În Eghina, acasă la Sfântul Nectarie - vindecătorul de cancer și alte boli incurabile

TIPĂREȘTE

Despre Sfântul Nectarie Taumaturgul și despre minunata sa mijlocire către Dumenzeu întru împlinirea rugăciunilor celor ajunși în nevoie am auzit și eu, ca mulți alții, fără a stărui în cercetarea mai de amănunt a vieții și harului său duhovnicesc. Pentru mine era doar ”Sfântul vindecător de cancer” și asta socoteam că-mi este suficient spre a-l cinsti și a-l prețui ca ales al lui Dumnezeu. Iar faima sa de făcător de minuni o luam ca atare, fără s-o idealizez, dar nici s-o ignor.

Într-o zi însă, aveam să-l ”întâlnesc” pe Sfântul Nectarie și să trăiesc eu însămi o mică minune. Despre călătoria care a prilejuit această întâmplare, doresc să vă povestesc în cele ce urmează.

Pe la mijlocul lui august 2014, împreună cu un grup de 15 prieteni, bărbați și femei, am pornit într-un pelerinaj de șapte zile prin cele mai reprezentative lăcașuri ortodoxe din Grecia. Traseul a fost gândit ca un circuit, iar obiectivele vizate au fost alese ca și altădată, pe seama criteriului : lăcașul să dețină moaște sau relicve sfinte. Am fost însoțiți de un preot slujitor, care s-a dovedit un minunat tovarăș de călătorie.

În total am parcurs mai bine de 3000 km cu un microbuz Mercedes de 20 locuri nou-nouț, ceea ce a însemnat că parametrii de confort termic în plin sezon estival au fost respectați în cele mai bune condiții. Cu o singură excepție, cazarea a fost asigurată la hoteluri sau pensiuni, rezervarea realizându-se prin intermediul unei agenții turistice locale. În rest, scenariul și regia pelerinajului ne-a aparținut 100%, sufletul acestui exercițiu de orientare și organizare fiind o tânără profesoară de religie din anturajul nostru. Costul integral al călătoriei, incluzînd transportul (cu microbuzul și cu ferry), taxele de autostradă și cazarea a fost fix 300 euro.

În linii generale, iată care a fost itinerariul străbătut :

Ziua 1 : Pitești - Mănăstirea Rila (moaștele Sf. Ioan de Rila) - Bansko

Ziua 2 : Bansko-Igoumenitsa-Corfu (Biserica Sf. Spiridon cu moaștele Sântului Spiridon)

Ziua 3 : Kerkira – Igoumenitsa – Preveza – Patra (Biserica Sf. Andrei cu moaștele Sfântului Andrei și un fragment din crucea pe care a fost răstignit) – Loutraki

Ziua 4 : Loutraki - Nea Makri (Mănăstirea. Sf. Efrem cel Nou cu moaștele Sfântului Efrem cel Nou) – Atena – Pireu – Eghina (Mănăstirea Sf. Nectarie și Mănăstirea Sf. Ecaterina, fiecare cu moaștele sfinților de hram)

Ziua 5 : Eghina- Pireu – Chalkida – insula Evia (Mănăstirea Sf. Ioan Rusul din Prokopi, cu moaștele Sfântului Ioan Rusul) - Volos : Mănăstirile Kato Xenia (Brâul Maicii Domnului) și Ano Xenia (moaștele Sfântului Mucenic Ciprian-izbăvitorul de vrăji)

Ziua 6 : Volos – Meteora (Mănăstirile Sfântul Ștefan și Marele Meteor cu craniul Sfântului Haralambie și icoane făcătoare de minuni) – Tembi (Mănăstirea Sfânta Paraskevi cu moaștele acesteia) - Salonic (Catedrala Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir cu moaștele Sfîntului Dimitrie și cele ale Sfintei Anisia)

Ziua 7 : Salonic – Sofia (Catedrala Mitropolitană Sf. Nedelya sau Sfânta Duminică, cu moaştele Sf. Ştefan Milutin) -Pitesti.

Din tot acest periplu, voi rememora astăzi doar popasul în insula Eghina.

În dimineața celei de-a patra zile am plecat de la Loutraki pe la ora 8. Am călătorit spre Nea Makri și după ce ne-am închinat la moaștele Sfântului Efrem cel Nou din mănăstirea omonimă, am pornit către portul Pireu, via Atena. Am ajuns în port pe la ora amiezii și grație priceperii șoferului, am identificat foarte repede dana nr. 8, acolo de unde plecau feriboturile cu destinația Eghina. Chiar din dană au fost procurate biletele dus-întors pentru tot grupul, valabile 24 ore, cu unul din feriboturile companiei ”2wayferries”. Ne-am îmbarcat îndată și cam după un sfert de oră am pornit să traversăm Golful Saronic.

Ca și altădată, călătoria cu feribotul a fost o încântare. A durat o oră și un sfert, timp suficient pentru a face cunoștință cu nava. Pe puntea superioară, am admirat portul Pireu pe măsură ce se îndepărta, am salutat întâlnirea cu marile și micile nave maritime, unele ancorate, altele în plină navigare, ne-am întrecut în viteză cu valurile Mării Egee sau cu pescărușii în zbor, am rânduind ședințe foto cu deschidere spre toate cele patru puncte cardinale. Dincolo de căldura toridă de afară, pe puntea interioară, într-un decor elegant și într-o ambianță plăcut răcoroasă, ne-am răsfățat cu un cocteil de fructe ușor alcolizat și am urmărit pe ecranul unui LED imens un interesant film de promovare turistică a Insulei Eghina.

Am aflat astfel că insula Eghina (cunoscută și sub alte denumiri : Aegina, Egina, Nosos Aigina, Engia, Alginia, ș. a., și supranumită ”diamantul Golfului Saronic”) este o destinație turistică de top, fiind accesibilă pentru călătorii și sejururi în tot timpul anului, datorită climei mediteraneene preponderent uscate și împletirii firești a vieții tradiționale locale cu rigorile unui turism tot mai performant și mai sofisticat.

Ca parte a unui imperiu antic, Eghina are și ea propria sa mitologie și istorie, care-i personalizează imaginea și o fac cu atât mai atrăgătoare pentru prezumtivii turiști : de-a lungul timpului, ea a fost pe rând locul unde prințesa Aegina, una din fetele zeului râurilor, Asopus, a fost adusă de înamoratul Zeus și unde l-a zămislit pe primul rege al insulei, Aiakos; a fost sălaș de corsari, ducat venețian, reședință otomană, dar și portstindatd al luptei de independență a Greciei de la începutul secolului 19. Azi, Eghina este prezentată ca loc preferat atât de etnicii greci, care dețin numeroase reședințe de vacanță în insulă, cât și de turiștii de pretutindeni, fascinați de autentica atmosferă greceasă pe care o descoperă aici.

Elogioasa prezentare a insulei mi-a trezit în suflet regretul că în puținul timp cât aveam să rămânem acolo, n-aș fi putut experimenta niciuna din atracțiile sugerate de filmul cu pricina. Din fericire, această amară percepție nu s-a adeverit, pentru că ne-a fost dat să cunoaștem câte un pic din ceea ce poate oferi o destinație de vacanță grecească : cazare, mâncare tradițioanală, peisaje, contact cu cultura și cu spiritualitatea locului.

Când am ajuns la Aegina Town, principalul oraș al insulei și centrul ei economic, soarele încă ardea cu putere, iar portul se zărea colorat într-o atotstăpânitoare culoare ruginie, pâlpâind parcă sub arșița unui foc nevăzut.

Ne aștepta chiar la chei o doamnă trecută ușor de prima tinerețe, dar foarte dinamică și … temperamentală. S-a dovedit a fi o româncă stabilită în insulă de mai bine de 15 ani, cu care organizatoarea pelerinajului aranjase să se ocupe de cazarea noastră pe insulă. Firește că persoana cu pricina era în cunoștință de cauză asupra scopului călătoriei ce ne adusese în pragul casei sale, dar din punctul dumneaei de vedere, noi reprezentam doar niște conaționali de pe urma cărora putea trage niscaiva foloase bănești. Nu m-a deranjat câtuși de puțin această postură, în fond din acest job trăia, în schimb m-a agasat modul cum s-a prezentat pe sine însuși, făcând exces de povești, unele verosimile, altele evident gogonate. Încă de la început, în ciuda volubilității și străduinței de a se face bineplăcută, doamna cu pricina n-a rezonat cu mine pe nicio frecvență. A urcat alături de noi în microbuz și asumându-și rolul de ghid ne-a condus la locul în care aveam să ne cazăm. N-a fost tocmai aproape, pentru că am mers vreo 12 kilometri spre sud, până în satul Perdika, acolo unde ne aștepta vila rezervată nouă. Pe drum, doamna ” ghidă” ne-a împărtășit cu lux de amănunte și belșug de laude de sine din epopeea și experiența grecească a domniei sale. Concluzia acestei apologii era una singură: am venit aici forțată de împrejurări nefericite, am muncit pe brânci câțiva ani buni, iar acum mă pot bucura de propria mea afacere, un restaurant chiar pe faleza din Aegina Town, la care vă aștept să cinați.

Ajunși la Perdika, vila ce ne fusese rezervată s-a dovedit neîncăpătoare pentru micul nostru grup. ”Nu vă faceți griji, ne-a asigurat conaționala noastră, șase persoane pot fi cazate la Hotelul Veneția, aflat la vreo trei sute metri depărtare”. Singura problemă era că acolo erau libere doar două camere, fiecare cu câte trei paturi. Chiar și la vilă era disponibilă o singură cameră dublă, celelate fiind cu trei și patru paturi. Prin bunăvoința tuturor, eu și soțul meu am avut privilegiul de a înnopta în acea singură cameră dublă.

N-aș vrea să scriu un review despre această locație pe care n-aș ști cum s-o denumesc și nici s-o localizez. Vila nu avea nicio firma, iar când am solicitat un business-card sau o măcar o carte de vizită, doamna care ne cazase a pretins că vila nu e înscrisă de sine stătătoare în circuitul turistic, ci este un resort al Hotelului Veneția.

Oricum, prea multe nu sunt de spus despre această unitate de cazare. Vila era o construcție nouă, curată și primitoare, în care ne-am lăsat grăbiți bagajele, pentru că voiam să ajungem înainte de apus la Mănăstirea Sfântului Nectarie și la care am revenit târziu, după miezul nopții, pentru odihna necesară continuării călătoriei.

Deși, după părerea mea, confortul în vilă este unul de trei stele, deci merită să stai acolo, mai ales dacă familia e în formație completă, copii și părinți, camerele având grupuri sanitare proprii și câte un mic oficiu pentru prepararea și servirea mesei, dotat cu toate ustensilele necesare, locația ca atare este mult păgubită de împrejurimile total neîngrijite și de depărtarea cam mare până la plajă. De altfel, întreaga așezare are o înfățișare prăfuită și anostă, un amalgam ciudat de nou și vechi, modern și rustic, un loc pe care pare-se localnicii l-au abandonat … rușilor, căci pretutindeni în jur auzeai vorbindu-se în rusește. Chiar și cele două mici marketuri din vecinătatea vilei noastre, al căror prag l-am trecut în căutare de apă (eu) și țigări (soțul), s-au dovedit a fi tot investiții rusești, căci personalul vorbea exclusiv limba rusă! Hotelul Veneția însă, pe care l-am văzut în dimineața următoare, părea foarte atrăgător, mai ales că dispune de piscină proprie și se află în imediata vecinătate a țărmului.

În sfârșit, după ce ne-am debarasat de bagaje, am pornit către Mănăstirea Sfântul Nectarie. Ne-a însoțit, firește doamna care ne întâmpinase la sosire, căci nu voia să ne piardă de clienți la restaurantul domniei sale. De data asta a fost ghid doar pentru șofer, suplinind cu succes rolul GPS-ului, căci nouă nu ne-a mai povestit nimic, nici despre domnia sa, nici despre mănăstirea spre care ne îndreptam. Îndumările cu pricina s-au dovedit a fi însă de mare folos, pentru că am ajuns la mănăstire după doar douăzeci de minute de mers.

Tot la sugestia respectivei doamne, am urcat dealul pe lângă biserica cea nouă a mănăstirii și am oprit microbuzul în parcarea de la intrarea în vechea mănăstire. S-a dovedit că acesta este traseul optim de vizitare, întrucât odoarele cele mai de preț legate de viața și minunile Sfântului Nectarie se găsesc la vechea mănăstire.

Din punct de vedere geografic, Mănăstirea Sfântul Nectarie se află în mijlocul insulei, la distanță aproape egală între Aegina Town și Agina Marina, cele două localități simetrice de pe țărmul vestic, respectiv estic al insulei.

Ansamblul mănăstiresc cuprinde două biserici, una în deal, alta mai la vale, legate între ele printr-o frumoasă alee în trepte, dar și alte acareturi necesare vieții de obște : arhondaric, pangar, chilii, aghiasmatar. Totul este foarte îngrijit, iar construcțiile par proaspăt renovate. Paleta coloristică este veselă, predomină albul, dar nu lipsesc nici culorile înflăcărate ca roșul, portocaliul, galbenul și cărămiziul.

Mănăstirea de sus a fost construită peste ruinele unei vechi mănăstiri bizantine, iar la ctitoria ei s-a ostenit muncind fizic însuși Sfântul Nectarie. A fost sfințită în anul 1907 cu hramul Sfânta Treime și de atunci a fost lăcaș de închinăciune după modelul Sfinților Părinți, pentru o obște de maici călăuzite duhovnicește, până la moartea sa în anul 1920, chiar de Sfântul Nectarie. Și astăzi mănăstirea respectă tradiția și regulile ascetice ale vechilor așezăminte monahale, în incintă fiind prohibit consumul de carne, ouă și lactate.

Biserica din vale, cunoscută sub numele de Catedrala Sfântului Nectarie a fost construită mulți ani după moartea Sfântului, spre a adăposti o parte din moaștele sale făcătoare de minuni și este considerată cea mai mare biserică ortodoxă din sudul Europei. N-am reușit să aflu când s-a început zidirea, dar la data vizitei noastre, în interior se mai lucra încă la finisaje.

Despre viața și minunile Sfântului Nectarie vorbesc o mulțime de cărți, broșuri și site-uri de pe Internet. De aceea, nu cred că e cazul să reiau acest subiect, despre care fiecare are libertatea să se documenteze sau nu, după măsura propriului interes. Este de ajuns să spun că faima de făcător de minuni și tămăduitor de boli a Sfântului Nectarie, despre care vorbesc mărturiile a sute de credincioși ce i s-au rugat și au primit ajutorul sperat, este atât de mare încât a trecut nu numai hotarul Greciei și al țărilor ortodoxe, dar chiar și al continentelor. Am văzut la mănăstire mulți asiatici, negri, oameni vorbitori ai atâtor graiuri, încât puteai crede că te afli în turnul Babel.

Așa că vă invit să treceți alături de mine și cu pașii imaginației peste pragul porții de intrare la Mănăstirea Sfântul Nectarie. Este o intrare modestă, cu nimic ieșită în evidență. Dincolo de ea ni se deschide imaginea unui spațiu nu foarte încăpător, cu clădiri albe, fără etaj, destul de înghesuite în mica incintă. Întreaga suprafață este pavată cu marmură, în unele zone fiind realizate frumoase motive geometrice din marmură de diferite culori. Totul sclipește de curățenie. Există și vegetație, în special arbuști de boungavillea și leandu, dar și arbori din speciile de conifere mediteraniene, unii dintre ei ocrotiți a crește liber, chiar penetrând zidurile.

Primul popas îl facem la mica și vechea bisericuță Sfânta Treime (Aghia Triada) , aflată în partea stângă a intrării. Spun ”bisericuță”, pentru că înfățișarea ei e cu totul modestă și într-o oarecare măsură atipică arhetipului arhitectural ortodox : are două intrări simetrice pe fațadă, nu e înaltă și nici nu are turle. Pereții exteriori sunt pictați în dungi orizontale albe, cărămizii, portocalii.

Intrăm pe ușa din partea stângă, care ne conduce în capela moaștelor. În interiorul la fel de mic nu există pictură murală, pereții fiind acoperiți în cea mai mare parte de icoane de toate dimensiunile. În fața altarului și a baldachinului care adăpostește racla cu craniul Sfântului, sunt suspendate la înălțime foarte multe candele din metal prețios, daruri votive lăsate de credincioși în semn de recunoștință pentru ajutorul primit ca rod al rugăciunilor lor.

Ne închinăm după cuviință la moaștele Sfântului Nectarie, păstrate în două racle din aur și argint : una cilindrică, ocrotită de un clopot de sticlă, adăpostește craniul Sfântului, din care se zărește un mic fragment descoperit special pentru a fi văzut de pelerini; cealaltă conține mai multe părticele din trupul Sfântului, care nu sunt la vedere.

Măicuțele slujitoare în biserică primesc pomelnicele și acatistele. Nu se percep taxe, dar benevol, toată lumea însoțește rugăciunile de câțiva euro, mai mulți sau mai puțini, după cum socotește fiecare.

Am fost sfătuiți să scriem pomelnicele cu majuscule și să nu enumerăm mai mult de câte zece persoane, pentru vii (în stânga pomelnicului), respectiv pentru morți (în dreapta). Pomenirea în cadrul Sfintei Liturghii se face probabil o singură dată, căci nu-mi imaginez cum altfel se pot citi sutele de pomelnice și acatiste lăsate zilnic de pelerini. Cei care doresc pomenirea pe o durată mai lungă (șase săptămâni sau chiar un an), trebuie să se adreseze explicit măicuței care primește pomelnicul (în grecește, bineînțeles!) și să aducă daruri spre folosința așezământului : hrană de post (ulei, fructe, legume, făină, zahăr), materiale textile și, firește, bani. Acest prinos nu este o taxă de pomenire, deci nu e obligație, dar așa se procedează prin tradiție, pentru că totdeauna, credincioșii i-au adus lui Dumnezeu daruri din darurile primite de la El. Pentru cei care vor să lase daruri la Sfântul Altar, este bine de știut că acolo nu sunt primite alte prinoase în afară de untdelemn și tămâie.

Reveniți în curtea mănăstirii, inundată de lumina blândă a după-amiezii, ne îndreptăm spre capela care adăpostește mormântul Sfântului Nectarie. Este de fapt o mică bisericuță cu o turlă pe măsură, aflată imediat în dreapta Aghiei Triada. În interior se află un altar de slujire protejat de un grilaj metalic, mai multe icoane și cripta mormântului Sfîntului Nectarie, un frumos monument funerar din marmură albă, ornamentat cu chenar clasic grecesc în formă de S înlănțuit. Este de fapt locul unde a fost înmormântat inițial Sfântul, la 9 noiembrie 1920, când după o suferință mai lungă de un an pricinuită de un cancer de prostată, bunul părinte și-a dat obștescul sfârșit.

De-a lungul anilor, mormântul Sfântului Nectarie s-a dovedit izvor de tămăduiri și minuni duhovnicești, urmare cărora s-a hotărât ca rămășițele sale pământești să fie transferate în Sfânta Biserică. La deschiderea mormântului, în septembrie 1953, s-a aflat trupul său neputrezit și frumos mirositor, martor al sfințeniei și al harului divin. Potrivit dorinței Părintelui Nectarie, cea mai mare parte din moaștele sale au fost împărțite mai multor lăcașuri ortodoxe din lume, iar restul au fost reînhumate în Catedrala ce i-a fost închinată.

Mormântul Sfântului Nectarie este izvor nesecat de adevărate minuni. Se spune că unora, Sfântul le vorbește, motiv pentru care credincioșii zăbovesc minute în șir lângă lespedea mormântului, lipindu-și urechile de marmura rece, în speranța deslușirii vreunui semn călăuzitor. Mulți pretind că aud zgomote (pași, cuvinte, glas de clopote, bătăile inimii, râsete, suspine, chiar melodii), iar unii mărturisesc că au primit sfaturi și răspunsuri deslușite la rugăciuni, pe care urmându-le, au reușit să-și schimbe viața și destinul. Și se mai spune că fiecăruia Sfântul îi vorbește după credința sa. Iar eu n-am fost vrednică de un astfel de dialog, căci, plecându-mă cu urechea pe lespedea mormântului n-am auzit nimic, chiar nimic, doar liniște. M-am mângâiat cu gândul că Sfântul nu-și irosește cuvintele și semnele călăuzitoare, ci le vorbește doar acelora care cu adevărat au nevoie de un sfat sau un îndemn. Eu nu venisem să-i cer nimic Sfântului. Venisem doar ca să-i cinstesc memoria și să fiu mai aproape de locurile pe care le-a înnobilat cu sfințenia sa. Venisem pur și simplu ca să-i mulțumesc că m-a îngăduit lângă sfintele sale moaște. Nu mă așteptam deloc să aud de dincolo de lespedea mormântului : Bine ai venit, mulțumesc pentru osteneală și de-acuma, întoarce-te sănătoasă acasă! În plus, liniștea poate grăi și ea multe, trebuie doar să-ți deschizi inima și mintea și să auzi glasul ei odihnitor!

Revenim în curte. Chiar în fața capelei mormântului zărim un aghiasmatar. Lumea stă la rând să ia apă sfințită, noi cu regret realizăm că nu avem sticle disponibile. Nu-i nimic, ne consolează părintele însoțitor, puteți lua de la pangar aghiasmă și mir tămăduitor de la candela ce arde pe mormîntul Sfântului. Și nu costă nimic.

Înainte de a ajunge acolo, ne abatem pe la chilia Sfântului Nectarie. Se află chiar în spatele capelei mormântului. Ușa e deschisă și ne invită să-I trecem pragul. Urcăm patru trepte și pătrundem într-o încăpere mică, de fapt un antreu, mobilat sumar : un dulap cu vitrină, o canapea, două scaune. De pe pereți ne privesc icoanele Sfinților și portretul Sfântului Nectarie, într-un tablou original, cu chipul trist, dar ferm.

Din păcate, ușa care face trecerea spre chilia în care a viețuit și a murit Sfântul este închisă. O doamnă din grupul nostru ne asigură că a vorbit cu o maică să aducă cheia și să ne deschidă odaia. Am așteptat noi cât am așteptat, maica n-a mai venit! Cine știe ce înțelesese ea din limba gimnastică pe care, de obicei, o folosea cu mult succes colega noastră!

Ne întoarcem pe aceeași alee și o luăm la stânga prin fața capelei mormântului. La nici zece pași găsim pangarul, un magazinaș neîncăpător pentru mulțimea de pelerini. Nu dorim să cumpărăm ceva, vrem doar să luăm ulei de la candela mormântului, mir și agheasmă. Măicuțele impart doritorilor sticluțe de plastic de înălțimea degetului mic de la mână, umplute cu lichidele sfințite, despre care există credința că sunt tămăduitoare. Părintele ne asigurase că putem lua oricâte dorim, dar realitatea este că atunci când e aglomerație și cerere mare, se trece la … raționalizare, așa, ca să ajungă la toată lumea! Când ne-a venit și nouă rîndul, fiecare pelerin primea câte trei sticluțe, conținutul fiind la alegere. Eu și soțul meu am ales să luăm câte trei sticluțe cu ulei sfințit de la candela mormântului, pe care la întoarcerea acasă le-am împărțit rudelor și colegilor, oprindu-ne pentru noi doar două.

În sfârșit, putem purcede spre Catedrala Sfântului Nectarie. Trecem pe sub bolta zidurilor de incintă, apoi pe sub bolta vegetală de dincolo de ieșire și începem să coborâm pe aleea betonată, în trepte, care unește mănăstirea de sus cu cea de jos. Parcursul este foarte pitoresc, cu perdeaua de boungavillea înflorită din spatele balustradelor de beton, cu grădina frumos îngrijită din jur și silueta colorată a bisericii din vale, cu panorama dealurilor înconjurătoare (unii spun că ar fi munți, mie mi s-au părut mai mult dealuri), în parte aride și sterpe, în parte înverzite de plantațiile de măslini.

Ajungem la catedrală în câteva minute și ne lăsăm copleșiți de imensitatea ei. Este o construcție monumentală, cu cupolă centrală, o turlă și o clopotniță foarte înaltă. A fost placată cu gresie autohtonă de culoarea mierii, care se asortează perfect cu albastrul cerului, atunci când silueta bisericii se lasă desenată peste imensitatea celestă.

Urcăm cele nouă trepte de marmură de la intrare și pătrundem în naos. Este imens, dar încă în stadiu de finisare, căci pereții nu sunt pictați, iar schelele metalice întrețes structura suport pentru lucrarea picturii pe cupolă.

Ceea ce s-a finalizat însă, copleșește prin frumusețe și calitate : catapeteasma din lemn cu minunate icoane aurite, grilajul din marmură dantelată din fața sa, podeaua desenată în pătrate de marmură albe și negre, imensele candelabre aurite cu sute de becuri, vitraliile cu totul originale (marmură perforată în modele geometrice și obturată în cavitățile realizate cu bucăți de sticlă colorată), scaunele elegant sculptate, disponibile credincioșilor în timpul sfintelor slujbe.

Cu totul desăvârșit este paraclisul Sfântului Nectarie. Aici construcția și decorarea a fost finalizată și totul pare impecabil. Osemintele Sfântului Nectarie sunt păstrate într-o raclă masivă din metal aurit, ornamentată din belșug cu basoreliefuri. Racla a fost așezată sub un baldachin de marmură dantelată, deosebit de frumos și impecabil lucrat.

Ne-am închinat încă o dată la moaștele Sfântului Nectarie, apoi la icoana Sfântului din fața altarului, am mulțumit Mântuitorului și Maicii Sale că ne-au dat putere să ajungem în acest loc binecuvântat.

În cele din urmă ne-am întors la mănăstirea de sus, apoi la parcarea din spatele ei, acolo unde ne aștepta microbuzul. Soarele se apropia de linia orizontului, dar noi mai aveam de făcut un popas.

La vreo trei-patru sute de metri mai jos pe șosea, se află Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Deși era târziu și noi eram tare obosiți, nu puteam trece atât de aproape de acest așezământ fără a-i trece pragul.

Mănăstirea este mică și deloc impozantă prin amplitudinea construcțiilor. De cum pătrunzi în incinta mărginită de ziduri, parcă pătrunzi într-un mic sat tipic grecesc, cu biserică, alei, case, scări și terase într-un decor imaculat de alb. Toate par noi sau în orice caz, proaspăt renovate.

La un nivel mai sus sunt două biserici. Urcăm scările și pătrundem în prima dintre ele, cea mai mare (dar să nu vă închipuiți că e foarte mare, e doar o bisericuță). Ne aflăm în Biserica Sfânta Ecaterina, mireasa lui Hristos, care a fost martirizată prin tragere pe roata dințată și apoi prin decapitare pentru că a refuzat să renunțe la credința creștină. Ne închinăm la icoana făcătoare de minuni și la moaștele Sfintei Ecaterina. Se păstrează aici, într-o mică raclă de aur, una din mâinile Sfintei, precum și numeroase fragmente de moaște ale altor sfinți.

Auzisem că la pangarul lăcașului se vând inele care au stat o noapte pe mâna Sfintei Ecaterina și cu toții doream să cumpărăm. Pentru cei care nu știu, trebuie să spun că aceste inele amintesc de minunea trăită de Sfânta Ecaterina, după ce a refuzat să se căsătorească vreodată și s-a convertit la creștinism. Se povestește că într-o noapte Iisus i s-a arătat în vis, dăruindu-i un inel de logodnă și declarând-o mireasa Lui. A doua zi, trezindu-se, Ecaterina descoperi cu uimire inelul din vis strălucind pe degetul său. Această minune i-a schimbat cu desăvârșire viața, pe care din acel moment i-a dedicat-o până la moarte, Mântuitorului.

Din păcate, am ales să vedem mai întâi Biserica Sfântul Spiridon, aflată în aceeași incintă și deși vizita n-a durat mai mult de un sfert de oră, s-a dovedit că era prea târziu să mai facem cumpărături : pangarul se închisese între timp.

În Biserica Sfântul Spiridon există o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la care ne-am închinat mai întâi. Apoi, cu închinăciuni am cinstit și icoana făcătoare de minuni a Sfântului Spiridon. Este o icoană mare, de statura unui om, iar Sfântul Spiridon este înfățișat în mărime naturală, stand în picioare și cu ochii închiși (se spune că unora, Sfântul li se descoperă totuși cu ochii deschiși, dar noi nu am avut parte de această revelație).

Icoana este atât de desăvârșit lucrată, încât privind-o, ai senzația că nu-i vorba de o pictură, ci acolo sunt așezate chiar hainele Sfântului Spiridon. Ce e drept, la această percepție contribuie și modul de expunere a icoanei, ea fiind așezată într-un dulap cu pereți de sticlă și ușă frontală închisă cu cheia. Dulapul asigură astfel nu numai protecția icoanei, dar și conservarea unui fragment autentic dintr-unul din papucii Sfântului, așezat și el în josul vitrinei.

Este cunoscută cred povestea papucilor cu care sunt încălțate moaștele Sfântului Spiridon, aflate în Biserica omonimă din Kerkira, insula Corfu. Acești papuci trebuiesc înlocuiți an de an, întrucât în mod cu totul inexplicabil se tocesc vizibil și țesătura de mătase chiar se destramă. Se spune că Sfântul Spiridon își părăsește racla și cutreieră încă lumea, mergând să dea ajutor și să aducă alinare celor aflați în suferințe și care cu credință îl cheamă în ajutor. Papucii astfel uzați care au stat un an pe picioarele mumificate ale Sfântului, dar și veșmintele schimbate la fiecare praznic de pomenire, sunt dăruite altor așezăminte ortodoxe, fiind considerate la rându-le relicve sfinte, făcătoare de minuni. Un ritual asemănător se realizeză și la noi în țară cu veșmintele Sfintei Parascheva de la Iași.

Ei, și aici am ajuns la momentul care pentru mine a însemnat o adevărată minune.

Coborând treptele scării ce ducea la nivelul de jos al mănăstirii și sprijinindu-mă de balustradă am pus pesemne mâna pe o viespe, sau albină, sau păianjen, oricum o mică insectă veninoasă. N-am văzut-o și nici nu am simțit-o. Dar n-am apucat să ajung până la poarta de ieșire, străbătând o distanță nu mai mare de 10 – 15 metri, că degetul arătător de la mâna stângă a început să mă ardă și să mă junghie. În următoarele minute durerile au devenit atroce iar degetul s-a înroșit și s-a umflat atât de tare, încât nu mai puteam să-l îndoi. Am încercat să-l masez, dar cum îl atingeam, parcă înfigeam cuțite în rană. Senzația acută de durere a continuat și după ce am revenit la microbuz și am pornit pe drumul de întoarcere. Doamnele din juru-mi au suspectat o alergie la o înțepătură de insectă, dar nimeni nu știa ce e de făcut în astfel de cazuri și oricum, niciun medicament nu ne era disponibil atâta vreme cât lăsasem toate bagajele la pensiune. Într-un târziu, soțul meu îmi zice mai mult în glumă : încearcă mirul vindecător de la mormântul Sfântului Nectarie! Chiar așa! Cum nu se gândise nimeni la virtuțile vindecătoare ale uleiului luat de la mănăstire tocmai spre a fi de folos în caz de boală?! Am scos repede sticluța și trecând peste durerile groaznice la atingerea degetului vătămat, am început să-mi fac un masaj ușor cu ulei sfințit, rugându-mă în gând : ”Sfinte Nectarie, dacă am greșit cu ceva și asta e plata păcatului meu, te rog iartă-mă! Și binevoiește Sfinte a mă mântui cu darul tău de această durere greu de suportat! ” Ei bine, deși totdeauna mă străduiesc să mă rog cu credință și nădejde, trebuie să recunosc că am rămas de-a dreptul surprinsă, ba chiar șocată, când deodată, durerea a început să fie mai suportabilă și în câteva minute m-a părăsit de tot. Inexplicabilul fenomen s-a petrecut atât de brusc și atât de radical, încât nimeni și nimic nu mă va convinge că a fost doar o întâmplare, că n-a fost lucrarea Sfântului Nectarie.

Degetul mi s-a dezumflat abia după câteva ore, dar culoarea vineție s-a păstrat vreo două zile. Locul înțepăturii, un punct roșu la încheietura falangelor, s-a dezvăluit cam după o săptămână, însă durerea nu a mai revenit. Iar eu am devenit martoră a puterii tămăduitoare a Sfântului Nectarie, care nu mi-a înșelat așteptările niciodată. Și azi, punând ulei sfințit din sticluța luată de la mănăstirea sa, pe locurile dureroase ale trupului meu, mă bucur negreșit de leac.

Ei, și după această întâmplare minunată, vă imaginați cu câtă înțelegere am primit propunerea doamnei ce ne însoțise, concetățeana noastră stabilită în insulă, de a merge direct la Aegina Town pentru a lua cina în restaurantul a cărei proprietară pretindea că este. De fapt, chiar venise ora cinei, era trecut de ora 20, iar lungul lanț de taverne înlănțuite pe faleza orășelului forfotea de lume.

Din păcate, experiența acelei cine în decor grecesc nu m-a încântat. Terasa restaurantului era goală, deși în jur, la alte taverne, nu aveai unde să te așezi. Ni s-au adus câteva liste de meniu și fiecare a comandat câte ceva. De toate s-a ocupat doamna care ne invitase. În afara a doi tineri, restaurantul părea să nu mai aibă alți slujbași. Iar unul dintre ei părea să fie șeful, în pofida faptului că doamna noastră se pretinsese proprietară.

Am așteptat destul de mult până ce ne-au fost aduse bucatele comandate, cred că vreo oră, timp în care am fost mereu îmbiați să servim bere sau alte băuturi alcolice. Era însă o zi de vineri, mulți dintre noi țineam post, iar părintele ce ne însoțea a găsit că e momentul să ne facă cinste cu un vin bisericesc adus din România. Așa încât puținătatea comenzilor venite din partea noastră au nemulțumit-o profund pe conaționala noastră. Socotind probabil că nu meritam prea multă atenție, în condițiile în care nu eram și consumatori, ne-a abandonat la mesele noastre și a revenit cu bucatele cam peste o oră. Atmosfera din jur era destul de pitorească, faleza plină de personaje, muzica frumoasă, încât perioada de așteptare nu ne-a stânjenit prea mult. Pentru mine și soțul meu, mult mai neplăcut a fost momentul când ne-a fost adusă mâncarea. Eu comandasem o salată grecească fără brânză Feta, soțul o porție de souflaki cu carne de pui. Am descoperit că salata era acoperită cu o felie de brânză, iar carnea de pui din souflaki era de fapt carne de porc cu slănină. Dacă n-am fi purtat un dialog în limba română la lansarea comenzii, aș fi consimțit că fusesem înțeleși greșit, dar evident, nu era cazul. N-am avut cui să ne plângem pentru n-a mai venit nimeni să ne întrebe de ”sănătate”. Dezinteresul cu care eram serviți era dovada clară că așteptările gazdei noastre nu fuseseră împlinite, nu eram clienți generoși, nu putea câștiga prea mult de pe urma noastră. În fine, am renunțat să comentăm sau să protestăm, am mâncat repede ceea ce ni se adusese, am cerut nota de plată deplasându-ne noi din terasă în restaurant și după ce am achitat-o (16 euro amândoi), am părăsit locația. Pentru că nu am mai revenit acolo, nu știu cât de cordială a fost despărțirea celorlalți de stimabila doamnă. Eu însă am avut încă o dată confirmarea : prima impresie nu mă înșeală niciodată!

Era o noapte caldă și frumoasă de vară pe care am gustat-o la figurat, hoinărind pe străzi și pe faleză pâna spre miezul nopții, ora reîntâlnirii cu grupul la microbuz. Am intrat în micile magazine, am cumpărat pâine și covrigi abia scoși din cuptor, ne-am delectat privind puzderia de ambarcațiuni ancorate la țărm, unele dintre ele ispititor de luxoase, am asistat la un mic spectacol de dans și muzică grecească, derulat chiar în mijlocul străzii.

A doua zi, înainte de a ne îmbarca pe feribot, unii dintre noi au luat micul dejun tot acolo unde cinaseră, am înțeles că fusese o înțelegere perfectată în cursul cinei din seara precedentă. Și astfel, mi s-a confirmat iarăși o altă realitate : oamenii sunt atât de diferiți, avem gusturi și așteptări atât de variate, încât nu e de mirare că ce mie nu-mi place, s-ar putea ca altora să le pară sublim, fermecător și de neratat. Ceea ce, în concluzie, s-ar traduce așa : dacă vă aflați vreodată în Aegina Town, nu ocoliți restaurantul cu terasă deservit de românca noastră. S-ar putea să vă placă și chiar să vă convingă să reveniți. Iar dacă n-o veți face, nu uitați că oriunde v-ați duce în insula Eghina, veți fi bineprimiți!

Și mai rețineți că în anul 1961, Sfântul Sinod al Bisericii Constantinopolului l-a proclamat pe cel ce a fost Ieromonahul Nectarie, Sfânt al Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, prăznuirea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie. Dacă veți vrea ca în acea zi să cereți ajutorul sau pur și simplu să cinstiți memoria Sfântului Nectarie, nu e nevoie să vă deplasați până în Eghina. La noi în țară sunt peste 50 biserici și mănăstiri care dețin moaște ale Sfântului Nectarie. Iată doar câteva : Mănăstirea Putna, Biserica "Sfantul Ierarh Nectarie" din Iasi, Catedrala din Sibiu, Manastirea Sfintei Cruci din Oradea, Patriarhia Română, Mănăstirea Dealu - Târgoviște, Biserica "Sfanta Parascheva" din Timisoara, Schitul "Sfântul Nectarie", sat Feneș, com. Armeniș, Jud. Caraș-Severin. Vă doresc călătorie binecuvântată și cu spor în tot ceea ce năzuiți!

Webmaster, dacă se poate o ilustrație muzicală de pe You Toube sau Trilulilu cu melodia ”Aggele mou” (Îngerul meu), în interpretarea lui Panos Psaltis. Cu mulțumiri anticipate!

---

VIZUALIZĂRI: 18739 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI