domnitorului Barbu Știrbei.

Genealogia familiei Bellu este complicată, cu multe personalități marcante deținând titluri nobiliare și însemnate bogății, dar cel mai important de reținut este că provenind dintr-o familie de aromâni din Macedonia stabilită în Țara Românească, Alexandru Bellu, cu studii în Franța și în Elveția, a pătruns în lumea artelor prin unchiul său George Bellu (sau Georges de Bellio), un medic iubitor de artă, cu relații în cercul pictorilor impresioniști din Franța. În casa unchiului său l-a cunoscut pe Nicolae Grigorescu cu care a legat o prietenie trainică, cei doi influențându-se reciproc în arta lor. Atât fotograful Alexandru Bellu, cât și pictorul Nicolae Grigorescu tratează cu precădere tema carelor cu boi fiind greu de precizat cine pe cine a influențat. Cert este că fiecare dintre ei a iubit omul simplu, din popor și i-a respectat munca și tradițiile.

Alexandru Bellu, cu mai multe proprietăți în Europa, se retrăgea adesea în liniștea conacului de la Urlați dedicându-se pasiunilor sale - fotografia, numismatica și filatelia. A fost căsătorit cu Alexandrina, originară din Urlați și a avut șapte copiii. George, unul dintre fiii săi, a fost ultimul proprietar al domeniului de la Urlați. Din lecturile mele anterioare, știam toate acestea. De asemenea, aveam cunoștință și de relațiile de rudenie dintre familia Bellu care poseda domeniul de la Urlați și baronul Barbu Bellu ministru al culturii, apoi ministru al justiției, cel care a donat terenul pentru amenajarea celui mai mare cimitir din București, Cimitirul Bellu.

La Conacul Bellu din Urlați, în pridvorul cu mușcate roșii, pardosit cu o ingenioasă îmbinare de pietre de râu divers colorate, am fost întâmpinați de muzeograf. Am fost invitați să ne punem protecție de plastic peste încălțăminte ceea ce a făcut și el, apoi ni s-a încasat taxa de vizitare. Taxa este aceeași ca la toate muzeele prahovene pe care le-am vizitat în acest periplu, adică 8 lei/persoană - adulți, 4 lei/persoană - pensionari și eroi ai revoluției, 2 lei/persoană - copii, elevi și studenți. Persoanele care beneficiază de reduceri trebuie să prezinte un document doveditor al statutului lor. Pentru că taxele de fotografiere în expoziții sunt excesiv de mari (25 lei/piesă, 50 lei/sală), nu am manifestat interes la acest capitol. De altfel, nici nu mă dau în vânt după fotografii în muzee, multe dintre ele nereușindu-mi.

Tot atunci și tot acolo am aflat că programul de funcționare al muzeului este de marți până duminică între orele 09.00-17.00.

Însoțiți de muzeograf am început vizita. Primul lucru care ni s-a comunicat a fost că edificiul în care ne aflam este o clădire secundară, singura care a dăinuit din întregul complex de la Urlați din care mai făceau parte casa mare, cu patru fațade diferite, cuhnia (bucătăria) și o mică biserică. La cutremurul din 1940, clădirile au fost distruse, singura care a supraviețuit fiind casa cea mică. Ea a fost restaurată și amenajată pentru a primi vizitatorii cărora să le vorbească prin exponatele din încăperile sale despre gloria de odinioară a unei nobile familii.

Am fost plimbați prin încăperile care dau din una în alta asemeni unui labirint. Toate sunt bine proporționate, luminoase, având tavane cu grinzi din lemn și podele acoperite cu covoare țesute, din lână. Interiorul conacului este deosebit, cu sofale și birouri din lemn masiv cu intarsii, cu vechi tablouri înfățișând doamne din familie, cu jilturi și fotolii capitonate cu piele de Cordoba… La Conacul Bellu am văzut lucrări semnate Teodor Aman și Carol Pop de Szathmary, prețioase vase de porțelan, seturi de farfurii, tacâmuri, halbe de bere bavareze… În sufragerie masa este aranjată și parcă îi așteaptă pe stăpânii casei la o cină tihnită, iar pianul cu clapele cam obosite stă gata să-și reverse din nou armoniile.

Sunt multe lucruri interesante de văzut la Conacul Bellu - un telefon Ericsson din 1905, un jilț care se transformă în scaun de rugăciune, papucii cu sumedenie de clopoței folosiți la dansurile turcești, un tabernacul din sec. XV, cărți de valoare, sigilii, ceasuri lucrate în argint masiv, călimări de cristal, lămpi, arme cu încrustații de fildeș și sidef, și multe alte obiecte valoroase, de proveniență străină. Îmi amintesc de faptul că domnul la care fuseserăm în vizită în comuna Iordăcheanu ne povestea că ceea ce se poate vedea acum la Conacul Bellu este mai nimic pe lângă ceea ce a fost cândva acolo. La cutremure, dar și cu orice alt prilej s-a jefuit în stil mare. Ținând cont de cele spuse, dar și de cele văzute cu ocazia vizitei noastre, încerc să-mi imaginez fastul și eleganța vieții la conac în vremurile lui bune.

Ultimul descendent al familiei - George - a fost nevoit să doneze conacul și moșia statului comunist în schimbul privilegiului de a locui în odăile servitorilor până la moartea sa care a și survenit în 1972. Soția sa, Odette - o frantuzoaică elegantă care nu reușise încă să învețe limba română, singură, săracă și disperată, s-a sinucis la vârsta de 90 de ani. Astfel a luat sfârșit epopeea unei vechi familii nobile, familia Bellu.

La Conacul Bellu am vizitat și beciul. Ca și la alte conace vizitate în zonă, intrarea se face prin exterior, printr-un culoar boltit pe care îl străbați coborând o scară. Aici, la subsol, ni s-a spus că putem fotografia și chiar m-am conformat. Sunt acolo tot felul de obiecte și unelte tradiționale vechi care au legătură cu vinificația începând cu o copaie în care tinerele fete zdrobeau strugurii cu picioarele, butoaie de diverse dimensiuni (cel mai mare cu o capacitate de 10180 litri), un teasc, un dispozitiv pentru tras vinul din butoi, amfore, dar și câteva piese de port popular și mici cusături. Tainița conacului, un spațiu în care se puteau ascunde valorile în caz de primejdie, se află în spatele celui mai mare butoi. În prezent, acolo sunt expuse câteva obiecte de ceramică.

Nu trebuie să uit a menționa că lângă conac, foarte aproape, ascunse de vegetația densă, se găsesc rămășițele construcțiilor năruite. Ele ne-au fost semnalate de muzeograf, după ce am terminat vizita în interior. O potecuță lungă de numai câțiva metri, conduce la scările prăbușite, la intrările în beciuri, precum și la ceea ce a mai rămas din temelia conacului mare, Conacul Bellu propriu-zis. Lăstărișul abundent, proaspăt după ploile recente, se întinde tot mai mult peste umbrele trecutului.

---

VIZUALIZĂRI: 2896 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI