Nobilul Sanctuar

TIPĂREȘTE

Nicio altă bucată de pământ de pe lumea aceasta a noastră nu a fost și nu este mai venerată, mai râvnită și mai disputată ca cea pe care se înalță majestuosul Dom al Stâncii, cel mai fotografiat reper al Ierusalimului, cu superba sa cupolă aurie vizibilă de la mare distanță. Și nicio altă bucată de pământ nu este așa de sfântă pentru toate cele trei mari religii monoteiste.

Locul se cheamă Muntele Templului (Temple Mount) sau, așa cum observ că s-a încetățenit la noi, la români, Esplanada Moscheilor - o platformă vastă, de peste 14 hectare, din cartierul musulman, care ocupă cam o șesime din Orașul Vechi, în colțul sud-estic. Nenumăratele construcții răspândite pe cuprinsul său alcătuiesc ceea ce musulmanii consideră a fi o unică moschee, pe care o numesc Al-Haram al-Sharif, adică Nobilul Sanctuar, al treilea cel mai sfânt loc al Islamului, după Mecca și Medina.

Pentru musulmani, Al-Haram al-Sharif este locul de unde profetul Mohamed, zburând de la Mecca (”moscheea cea sacră” din motto) la Ierusalim pe un fel de cal înaripat pe nume Buraq trimis de arhanghelul Gavriil (Gibrail, în arabă), în călătoria numită de musulmani al-Isra, s-a înălțat de acolo spre ceruri. Această călătorie extatică nocturnă - Miʼraj -, petrecută în 617 sau 619 d. Hr., a durat doar câteva ore, timp în care Mohamed a străbătut cele șapte ceruri, unde i-a întâlnit pe Adam, primul om, ca și pe Avraam (Ibrahim la musulmani), Moise, Iisus și alți profeți biblici pe care i-a condus în rugăciune, pentru ca, ajungând în rai, să primească de la Allah cele 12 principii ale Islamului și porunca celor cinci rugăciuni zilnice și să revină acasă în aceeași noapte.

În iudaism, acesta este locul cel mai sfânt, unde Solomon, pentru a adăposti Chivotul Legii sau Chivotul Legământului, în care erau păstrate tăblițele de lut cu Cele zece porunci primite de Moise pe muntele Sinai, a ridicat între 960-957 î. Hr. Primul Templu, distrus de babilonieni în 586 î. Hr. și reconstruit de iudei în 515 î. Hr. Al Doilea Templu a fost restaurat și extins de Irod în 20 î. Hr. și ras de pe suprafața pământului de împăratul Titus în 70 d. Hr., după Prima Revoltă a iudeilor. Despre modul în care evreii au ajuns să se roage la Zidul Plângerii în loc de templul lor am scris în reviewul anterior vezi impresii.

Atât adepții mozaismului, cât și ai Islamului își revendică acest loc și faptul că el se află neîntrerupt ”sub ocupație musulmană” din 1187 (când Saladin a cucerit Ierusalimul de la cruciați), cu o pauză de câteva ore în timpul Războiului de Șase Zile din 1967, reprezintă actualmente pentru evrei cel mai mare motiv de supărare și frustrare, ei visând ca într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat să se poată ruga din nou aici, în al Treilea Templu.

Evreii, musulmanii și creștinii deopotrivă consideră Muntele Moria, pe care este aşezat complexul, locul unde Avraam (Ibrahim în Coran) a vrut să îşi jertfească fiul Isaac, așa cum se spune în Vechiul Testament (Fac. 22:1-19), în timp ce Coranul identifică victima drept Ismael, alt fiu al lui Ibrahim. Evreii sunt descendenții lui Isaac iar arabii - ai lui Ismael, ei fiind prin urmare veri, veri care au trăit în relativă pace timp de multe secole, tensiunile dintre ei exacerbându-se abia în ultimul veac.

Întâmplător, chiar zilele acestea se împlinește un secol de la Declarația Balfour, emisă de guvernul britanic după cucerirea Ierusalimului de către trupele sale în urma înfrângerii Imperiului Otoman, declarație potrivit căreia ”guvernul britanic privește favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu. ” Documentul, primit cu ovații de evrei, avea să pună bazele creării statului Israel și a fost și este aspru criticat și acum de palestinieni, care consideră că britanicii au încurajat împărțirea unui stat care nu le aparținea.

În veacul care s-a scurs de atunci, neînțelegerile dintre evrei și palestinieni au degenerat de multe ori în violențe și situația nu dă semne de ameliorare. Chiar în iulie anul acesta, la o lună după vizita noastră în Israel, doi polițiști evrei și-au pierdut viața și un al treilea a fost rănit după ce trei palestinieni au deschis focul asupra lor în apropiere de Muntele Templului. Poliția israeliană a decis imediat interzicerea accesului la Esplanada Moscheilor a bărbaților musulmani de sub 50 ani, măsură revocată după câteva zile, fiind înlocuită de instalarea de detectoare de metale la intrări, la care s-a renunțat de asemenea după puțină vreme din cauza protestelor palestinienilor și ale statelor musulmane.

A fost un incident relativ minor, căci locaşurile religioase islamice din complex au fost în ultimii zeci de ani ţinta unor atacuri mult mai grave din partea unor grupări sau indivizi cu vederi extremiste. În 1969, un australian a dat foc Moscheii Al-Aqsa. În octombrie 1990, membrii unei secte militante de colonişti au încercat să plaseze o Piatră de Temelie a unui nou Templu. În cursul revoltelor care au urmat, 19 oameni au murit şi alţi trei sute au fost răniţi. Ca răspuns, Israelul a adoptat o lege care interzice evreilor şi creştinilor să se roage în Nobilul Sanctuar, chiar şi individual şi în tăcere, interdicție aflată și azi în vigoare.

În septembrie 2000, Ariel Sharon, la acea vreme liderul opoziţiei likude, însoţit de sute de poliţişti israelieni incitaţi la răscoală, a făcut o plimbare pe Muntele Templului pentru „a reafirma suveranitatea Israelului asupra locurilor sfinte”. Vizita a aprins scânteia unor revolte care s-au răspândit în toată ţara, declanşând a Doua Intifadă.

Naţionaliştii evrei au încercat în mai multe rânduri fie să distrugă Domul şi Al-Aqsa, fie să facă săpături arheologice neautorizate pe sub cele două clădiri. De fiecare dată, palestinienii au ripostat, așa încât, după tunelurile descoperite în secolul al XIX-lea la grajdurile lui Solomon de către Charles Wilson și Charles Warren, specialiștii nu au mai avut acces în zonele subterane. Nimeni nu știe așadar dacă palestinienii încearcă între timp să distrugă dovezi ale trecutului evreiesc al Muntelui Templului sau dacă, dimpotrivă, israelienii, în incursiunile lor clandestine, înlătură ruine ale clădirilor islamice din subsolul esplanadei.

Dacă între evrei și palestinieni subiectul Templul Muntelui rămâne o sursă inepuizabilă de disensiuni, pentru creștini locul are alte semnificații. Iisus a fost adus la Templu de către părinții săi la opt zile de la naștere, ”ca să-L pună înaintea Domnului” (Luc. 2:22). Iar la 12 ani, venind cu ei la Ierusalim de sărbătoarea Paștilor, s-a pierdut de părinți, care ”după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Și toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile lui” (Luc. 2:45-46). În Sfânta Evanghelie după Ioan 2:14-16 se arată cum Iisus îi alungă din templu pe ”vânzătorii de boi și oi și porumbei și pe schimbătorii de bani”, zicând: ”Nu faceți casa Tatălui Meu casă de negustorie. ” Și tot Iisus avea să profețească în fața ucenicilor săi distrugerea templului (Mat. 24:1-2).

Musulmanii pot pătrunde pe esplanadă prin oricare din cele șapte porți funcționale în prezent, în timp ce nemulsulmanii au acces numai prin Bab al-Magharba (Poarta Maurilor), situată în colțul sud-vestic al complexului, trecând prin filtrul de control de securitate aflat în dreapta celui folosit pentru intrarea la Zidul Plângerii. Aici trebuie prezentat pașaportul (în original), după care se scanează bagajele și vi se rețin băuturile și mâncarea. Am zărit un munte de sticle de apă goale, la care mi-am adus și eu obolul, și mi-a fost luat pachetul cu gumă de mestecat aflat în geantă... Controlul este sever și o pancartă a poliției din Ierusalim plasată la intrare avertizează vizitatorii că nu au voie să fumeze, să poarte arme de foc, pietre sau orice fel de arme, steaguri și alte însemne posibil a fi utilizate în acțiuni de protest, precum și ținute indecente și obiecte religioase la vedere (ascundeți cruciulițele!).

După ce se trece de punctul de control, se străbate o pasarelă acoperită peste Parcul Arheologic Ierusalim, în capătul căreia se află Poarta Maurilor. Rețineți că de ieșit, puteți ieși în schimb pe orice poartă.

Al-Haram al-Sharif este administrat încă din vremea lui Saladin de către trustul religios musulman Waqf. Nu se percepe taxă de intrare.

Pentru nemusulmani, programul de vizitare este între 7.30-11 și 13.30-14.30. În timpul slujbelor, în zilele de vineri și de alte sărbători musulmane esplanada este închisă pentru nemusulmani. Din câte am înțeles, esplanada poate fi complet închisă și sâmbăta, de Sabat, când probabil că polițiștii care supraveghează intrarea au liber, ca și în situațiile de escaladare a tensiunilor dintre evrei și palestinieni.

Mare atenție, așadar, la încadrarea în timp și nu repetați greșeala noastră: am vizitat mai întâi Zidul Plângerii și abia pe la 9.30 am intrat pe esplanadă, de unde am fost evacuați (politicos) la ora 11. În cele cca. 90 de minute avute la dispoziție nu am ajuns în toate colțurile Muntelui Templului, o zonă foarte vastă, așa după cum am arătat, însă cred că am reușit să ne facem o impresie generală corectă și cuprinzătoare.

Repet, nemusulmanii nu au voie să se roage în incinta Muntelui Templului. Și mai frustrant este însă, după mine, faptul că aceștia nu pot vizita în interior Domul Stâncii şi Moscheea Al-Aqsa și că accesul le este interzis și în alte zone, mai îndepărtate într-adevăr de Poarta Maurilor. Ele nu sunt semnalizate, însă esplanada este împânzită, din câte am remarcat, de supraveghetori musulmani, care îi deturnează pe vizitatorii ce se aventurează pe unde nu trebuie.

După a Doua Revoltă a Evreilor din 135 d. Hr., împăratul Hadrian a ridicat pe muntele Moira un templu închinat lui Jupiter. În secolul al IV-lea, creștinismul a devenit religie oficială în Imperiul Roman de Răsărit iar templul și zona înconjurătoare au fost abandonate, devenind groapă de gunoi.

Și așa a rămas până în secolul al VII-lea, când Ierusalimul a fost cucerit pentru prima oară de musulmani. În anul 638 califul Omar a acceptat capitularea orașului și a ordonat ca locul să fie curățit, ridicând totodată o mică moschee din lemn în capătul sudic al Muntelui Templului, acolo unde se află în prezent moscheea Al-Aqsa. În 688, califul Abd al-Malik Ibn Marawan a autorizat construirea Domului Stâncii, finalizată în 691, şi a ordonat ca Al-Aqsa să devină un lăcaş permanent de cult. Deși oficial Domul Stâncii era menit să marcheze locul ascensiunii la cer a lui Mahomed în călătoria sa extatică nocturnă, după unii specialiști, califul a dorit în fapt să afirme adevărul superior al islamismului față de creștinism și iudaism şi să împiedice Biserica Sfântului Mormânt „să tulbure minţile musulmanilor”. De aceea cupola Domului Stâncii are aproximativ aceeași înălțime ca cea a Bisericii Sfântului Mormânt. Califul s-a implicat mult în ridicarea și administrarea Domului și se spune că înaintea slujbelor punea nu mai puţin de 52 de îngrijitori să spele clădirea cu apă parfumată cu mireasmă de trandafir, şofran şi mosc.

Construirea Domului Stâncii a marcat simbolic transformarea Ierusalimului dintr-un oraș mai întâi iudaic, apoi creștin, într-unul musulman.

După ce, în 1187, Saladin a cucerit Ierusalimul de la cruciați, succesorii săi din dinastia ayyubidă (1193-1260) şi mamelucii care le-au urmat (1260-1516) au înzestrat Muntele cu domuri, fântâni şi școli coranice, dând astfel gradual locului forma pe care o cunoaştem astăzi. Alte adăugiri minore au fost făcute și de otomani.

Prima impresie pe care o ai după intrarea pe esplanadă este aceea de imensitate - suprafața pavată cu pietre, o parte datând din vremea celui de-al Doilea Templu, pare să se întindă până foarte departe, întreruptă însă, din fericire, de spațiile umbrite datorate chiparoșilor, curmalilor și măslinilor. De sărbători, locul poate găzdui sute de mii de credincioși; nu aveam cum să asist la așa ceva, însă în după-amiaza zilei de vineri, când ne-am întors din excursia făcută la Iordan, Masada, Marea Moartă și rezervația Ein Gedi, am zărit îndreptându-se spre Poarta Damascului mii de musulmani veniți cu autocarele din toată țara pentru a se ruga de Ramadan la Nobilul Sanctuar.

Al doilea lucru care atrage atenția este multitudinea construcțiilor: în afara celor două clădiri principale - Domul Stâncii și Moscheea Al-Aqsa -, în incintă există alte zeci de monumente de dimensiuni mai mici: morminte, minarete, pavilioane, ”mastaba” (platforme înălţate), ”mihrab” (firide pentru rugăciune), ”madrasa” (școli coranice) sau ”sabil” (fântâni). Multe din aceste construcții au fost ridicate de mameluci într-un stil arhitectural specific, caracterizat prin zveltețe, intrări străjuite de arce, zidărie în dungi roșii, albe și negre numită ”ablaq”, lucrături elaborate în lemn, mozaicuri și vitralii. Tot ei au perfecționat stilul caligrafiei în care sunt redate versetele coranice și pe cel al motivelor decorative geometrice, elemente importante în arta musulmană, care interzice reprezentărille antropomorfe și zoomorfe.

Esplanada este împrejmuită de ziduri groase ce ating 65 m înălțime în colțul sud-estic, însă trebuie ținut cont de faptul că din templul herodian s-au păstrat blocuri ascunse până la 13 m sub pământ.

Impresionant prin cupola aurie, mozaicurile predominant albastre și proporțiile perfecte, Domul Stâncii (Dome of the Rock, Qubbat al-Sakhra), unul din simbolurile Ierusalimului, este cel mai vechi monument islamic major și totodată o capodoperă a arhitecturii musulmane.

Este cunoscut și ca ”moscheea lui Omar”, o dublă eroare, căci nu a fost ridicat de Omar, unul dintre ”locotenenții” profetului Mahomed, și nici nu este moschee, neavând sală de rugăciuni și perete qibla (cel care indică direcția spre care trebuie să se roage credincioșii, cu fața către Kaʼaba din Mecca), iar mihrabul, adică nișa semicirculară din peretele qibla, se află în cripta de dedesubt. Domul este în fapt un sanctuar religios menit să adăpostească piatra sfântă de pe care Mahomed s-a înălțat la ceruri și totodată cea pe care Avraam/Ibrahim a vrut să i-l aducă jertfă lui Dumnezeu pe însuşi fiul său Isaac, respectiv pe fiul Ismail în tradiția islamică (Fac. 22:1-14; Coranul 37:100-109).

Clădirea este vizibilă din multe puncte ale orașuli, dar probabil că cele mai cuprinzătoare și reușite fotografii se pot face de pe Muntele Măslinilor. Are formă octogonală și fiecare dintre laturi se întinde pe 67 m, exact diametrul cupolei, soluție constructivă preluată, se pare, de la bisericile bizantine. Spre platforma pe care se înalță Domul duc opt șiruri de trepte (corespunzând laturilor), numite de musulmani ”balanțe”, deoarece aici ar fi cântărite sufletele oamenilor în Ziua Judecății. Scările sunt încununate de arcade (”qanatir”), unele din ele cu coloane provenite de la construcțiile romane.

Pereții exteriori sunt placaţi cu lespezi de marmură tivite cu plăci de ceramică albastră. Decoraţiunile actuale – o combinaţie de inscripţii coranice, forme geometrice, frunze de viţă de vie şi flori – au fost realizate la porunca lui Suleiman Magnificul în secolul al XVI-lea, fiind renovate şi reparate în repetate rânduri.

În 1955, iordanienii au demarat un amplu program de restaurare care a inclus înlocuirea plăcilor ceramice deteriorate. Aurul care acoperea inițial cupola și despre care se crede că a fost topit pentru a plăti datoriile unui calif risipitor, fusese înlocuit cu plumb, un metal greu, iar în anii 1960 s-a recurs la foițe de aluminiu anodizat, un material mai ușor și mai ieftin. În 1993 s-a intervenit din nou asupra cupolei în urma donației de foiță de aur de 1,3 milimetri grosime făcută de regele Hussein al Iordaniei. Cele 80 kg de aur necesare l-au costat 8,2 milioane de dolari pe rege, care și-a vândut în acest scop una din reședințele londoneze.

Așa cum spuneam, accesul nemusulmanilor înăuntrul Domului este interzis, dar câteva detalii culese din diverse surse descriu un interior bogat ornamentat, cu covoare groase și pereți împodobiţi cu brâuri de mozaicuri cu foiţă din aur și pietricele în nuanţe predominant de auriu şi verde păstrate din clădirea originală. Principala inscripție îl celebrează pe Saladin. Pe piatra sfântă, înconjurată de 12 coloane de marmură, se păstrează urma piciorului lui Mohamed și amprenta mâinii arhanghelului Gavriil. Fire de păr din barba Profetului sunt păstrate într-un altar alăturat, expus o singură zi pe an, în ziua a 27-a a Ramadanului.

Vinerea, Domul Stâncii este rezervat pentru rugăciune femeilor musulmane, în timp ce bărbații se roagă în moscheea Al-Aqsa.

Masjid al-Aqsa (”moscheea cea mai îndepărtată”), cel mai mare lăcaș de cult islamic din Ierusalim, a fost construită la ordinul califului Abd al-Malik, fiind terminată în 705 de fiul său Al-Walid și refăcută după cutremurul din 1033 de califul Al-Zaher, care a adus-o în mare măsură la forma de astăzi. De-a lungul timpului, a fost distrusă de incendii și cutremure și renovată de multe ori, cel mai recent între 1938-1943, când a fost înzestrată cu coloane de marmură donate de Mussolini și s-a montat un nou acoperiș cu fonduri furnizate de regele Farouk al Egiptului. Se află imediat în dreapta Porții Maurilor, pe locul pe care se presupune că se găsea piața în vremea Templului.

Clădirea, mult mai sobră și mai puțin ornamentată decât Domul Stâncii însă cu frumoase porți cu arcade și o cupolă impresionantă, argintie la origini dar înnegrită de vreme, este de dimensiuni considerabile, putând adăposti peste 4.000 de credincioși.

Deși, nefiind musulmană, nu am putut intra, am avut ”șansa” de a face pe furiș două fotografii de interior contra sumei de 40 de shekeli, episod tragico-comic pe care vi l-am povestit în reviewul de debut al seriei Israel vezi impresii. Aveți așadar ocazia rară de a vedea imagini cu coloanele de marmură de culoare pală care despart cele șapte culoare și cu mozaicurile în nuanțe de verde, auriu și albastru ce decorează grinzile care susțin arcadele.

În 1099, după succesul primei cruciade și cucerirea Ierusalimului de către creștini, Godfrey de Bouillon, duce de Lotharingia Inferioară, a transformat moscheea Al-Aqsa în biserică și și-a stabilit aici cartierul general. Mai târziu, ordinul militar al Cavalerilor Templieri, fondat în 1118, și-a luat numele de la complexul religios, numit de ei ”Templum”. Pe latura vestică a Moscheii Al-Aqsa, Godfrey de Bouillon a construit un arsenal, frumoasa clădire cu arcade ce găzduiește în prezent Moscheea Femeilor și Muzeul Islamic, cea mai veche instituție de acest gen din Ierusalim, fondată în 1923. Din păcate, este închisă pe termen nedeterminat, însă adăpostește fragmente din minbarul (amvonul din care imamul ține predicile) din lemn de cedru, încrustat cu fildeş şi sidef dăruit de Saladin, care a ars în incendiul provocat în 1969 de un creștin fanatic.

Cruciații își țineau caii în grajdurile lui Solomon (Solomonʼs stables), parte a sistemului de galerii labirintice sprijinite de coloane masive construit de Irod pentru a susține structura esplanadei. Se crede că în acele vremuri aici erau aduse animalele pentru sacrificările ritualice. În 1996, spațiul a fost transformat în Moscheea El-Marwani, accesul nemusulmanilor fiind interzis.

În afara Domului Stâncii, în cadrul complexului există alte nouă domuri de dimensiuni mult mai mici. Dintre acestea se remarcă Domul Înălţării (Dome of the Ascension; Qubbat al-Miraj), restaurat în 1200 d. Hr., data construcţiei iniţiale nefiind cunoscută; Domul Profetului (Dome of the Prophet; Qubbat al-Nabi), înălţat pe opt coloane de marmură în jurul anului 1845; și Domul Lanţului (Dome of the Chain; Qubbat al-Silsila), , considerat un model la scară mai mică al Domului Stâncii. Numele său derivă de la o legendă potrivit căreia, pe vremea lui Solomon, cei care spuneau o minciună ţinându-se de un lanţ atârnat de acoperiş erau loviţi de fulger şi mureau pe loc.

Muntele Templului adăposteşte şi şapte fântâni, dintre care cea mai impresionantă, Fântâna Sultanului Qaitbey (Sabil of Sultan Qaibey), este o construcţie mamelucă clasică purtând numele celui care a restaurat-o în 1482. Fântâna cunoscută drept Al-Kas (Cupa) este cea folosită pentru spălarea rituală de dinaintea rugăciunii.

După vizita la Zidul Plângerii, plimbarea pe Muntele Templului a venit ca o completare firească, menită să întregească în mintea mea imaginea unui loc cu profunde semnificații religioase, aflat în miezul disputelor nesfârșite care înveninează viețile evreilor și palestinienilor deopotrivă. Alături de Biserica Sfântului Mormânt, sacră pentru creștini, istoria milenară atât de zbuciumată a acestui complex de dimensiuni colosale este în fapt povestea Ierusalimului însuși, un oraș complex și complicat, așa cum am spus-o în repetate rânduri, un ”centru al lumii” pe care ar trebui, probabil, să-l vizităm cu toții pentru a ști de unde am venit și încotro ne îndreptăm...

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube.

---

VIZUALIZĂRI: 5215 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI