O mănăstire centenară - Sfânta Ana din Rohia

TIPĂREȘTE

„Maramureșul e un simbol, o chintesență, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens și mai insidios decât sub altele – sufletul românesc sub forma lui cea mai loială, ademenitoare și mai elevată.” Nicolae Steinhardt

În prima zi a circuitului „Tradiții și meșteșuguri în Maramureș” , în drum spre Hotelul Seneca din Baia Mare, care mi-a fost gazdă vezi impresii, am vizitat mănăstirea ortodoxă Sfânta Ana din Rohia 

Se află la marginea satului omonim din Țara Lăpușului, pe șoseaua 18B, la mică distanță de Târgu Lăpuș și cca. 50 km de Baia Mare. Este o zonă colinară tare liniștită și frumoasă, în care alternează pajiști și păduri, iar satele răsfirate la poalele dealurilor sunt îngrijite și curate, cu case mândre, de oameni muncitori și gospodari.

Înainte de a trece la descrierea mănăstirii, câteva precizări:

■ Pentru mine a fost prima vizită la acest sfânt lăcaș.

■ Aflându-mă pentru întâia oară nu doar aici, ci și la o mănăstire maramureșeană, am fost foarte surprinsă de dimensiunile complexului și de puzderia de construcții. Ulterior, vizitând Mănăstirea Bârsana, aveam să înțeleg că acesta este modelul după care au fost ridicate în Maramureș mănăstirile noi.

■ Timpul avut la dispoziție a fost foarte scurt – o oră, motiv pentru care nu am reușit să văd decât de la distanță o parte din clădirile care alcătuiesc complexul monahal.

■ La data vizitei ‒ 14 august ‒, am găsit locul extrem de aglomerat cu pelerini veniți să asiste a doua zi la slujba de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Acest fapt nu a făcut decât să îngreuneze și mai mult obținerea acelei stări de reculegere și pace sufletească pe care o căutam (în mod firesc).

Să nu credeți însă că am plecat supărată sau dezamăgită. Multe lucruri m-au impresionat aici, și în primul rând așezarea pitorească a mănăstirii, în mijlocul unei păduri dese de fag și stejar, pe Dealul Viei, la cca. 500 m altitudine.  

După ce autocarul ne-a lăsat în parcarea din fața intrării în incintă, marcată printr-o poartă din zid, am purces să urc dealul - un drum asfaltat de cca. 1,5 km, prin pădure, către o altă poartă, de data aceasta din lemn. Dincolo de ea am observat că exista o a doua parcare, și n-am idee de ce șoferul nostru nu a oprit acolo ca să ne scutească de efort și de pierderea timpului, și așa drămuit.

Am trecut pe lângă mormântul episcopului Iustinian Chira (1921 - 2016) și după un cot am zărit o aglomerare de construcții care – recunosc – m-a lăsat cu gura căscată de uimire. Terenul stâncos fiind în pantă destul de abruptă, clădirile mi s-au părut cumva înghesuite, senzație la care au contribuit și tarabele unde se vindeau lumânări și foi pentru scris acatiste.

Așezământul a trecut prin mari schimbări de la modesta bisericuță ridicată în 1923 de preotul local Nicolae Gherman în memoria fiicei sale Anuța, moartă la vârsta de 10 ani, care i-a apărut mai multe nopți la rând tatălui ei în vis, cerându-i să construiască „o casă a Maicii Domnului” în Dealul Viei.

La început, preotul a decis să înalțe lăcașul într-o poiană numită „La stejarul lui Pintea” , unde a înfipt o cruce. Peste câteva zile a constatat cu uimire că aceasta nu se mai afla în poiană, ci pe o stâncă de pe coasta dealului. Așa că acolo a ridicat lăcașul din piatră și cărămidă, sfințit în 1926 pe data de 15 august.

Astfel a luat ființă primul așezământ monahal transilvănean de după Marea Unire din 1918. Multă vreme, el a rămas la stadiul de schit, neputându-se dezvolta din cauza accesului foarte dificil.

Pe site-ul https://manastirearohia.ro/ sunt amintite toate etapele care au urmat. Celelalte clădiri au fost adăugate treptat de-abia începând cu anii 1960, odată cu asfaltarea drumului și introducerea curentului electric.

După 1990, obștea mănăstirii s-a mărit la peste 25 de viețuitori, astfel încât în 1996 vechea biserică a fost dărâmată și doi ani mai târziu, exact în același loc, s-a ridicat biserica nouă.

Fapt interesant, arhitectura acesteia combină elemente din toate cele trei provincii istorice românești. Este în formă de cruce, cu pridvor brâncovenesc, un turn cu aspect de inspirație moldovenească și o înălțime mare (48 m), ca la vechile biserici maramureșene din lemn, dezvoltarea pe verticală fiind necesară din cauza topografiei. Pe fațadă s-a executat, în mozaic, icoana Deisis - copie a celei de la Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, iar în anul 2005 au fost adăugate, în medalion, chipurile în mozaic ale celor doisprezece apostoli.

Slujbele se țin în paraclisul de la demisol, având hramul Sfântului Ierarh Nicolae. Aici se păstrează icoana Maicii Domnului pictată de călugărul Nicanor de la Sfântul Munte Athos, scăpată miraculos dintr-un incendiu în deceniul patru al secolului trecut și restaurată în 2004 de un profesor din Cluj-Napoca.

Iconostasul a fost realizat între 1975-1979 de un profesor de sculptură bucureștean și conține scene din Sfintele Taine ale Bisericii și din Noul Testament. Pe stâlpii de susținere sunt sculptate imagini din viata martirilor ardeleni pentru ortodoxie, chipurile martirilor pentru neam (Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu și Avram Iancu), precum și figurile unor mari domnitori: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu cu fiii săi.  

Pe aceeași parte dreaptă a aleii, înaintea bisericii, se află Altarul de vară, construit între anii 1980-1983 în stilul vechilor biserici maramureșene cu turle.  

Drept în fața bisericii, pe pintenul abrupt al dealului, se înalță o clădire pe trei nivele ale cărei dimensiuni le eclipsează pe cele ale bisericii. Aspectul său m-a pus în dificultate și abia acasă, documentându-mă, am reușit să aflu că se numește Casa cu Paraclis și a fost ridicată între 1973-1975. În fața sa este o scară semicirculară pe care mulți pelerini își așezaseră păturile și pernele, pregătiți să petreacă acolo noaptea în așteptarea slujbei din ziua următoare. Pe fațada exterioară se afla un mozaic de 13 mp înfățișând-o pe Maica Domnului cu Pruncul.

La parterul acestui edificiu impozant înțeleg că sunt trei dormitoare destinate pelerinilor, la etajul întâi a fost amenajată biblioteca, iar la etajul al doilea se află Paraclisul „Izvorul Tămăduirii” , un spațiu de rugăciune, reculegere și meditație pentru viețuitorii mănăstirii.

Biblioteca a fost organizată de scriitorul, criticul literar, eseistul și juristul Nicolae Steinhardt (1912-1989) după modelul marilor biblioteci publice. În 1959 a fost acuzat de infracțiune de uneltire contra ordinii sociale odată cu lotul intelectualilor mistico-legionari (Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu etc.) și condamnat la 12 ani de muncă silnică. Un an mai târziu, în penitenciarul Jilava, Steinhard, evreu la origine, s-a convertit la creștinism.

Eliberat în urma grațierii generale a deținuților politici din 1964, a început să-și caute o mânăstire și în 1979, la recomandarea lui Noica, s-a stabilit definitiv la Rohia, fiind tuns în monahism un an mai târziu. în calitate de bibliotecar. S-a stins din viață în martie 1989 la Baia Mare, unde mersese pentru un consult medical.

Steinhard a fost cel care a pus în ordine cele cca. 23.000 de volume care alcătuiau la acea vreme biblioteca mănăstirii. Între timp, numărul acestora a crescut la 40.000, celor în limba română adăugându-li-se și scrieri în germană, maghiară, franceză, engleză și neogreacă. În afară de fondul principal teologic, biblioteca adăposteste și cărți din alte domenii: istorie, arheologie, arte plastice, jurisprudență, literatură, muzică, științe, diplomație, etnografie, filosofie, psihologie, precum și biografii, memorii, jurnale etc.

Din păcate, din cauza timpului limitat, nu am apucat să intru în clădire, iar celelalte construcții nu le-am văzut, pozat și filmat decât de la distanță.

Iată care sunt acestea:

Casa Albă, o construcție pe trei nivele și mansardă; adăpostește chiliile și spațiile administrative.  

Colțul Maramureșean este alcătuit dintr-o biserică și o casă, ambele din lemn, cu turle ce amintesc de arta populară maramureșană. Au fost construite în anul 2001. Biserica găzduiește muzeul monahal, cu o bogată colecție de cărți vechi bisericești și de icoane bisericești pe lemn și sticlă din secolul al XVIII-lea

Chilia sau Casa Poetului, ridicată între 1977 - 1979, are un parter și două nivele cu superbe verande. Aici au locuit părintele Nicolae Steinhardt și, temporar, poetul Ioan Alexandru. Dupa moartea parintelui Steinhardt, chilia a fost amenajată ca un mic muzeu.

Dar edificiul care m-a uluit, pur și simplu, este Centrul Monahal Cultural şi Social „Nicolae Steinhardt” . Început în 2008 și aflat în stadiu de finisare la data vizitei mele, acesta are nu mai puțin de 10 etaje!!!

Starețul mănăstirii a declarat că se dorește ca centrul – gândit de proiectant ca fiind un unicat - să găzduiască „activități duhovnicești, dar mai ales culturale și spirituale” , adăugând că va cuprinde „biblioteca mănăstirii, sală de lectură, o sală de conferinţe, sinodiconul mănăstirii, muzeul mănăstirii, unde va fi Muzeul Steinhardt, Muzeul stareţilor, adică al arhiepiscopului Justinian, al părintelui Serafim Man şi al celorlalţi stareţi, şi locul unde toţi oamenii de cultură din partea de Nord-Vest, din Maramureş şi Ţara Lăpuşului, se vor aduna, aşa cum este Academia Teologică de la Sâmbăta de Sus sau cum este la Izvorul Mureşului din ţinutul Covasna-Harghita” .

Nu știu ce să zic. Nu-mi dau seama dacă un „bloc” de zece etaje chiar era necesar sau dacă la mijloc nu este aceeași megalomanie care pare să fi cuprins Biserica Ortodoxă Română în ultimele decenii.

Nu insist mai mult asupra subiectului, oricum controversat. Pot doar să adaug că mie mi s-a părut că s-a exagerat. Dar poate că greșesc… Vă las pe voi să judecați.

Și totuși mănăstirea Sfânta Ana din Rohia merită, cu siguranță, vizitată. Nu doar pentru importanța sa religioasă, ci și pentru cadrul natural de excepție și – de ce nu? – ineditul construcțiilor.

---

VIZUALIZĂRI: 268 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI