Mănăstirea Almaș - pași într-o lume liniștită

TIPĂREȘTE

Micuța mănăstire Almaș se înscrie și ea în salba de mărgăritare a lăcașelor de cult, vechi vetre monahale din Ținutul Neamțului, a căror vârstă se întinde de-a lungul a 4-5 secole.

Ca să-i afli istoria, trebuie să te strămuți cu mintea cam pe la anul 1659, când ciobanul Vasile Almaș, împreună cu soția sa, Maria, sătul să se supună asupririi conducătorilor maghiari, părăsește satul său din Țara Hațegului și ia calea pribegiei. Pașii-i găsesc hodină în valea Almașului. Ajutat de răzeșii din partea locului, el ridică un paraclis din lemn cu hramul ”Sfântul Nicolae”, pentru oficierea slujbelor religioase, cu icoanele mari și iconostasul de la biserica din satul pe care-l părăsise. Acum, acestea se găsesc în muzeul mănăstirii. Ctitorul Vasile Almaș devine mai apoi, ieromonahul Vasile de la Mănăstirea Neamț.

Lăcașul Schitului Almaș este supus vitregiilor vremii, fiind distrus de tătari, împrejurare în care își pierde viața și Maria Almaș.

Soția spătarului Iordache Cantacuzino, doamna Ecaterina Cantacuzino se învrednicește și reclădește lăcașul din lemn în anul 1715. Schitul de călugări funcționează până în 1821, când este prădat de eteriști, iar călugării sunt torturați și alungați. Vrednic de remarcat este faptul că în decursul anilor, în ciuda dispozițiilor și opresiunilor din timpul regimului fanariot, în acest lăcaș slujbele nu s-au ținut niciodată în limba greacă.

Actuala biserică, construită din piatră în 1821, este ridicată de familia logofătului Balș, aceasta primind și hramul ”Duminica Tuturor Sfinților”.

Domnitorul Constantin Mavrocordat, cel care a suprimat iobăgia în țările române, înzestrează mănăstirea cu mai multe proprietăți și moșii, continuând de asemenea și construcția bisericii.

Deși inițial a fost destinat călugărilor, din 1821 schitul este locuit de călugărițe. În urma unui decret din 1959, Mănăstirea Almaș, ca de altfel majoritatea mănăstirilor, a fost desființată – era perioada instalării ateismului care urmărea anihilarea spiritualității românești. Maicile au fost nevoite să plece la mănăstirile Agapia și Văratec. După această consemnare, o lungă perioadă nu se mai pomenește nimic despre mănăstire, ea rămânând închisă.

De abia în 1987 este reînființat ca schit de monahi, dependent de Mănăstirea Horaița. În 1990 schitul devine mănăstire, iar biserica este sfințită în 1995, împrejurare în care primește și hramul ”Acoperământul Maicii Domnului”. Ansamblul mănăstiresc este inclus în Lista monumentelor istorice din județul Neamț.

Cum ne iese în cale Mănăstirea Almaș? Pe drumul ce leagă Piatra Neamț de Târgu Neamț întâlnim comuna Gârcina, o stradă nesfârșită cu case țărănești, răsfirate, nu-i vezi capătul, zici că-i pe lumea cealaltă… Încet, intrăm în lumea lui Hogaș, hoinar neabătut și un obișnuit al mănăstirilor Neamțului. La vremea lui, acum un secol și jumătate, el pe jos, noi cu mașina… Străbatem satul Almaș până aproape de capătul său, călăuză ne este pârâul Almaș, pe partea dreaptă, pe o întindere ondulată, dai cu ochii de turlele mănăstirii. De aici, mai întâlnești doar câteva case și pensiuni, apoi, drumul se afundă în pădurea deasă, într-un peisaj aproape sălbatic și o liniște deplină. Este un drum forestier ce șerpuiește spre mănăstirile Horaița și Horăicioara.

La ceas matinal, la pensiunea Almaș, unde eram cazați, ne trezeau dangătul grav al celor cinci clopote și toaca cu glas cicălitor, de la mănăstire. Dar ne plăcea… Ne despărțeau doar vreo 3-400 de metri. Și-ntr-o bună dimineață, după ce nepoțeii și-au astâmpărat cârceii de foame, am pus și ziua la cale - să vizităm Mănăstirea Horaița, dar până la ea, vom poposi mai întâi la Mănăstirea Almaș.

Cu toate că era dornică de alergat, după doar un minut de condus de la pensiune, i-am dat mașinii comanda ”pe loc repaus”.

Pășim pe podețul peste pârâul Almaș ce luneca grăbit la vale, trecem pe sub turnul-clopotniță de la intrare și sub o coastă de deal, ni se înfățișează Mănăstirea Almaș. N-avem cui să dăm binețe și ne îndreptăm spre biserică. Nu este mare, în exterior zidul său este înconjurat de un brâu de piatră, în relief. Câteva schele erau montate pe părțile laterale ale bisericii încercând, probabil, să ascundă ceva riduri ale zidurilor…

Construită în formă de cruce, conform tradiției ortodoxe, biserica are trei turle, cea centrală este mai înaltă decât celelalte două, așezate pe axa est-vest. Doar trei turle față de ceata celor opt de la Mănăstirea Horaița, vizitată ulterior.

În exterior, la nord și la sud este atașat altarului câte un pridvor. Ușa masivă sculptată în lemn de stejar de la intrarea în biserică mi s-a părut o capodoperă a artei decorative. Aceasta este încadrată de icoane ale sfinților Andrei și Pavel, realizate în mozaic multicolor.

Înfățișarea exterioară a bisericii este încălzită în interior de culorile vii ale picturii murale, albastrul fiind preponderent. Chipurile sfinților sunt sobre și concentrate. Biserica găzduiește lângă catapeteasmă, în partea stângă, icoana Sfintei Ana, considerată făcătoare de minuni. Se povestește că această icoană nu a putut fi distrusă sau urnită de la locul său atunci când eteriștii au prădat biserica. Amvonul, frumos sculptat și el din lemn de stejar, se află la loc obișnuit, în partea de nord a bisericii și nu la răsărit, cum, unic, l-am întâlnit la Mănăstirea Horaița.

O căsuță de tip țărănesc, din incinta mănăstirii, păstrează Paraclisul Sfântului Nicolae care datează din 1725. Alte clădiri adăpostesc săli de întruniri, chilii, muzeu. Nou construit, corpul de chilii este prevăzut la demisol cu bolte pentru adăpostirea lemnelor pe timp de iarnă. Soborul nu este numeros, doar patru viețuitori.

Vizitarea mănăstirii nu ne-a răpit mult timp și-mi pare rău că nici o față bisericească nu s-a ivit în calea noastră… Și-n acest loc, liniștea parcă te-mpresura…

Dacă vă doriți să ieșiți din vârtejul orașelor mari și să rătăciți în singurătatea fermecată a pădurilor, dacă vă este dor de liniște, Almașul ar putea să fie locul pe care-l căutați…

---

VIZUALIZĂRI: 1222 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI