Istanbul, pur si simplu...

TIPĂREȘTE

Desi s-au spus si scris atatea despre Istanbul, doresc sa va impartasesc din bucuria de-a revedea a patra oara acest oras. Ca de fiecare data, nu conteneste sa ne fascineze si sa ne faca sa revenim aici cu bucurie si mare nerabdare.

Totul s-a petrecut foarte repede…… de-abia ne intorsesem din concediul petrecut la Kusadasi, ca imi si trimise agentia de turism colaboratoare o oferta de nerefuzat pentru un city break la Istanbul.

Asa ca peste o luna, la ora 6 dimineata iata-ne urcati in autocar, in drum spre Turcia. Drumul – obisnuit, in Bulgaria 5-6 ore cu pauze cu tot, iesirea pe la Kapikule, am stat in vama turca o ora pentru ca in fata noastra erau autocare de linie turcesti si vamesii au coborat toate bagajele si le-au controlat. La noi doar s-au uitat in cale si am scapat mai ieftin. Dupa o oprire in Turcia pentru toaleta si cafea, am ajuns la Istanbul, in fata hotelului la ora 17:45. Hotelul LAL – 3 stele, in zona Aksaray, cochet, aproape de statia de tramvai (T1), camera maricica, curata, baia curata, prosoape impecabile, consumabile la discretie, micul dejun indestulator.

La doua ore dupa ce ne-am cazat, am revenit la autocar pentru a face tur by night peste Bosfor. Initial am vrut sa nu mai mergem, find deja satui de atata drum cu autocarul in ziua respectiva, dar am hotarat in ultimul moment sa ne alaturam grupului. N-am regretat deloc. Cu ocazia asta am trecut mai departe de Palatul Dolmabahce, spre cartierul Besiktas, unde nu mai fusesem pana atunci. Autocarul, desi destul de mare, a reusit sa intre pe niste strazi nu foarte late, prin cartiere de lux ale Istanbulului, printre care si Etiler, acolo unde s-a filmat pentru serialul Feriha. Pur si simplu treceam pe la ferestrele acelor vile si blocuri de lux si puteam privi pe fereastra (stiu ca nu e frumos dar nu ne-am putut abtine) in living-urile somptuase, unde tronau tot felul de obiecte de arta, oglinzi scumpe, televizoare cu ecrane cat geamul autocarului. Sa nu mai vorbim de masinile parcate pe marginea strazilor, de localurile rafinate din zona care erau aproape pline, desi era doar miercuri seara. Alta lume, alt aer, mult mai boem, altceva fata de mult prea aglomerata si pestrita zona istorica. Am trecut peste Bosfor pe podul Fatif Sultan Mehmet, frumos luminat, destul de aglomerat, am ajuns pe partea cealalata, in Asia, dupa care ne-am intors si am venit catre celalalt pod, Ortakoy, pe care l-am facut tot asa, dus-intors. Am ajuns la hotel undeva pe la 22:30, rupti de oboseala, parca mersesem pe jos.

A doua zi am “configurat” traseul de asa natura incat sa ajungem in locurile pe care ni le propusesem de acasa sa le vedem si sa le ocolim pe cele “clasice” ca Moscheea Albastra, Hagia Sofia, Topkapi, Basilica Cisterna, etc., pentru ca le vazusem cu alte ocazii.

Asa ca primul obiectiv: cartierul Eyup, Moscheea Eyup, panorama de la Pierre Loti.

Am mers cu tramvaiul T1 pana la Eminonu. Cost jeton 4 lire. Transportul in Istanbul costa 4 lire fie ca e cu tramvaiul, vaporul, funicularul sau telecabina. Mai greu este cu autobuzul unde nu mai poti plati cash, trebuie sa ai cartela (un fel de abonament de la noi) sau Istanbulkart care se valideaza la sofer. Istanbulkart-ul se poate folosi pe orice mijloc de transport, costa 10 lire si calatoria 2,50 lire deci este mai rentabil daca intetionati sa faceti drumuri cu transportul in comun.

Sa revenim la traseul spre Eyup. La Eminonu, dupa statia de autobuze, in dreapta, se face, pe langa o parcare, o alee ingusta care duce la terminalul de vapor. Acest vapor merge in zig-zag pe Cornul de Aur avand statii pe ambele parti ale acestuia. Traseul pe Cornul de Aur nu e cine stie ce… apa este destul de murdara cu un miros greu de suportat, mai ales in locurile unde opreste vaporul. Ultima statie este la Eyup. De aici am mers pe faleza catre telecabina ce urca dealul pe care este intins un maaare cimitir. La telecabina era coada dar a mers repede, foarte multi straini (nemti, spanioli, asiatici), in fiecare telecabina intrau cate 8 persoane. Urcusul este destul de abrupt dar foarte scurt, mi s-a parut, cateva minute, am facut cateva poze si am si ajuns. De aici, de sus, panorama este wow!

Da, se vede foarte frumos Cornul de Aur, se vad foarte frumos niste insulite in mijlocul Cornului si Intanbulul pana in departare. Acum am vazut si noi ce i-a placut sciitorului francez Pierre Loti prin anul 1876 si orasul nu arata ca acum…

Dupa sesiunea foto de la punctul de “wow view”, am urcat la cafeneaua care poarta numele scriitorului. Inauntru foarte frumos decorat, cu obiecte “de atunci”, canapeaua in coltul camerei sub fereastra deschisa pe unde privea scriitorul spre Cornul de Aur. Afara mesele sunt dispuse pe o alee, de-a lungul unei balustrade si de aici ai superba panorama, pe care am savurat-o si noi alaturi de un ceai de mere.

Coborarea am facut-o prin cimitir, nimic sinistru, nu erau de-ai nostri, prin fata ochilor mi s-au derulat sute de nume turcesti, placi de marmura, pisici (vii!) peste tot si ciripit de pasarele. Am ajuns repede la sosea si ne-am continuat drumul spre moschee, pe care am vizitat-o doar pe exterior pentru ca era ora rugaciunii. Am zabovit in piateta de langa, la fantana arteziana, am cascat gura pe la tarabele comerciatilor si am trecut si prin “pazaar”, de unde am cumparat cateva maruntisuri. Am revenit la vaporas si am pornit inapoi spre Eminonu.

Ajunsi aici, am trecut prin piata, ne-am cumparat tot felul de fructe deshidratate, am trecut prin bazarul de mirodenii, ne-am mirat de preturile pe care noi le stiam mult mai mici la aproape toate marfurile, parca nici insistenta comerciantilor nu mai era cea pentru care ne pregatisem noi sa tinem piept. Dupa ce ne-am mai amestecat prin forfota locala, am urcat la Yeni Camii, pe care o vizitasem cu alta ocazie, sa pandim ritualul de pregatire de intrare la rugaciune, cel cu spalatul. In racnetele muezinului, femei si barbati se precipitau la intrare. Pentru a nu stiu cata oara ne-am mirat de ce pot face oamenii astia, sa se roage de atatea ori pe zi, dilema noastra fiind daca aceiasi oameni se roaga de 5 ori pe zi sau vin cand au timp la cate o rugaciune… noi am face asa ceva?

Drumul spre hotel a continuat pe jos, trecand inevitabil pe la renumita “baclavarie” Ali Usta de unde am cumparat “half killo mix”. Si am tot mers pana la Sultanahmet, am poposit langa Agia Sofia, sa ne mai tragem sufletul. Lume multa, de toate natiile, pe banci, oameni intansi pe iarba, toata lumea fericita, ce mai…bucurie mare in acest oras!

Ne-am continuat drumul, pe jos bineinteles si ne-am oprit in zona Cemberlitas la un restaurant pe care-l stiam foarte bine, sa mancam cel mai bun kebab impanat cu legume. Nu s-a dezmintit cu nimic nici de aceasta data.

Incepuse sa se insereze si incepuse bineinteles si comertul stradal si urletele comerciantilor care vindeau pe trotuare de la ciorapi, chiloti, genti, pantofi, pana la ceasuri, telefoane mobile, orice.

Sotul meu conchide: aici daca iesi in pielea goala pe strada, vii inapoi imbracat din cap pana in picioare, cu ceas la mana si cu telefon in buzunar. In esenta, asta este adevarul! Pe strada gasesti de toate.

Dupa aproape 6 km de mers pe jos de la Eminonu, ajungem intr-un final la hotel, cu tot felul de cumparaturi si cu regretul ca ziua a trecut atat de repede. Asa ni s-a parut, de fapt nu trecusera decat vreo 12 ore de cand iesisem din hotel…

In ziua urmatoare am pornit spre Adalar, cu intentia sa vizitam insula Heybeliada. Am luat tramvaiul T1 pana la capat, la Kabatas. De acolo, vaporul de linie, 5 lire/pers. Intr-o ora am fost pe insula. Am gasit faleza pustie, terasele goale. E drept ca trecuse vara, dar fata de ce vazusem in surata ei mai mare – Buyukada in urma cu 2 ani, in aceeasi perioada, Heybeliada mi s-a parut pustie! Cativa localnici la un ceai, 2 trasuri de la care se auzeau strigate disperate “taxi, taxi! ”, 3-4 turisti debusolati ca si noi si cativa studenti frumosi de la Academia Navala ce se afla pe insula. Am pornit-o in sus pe strazile goale, admirand frumoasele flori specifice, traditionalele case din lemn, din care unele erau renovate si aratau superb. Era foarte multa liniste, iar peisajele de-a dreptul idilice. Printre gradinile superbe ale caselor se vedea marea… Cred ca sunt privilegiati cei ce traiesc aici, la numai 30 km de vacarmul din Istanbul. Dupa ce ne-am “incarcat” cu o plimbare pe cinste, ca intr-un parc cu multa vegetatie, am coborat spre port, unde ne-am delectat, intr-un magazinel, cu cateva suvenire mai deosebite, hand made. Apoi am luat cate o cafea, la o terasa pe malul marii si ne-am bucurat de o zi calda de septembrie, intr-o liniste absoluta. Am savurat fiecare clipa…

Pe la 3 dupa-amiaza am luat vaporul inapoi spre Kabatas. Odata ajunsi aici, am coborat la funicular si iata-ne in Taksim si apoi pe Istiklal, ca ce dor ne fususe de el! Ce dor ne fusese de forfota aia, de restaurante, de magazine, de tot! Dupa ce ne-am incarcat bateriile cu un kokorec maaare si iuuute intr-un local din zona pe care-l stiam (cu diploma in kokorec), am traversat sa ne ostoim gatlejul cu un fresh de rodii si ananas, apoi am traversat din nou ca eu sa ma delectez intr-un magazin de pantofi si asa am tinut-o pana mai jos la Turnul Galata, unde ne-am oprit din nou sa savuram un ceai. Incepuse sa se intunece si incepuse si sa picure. N-am lasat asta sa ne strice bucuria de a bantui pe strazi, mai ales ca la fiecare pas au aparut si vanzatorii de umbrele (5 lire). Am coborat pe langa turn, spre Podul Galata, am luat-o pe sub pod pe la restaurante, zabovind la unul dintre ele, cu vedere spre Podul Ataturk, admirand sutele de lumini din departare.

Intre timp a inceput sa ploua bine de tot, fapt ce ne-a impiedicat sa ne continuam pe jos drumul catre hotel, asa cum ne-am fi dorit (sa revedem spectacolul nocturn al strazii). In statia de tramvai de la Eminonu, turcaleti “cata frunza, cata iarba”, iar tramvaiul, iok! Credeam ca numai in Bucuresti se da traficul peste cap cand ploua. Imaginati-va ce este in Bucuresti ori doi! Nebunie curata!

Am lasat sa treaca vreo 3-4 tramvaie, sa mai “curete” statia, dar se umplea intr-un minut. Am reusit sa ne inghesuim intr-unul, pana la Grand Bazar a fost cum a mai fost, dar acolo au inceput urletele celor de jos ca nu puteau urca… nu pot sa va spun cum am coborat peste cateva statii… cu coate in stanga si-n dreapta, cu “pardon” urlat din toti rarunchii de catre sotul meu. Cand am ajuns jos am ras ca nebunii!

Si asa s-a mai scurs “pe nesimtite” o zi prin Istanbul. Toata noaptea ploaia a izbit cu putere in geamuri, demontandu-ne planul de a merge a doua zi la Miniaturk.

Dimineata, intr-adevar, ploua, dar cu speranta in suflet ca “va iesi soarele si pe strada noastra”, am luat tramvaiul spre Eminonu, acolo urmand sa decidem daca mergem sau nu la Miniaturk. Am hotarat sa nu mergem, riscam sa nu vedem mai nimic, asa ca am reconfigurat traseul: Moscheea Suleymaniye si Moscheea Rustem Pasa. Am pornit catre prima, urcand o panta destul de anevoioasa, pe care erau blocate in trafic si cateva masini, pe niste sensuri unice, moscheea fiind in varful uneia din cele 7 coline ale Istanbulului. Netinand cont de indicatoare, am ratat intrarea principala si bine am facut pentru ca asa am dat, pe o straduta laterala, de Suleymaniye Hamami, construita de insusi Mimar Sinan. N-am intrat, aceasta experienta am lasat-o pentru vizita urmatoare in Istanbul.

Am intrat in curtea moscheii prin spatele acesteia, cum ar veni. Era miros de iarba proaspat taiata, accentuat si de ploaia care cadea.

Moscheea este intr-adevar impresionanta prin marime, privita si de afara si din interior. Am inteles ca este cea mai mare din Istanbul. Ne-am descaltat frumos, eu mi-am acoperit capul cu salul din dotare (chiar am surprins inauntru cand i se atragea atentia unei turiste ca nu avea nimic pe cap) si am pasit pe pufoasa mocheta rosie. Foarte frumos interiorul! Am stat nemiscati minute intregi cu privirea in sus, sa admiram capodopera arhitecturala a celebrului Mimar Sinan. Asa sultan, asa moschee, asa arhitect! Superb!

In curtea moscheii sunt mormintele lui Suleyman, Hurrem si Mihrimah si ale altor sultani. Incaperile erau incuiate, toti turistii (si nu erau putini) faceau poze prin geam, printre gratii. N-am stat sa mai intrebam daca se deschide vreodata, nu era vremea pentru asa ceva, de fapt nu prea era pentru nimic, asa ca am decis sa plecam dar sa revenim cu prima ocazie, sa aprofundam subiectul.

Am pornit-o la vale, pe stradute inguste si iata-ne ajunsi direct in piata la Eminonu. Slava Domnului sau lui Allah, ploaia a stat. Ce bine, sa savuram si noi niste castane coapte, pe banca langa fantana arteziana de la Bazarul de Mirodenii!

Apoi am pornit-o spre hotel, facand zig-zag pe la magazinele de tot felul intalnite in cale (si nu sunt putine). Am intrat in Parcul Gulhane sa ne tragem sufletul. Frumos parc, destula lume, tineret turc, turisti de toate natiile. Dupa o scurta sesiune foto, ne-am continuat drumul in sus, pe langa parc, pe strada pietonala Soguk Cesme, situata intre Topkapi si Aya Sofia, unde am admirat frumoasele case din lemn, case traditionale, model otoman, restaurate, care arata super…

Apoi ne-am mai invartit prin zona, asa, sa ne luam “la revedere” de la tot ce inseamna Sultanahmet…

Am pornit-o agale, in acelasi slalom printe magazine si terase. Am ajuns tarziu la hotel pentru ca nu ne venea sa ne despartim de tot ce inseamna Istanbul, ziua dar mai ales noaptea…

A doua zi la ora 8:30, se” invartea roata” cum zicea soferul autocarului. Am plecat catre Romania cu o scurta oprire la Edirne, pentru moschee. Noi o vizitasem de vreo 2 ori, asa ca am profitat de preturile la o treime din cele de la Istanbul la rahat, baclava si altele, gasite in magazinele de langa moschee.

Cam asa a fost city break-ul nostru la Istanbul. Sper ca nu v-a plictisit prea tare polologhia mea. Pe masura ce am asternut aici aceste randuri, am revazut cu ochii mintii toate locurile descrise mai sus si sincer, de-abia astept sa revin in acest inepuizabil paradis…

---

VIZUALIZĂRI: 6771 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI