Casa memorială Alexandru Vlahuță, Mânăstirea Agapia

TIPĂREȘTE

"Să fii un om de ispravă, un sămănător de fericire, asta-i tot ce ți se cere; e singurul scop pentru care ți s-a dat viața. " / Alexandru Vlahuță

Mânăstirea Agapia este un lăcaș de cult ortodox deosebit pentru noi dar și un loc unde istoria și cultura românească se dezvăluie oricărui vizitator inițiat, celui ce a citit câteva pagini despre trecutul bisericii și obștii dar și despre românii de seamă ce i-au trecut hotarul pe sub bolțile largi de piatră. Unul dintre vremelnicii viețuitori ai unei case mai depărtată de biserică a fost părintele frumoasei opere "România pitorească" sau deja celebrei "Unde ne sunt visătorii? ", nimeni altul decât Alexandru Vlahuță. Cum a ajuns un bărbat să stea într-o mânăstire de maici? Simplu, avea rude apropiate printre miresele lui Isus, pe sora și pe mama sa.

Cunoscând bună parte din biografia prozatorului și poetului Al. Vlahuță, am intrat în mânăstire cu gândul de a nu rata iarăși casa memorială ce-i poartă numele, așa că după câteva clipe de rugă în biserica unde se ținea vecernia, după vizita la muzeul mânăstirii, ne îndreptăm spre o ușă laterală și de acolo pe uliță în sus, printre casele vechi locuite de maici, case cu frumoase lucrături în lemn specifice zonei, cu încă frumoase flori la cerdac, geamuri și curți. Ajunși la poartă, intrăm pe alee și urcăm cele câteva trepte până la ușa cu sonerie. Sunăm și după puțin timp apare o măicuță bătrână cu un chip luminos, plăcut. Intrăm, plătim și ne întreabă de unde-l cunoaștem pe Vlahuță! Păi după "România pitorească"! " Ei, dragii mei, Vlahuță a fost celebru și mult mai ușor de înțeles prin versurile sale! " și se apucă de ne recită poezii pe care, recunosc cu rușine, nici nu le știam, poezii filozofice, de dragoste, căci doar "Minciuna stă cu regele la masă" era și pe buzele noastre, restul nu.

Ne invită să vizităm salonul și camerele, nu avem voie să facem fotografii decât "așa, una două" și ne povestește viața scriitorului și istoria casei, cu plăcere, doar ne spusese că Vlahuță este preferatul ei.

Alexandru Vlahuță, copil al unei familii foarte numeroase, se naște în ajunul Micii Uniri, la 5 septembrie 1858, în satul Pleșești, azi jud. Vaslui, localitate ce acum îi poartă numele. Învață foarte bine deși este obligat de mic să muncească pentru a se întreține, urmează facultatea de drept din București, debutează cu un volum de poezii în 1887, versuri care au o puternică influență a lui Eminescu cel atât de adorat de Vlahuță, colindă țara și așa apare capodopera "România pitorească" în 1901. În viața personală suferă dezamăgiri în dragoste, se desparte de prima soție, de la a doua rămâne cu grija creșterii celor două fetițe pe care mama le părăsește, abia a treia soție îi este devotată. Este un adevărat magnet pentru că strânge în jur pe aproape toți marii oameni de artă contemporani lui: Eminescu, Nicolae Grigorescu, Delavrancea, Hașdeu, Caragiale, Coșbuc, Slavici, Brătescu Voinești, Goga, Băncilă și mulți alții. Pleacă voluntar pe front, se îmbolnăvește și moare în 1919, la 19 noiembrie, fiind înmormântat la Bellu. Despre omul sensibil, scriitorul implicat social, despre simpatia față de țărani și lumea satului, despre viața și iubirile muritorului de rând, nu are rost să umplu aici spațiul. Mă voi opri doar asupra dragostei lui pentru zona Agapiei, pentru mânăstire și căsuța în care și-a petrecut multe veri, vă voi povesti câte ceva din cele primite de la măicuță.

Din toți frații scriitorului, sora lui mai mare, Eliza Străjescu, văduvă, se retrage la Mânăstirea Agapia în 1880, devenind mireasa lui Isus cu numele de Elisabeta. Cumpără în 1890 de la maica Agripina Marcoci o căsuță de lemn în afara zidurilor mânăstirii, casă mult mai mică decât este astăzi, la care se mai construiește în 1902 un pridvor larg, plus două camere la parter, cheltuieli suportate de Al. Vlahuță, fapt consemnat în arhivele mânăstirii. Extinderea casei nu se oprește aici, după cum spune maica, salonul mare aflat la etaj este realizat din banii iluștrilor prieteni ai scriitorului, pentru a avea un loc unde să stea pe vreme rece sau ploioasă la deja celebrele cenacluri.

Aici avea să vină și mama poetului care se călugărește și ea cu numele de Elisabeta (în tinerețe mama era gata să se călugărească dar întâlnirea cu tatăl scriitorului o întoarce din drum), tatăl îmbracă rasa monahală la Mânăstirea Neamț devenind călugărul Nectarie, apoi și fratele Mihalache devine călugărul Mardarie. Cu timpul toți se vor aduna la Mrea. Agapia, în casa maicii Elisabeta, cea care a crescut tot aici și fetițele lui Vlahuță și care a trudit în slujba bisericii 45 de ani.

Casa avea un pridvor cu geamlâc și de-a lungul anilor a fost martora multor evenimente precum aniversarea a 100 de ani de viață ai părintelui Nectarie, căsătoria fiicei ce i-a moștenit talentul scrisului, Margareta cu nepotul lui Delavrancea, profesorul I. D. Ștefănescu, viitor bizantinolog de renume - e vorba de răsfățata Mimi din celebra scrisoare cu sfaturi a tatălui către fiică la vârsta de 17 ani; tot aici se aranjează și căsătoria celei de a doua fiice, Anișoara, cu fiul pictorului N. Grigorescu.

Viața însă avea să aducă multă umbră și întristare în acest loc. După moartea maicii Elisabeta, 1925, casa este părăsită, familia neavând cum să repare sau să folosească un bun ce aparținea mânăstirii. Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în 1958, se organizează o expoziție cu obiecte ce au aparținut lui Vlahuță. Abia în 1966 se restaurează de către Mitropolia Moldovei și Sucevei și, cu ajutorul familiilor celor două fiice, se organizează actualul muzeu unde se află mobilier autentic din casele lui Vlahuță, fotografii și scrisori originale, operele lui Vlahuță aproape în întregime, unele în ediții princeps, documente ce nu au fost expuse în alte locuri, picturi de Grigorescu, Băncilă, Ipolit Strâmbu.

Maica a tăcut, probabil era semnul că vizita se încheia, era sfârșitul unei zile pe parcursul căreia noi alergasem de ici colo iar casa aceasta probabil, sper, a fost vizitata de mulți. Din cele două cămăruțe, fostele chilii, pline de scoarțe autentice, mobila scriitorului, desenele Margaretei, înscrisuri, tablouri în ulei cu Vlahuță și tatăl său, icoane vechi, ceas pendulă, intrăm iarăși în camera mare unde în vitrine sunt "Dan", "România pitorească" ("atlas geografic comentat, traversat de o mare iubire de țară" / D. Micu), "Pictorul N. Grigorescu", ... De aici, maica toată numai zâmbet, de sub comănacul căreia se iveau câteva fire de păr alb - "Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să știe, / și a ști să-l porți e poate cea mai grea filozofie. " / Scrisoare către un bătrân de Al. Vlahuță - ne deschide ușa ce dădea direct în pridvor, nu fără a ne invita să-i mai trecem pragul și altă dată.

Parcurgem cu gândul aiurea aleea dintre flori, până la portiță, plăcut impresionați de căsuța mică cu etaj (parterul nu se vizitează), de măicuța ce ne-a încântat scurta vizită, filozofând că viața este asemeni unora dintre frumoasele flori mai plăpânde ce tocmai căzuseră sub bruma mult prea timpurie și recităm din memorie " Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii, / Să ne cânte rostul lumii și minunile naturii? "

O vizită aici este 3 lei de persoană, programul de iarnă este 9 - 17, exceptând ziua de luni când muzeul este închis.

Casa se află pe lista Monumentelor istorice a jud. Neamț, începând din 2004, aparține și este administrată de Mrea. Agapia iar uneori aici se țin cenacluri literare.

Despre picturile lui Grigorescu expuse în casa Vlahuță vă voi povesti într-un alt articol.

---

VIZUALIZĂRI: 2154 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI