Jurnal de calatorie: America de Sud – Episodul 12

TIPĂREȘTE

Pe 24 septembrie ne-am luat la revedere de la Buenos Aires si am plecat de pe aeroportul mic al orasului (Aeroparque) catre Puerto Iguazu, oras aflat la granita cu Brazilia si cu Paraguay, in locul denumit generic Las Tres Fronteras. Nu pentru asta este vestit acest mic orasel, ci pentru faptul ca aici se cazeaza turistii care vor sa viziteze celebrele cascade de la Iguazu. Este un orasel mic, care traieste din turism. Hosteluri, hoteluri, restaurante, cafenele, agentii de turism si magazine de suveniruri. Cam asta gasesti pe strazile principale ale orasului.

Traficul auto la frontierele cu Brazilia si cu Paraguay este ridicat. Pe de o parte se merge in Paraguay, in Ciudad del Este pentru cumparaturi, deoarece acest oras este un duty-free imens, iar pe de alta parte se merge in Brazilia, la Foz de Iguacu, pentru a se vizita cascadele si de pe malul brazilian.

Venind din Buenos Aires am ales sa vizitam cascadele intai de pe malul argeninian, sa trecem apoi in Brazilia, sa le vedem si de-acolo si apoi sa ne continuam drumul catre ultima etapa a circuitului nostru, Rio de Janeiro. Stiam de-acasa ca parcul este imens, asa ca am rezervat cazare pentru trei nopti, urmand sa avem doua zile pline pentru a vizita cascadele de pe malul argentinian.

Asa ca in dupa amiaza zilei de 24 septembrie, in jurul orei 15.00, am aterizat pe micutul aeroport din Puerto Iguazu, dupa un zbor de o ora si vreo cincizeci de minute. Din aeroport se poate ajunge in oras cu un taxi sau cu un shuttle bus care lasa fiecare pasager la hotelul la care are rezervare. Am ales microbuzul din motive de diferenta (foarte mare) de pret.

Dupa ce ne-am cazat am luat un prim contact cu Puerto Iguazu, am cumparat ceva sticle cu apa pentru a doua zi, apoi obisnuitul tur al magazinelor de suveniruri … asa de control si restul serii l-am petrecut la piscina hotelului.

Asa cum va spuneam, pe partea argentiniana, parcul este imens, dar este extrem de bine organizat. Sunt patru circuite principale care permit vizitarea cascadelor din diverse perspective: circuitul Garganta del Diablo, circuitul inferior, circuitul superior si Isla San Martin. Cu putin efort, un turist de genul indianul Talpa Iute poate face toate cele patru circuite intr-o singura zi, insa cum noi ne incadram mai degraba in categoria Glezna Bleaga am optat sa facem in prima zi primele doua circuite de mai sus, iar a doua zi pe celelalte doua. E adevarat, cresc costurile, ai nevoie de o zi in plus, dar nici nu-ti dai duhul pe-acolo si cel mai important dupa parerea mea, poti sta in tihna sa admiri maretia naturii, spectacolul fantastic creat acolo de aceste caderi de apa, a caror inaltime atinge si 80 de metri.

Ma gandesc ca v-am introdus deja in atmosfera de-acolo, asa ca sa-i dam drumul la treaba.

La ora 7.55 eram in terminalul de autobuze din Puerto Iguazu. Autobuzele pleaca din 20 in 20 de minute, la fix, la si douazeci si la fara douazeci. Scrie mare pe ele “Cataratas” si pleaca de la peronul 11. Drumul pana la intrarea in parc dureaza vreo patruzeci de minute, opreste in cateva statii din oras pentru a prelua turistii care sunt cazati la hoteluri mai indepartate de centru.

Cumparam bilete si intram in parc. Zona de restaurante, magazine de suveniruri, punct de informare turistica, din loc in loc mici chioscuri cu tineri care impart pliante si harti ale parcului, se vede clar organizarea excelenta. Si se ajunge la prima intersectie a parcului, Aici poti opta pentru “Estacion Central” sau o poti lua pe jos prin parc spre principalul nod al acestuia. Noi am optat pentru statia de tren, tren care merge la cea mai mare cascada a parcului: Garganta del Diablo (Gatlejul Diavolului). Am zis sa mergem la prima ora pentru ca e mai liber. Se merge cu un trenulet electric vreo zece minute pana la alta statie, anume “Cataratas”, se ia alt trenulet si se mai merge inca vreo 15 minute pana la statia finala care poarta numele cascadei.

Urmeaza apoi un traseu de 1,3 kilometri pe niste pasarele suspendate deasupra raului Iguazu, extraordinar de frumos. Am vazut somni imensi in apa, am vazut tucani in copacii aflati din loc in loc, uneori cu tulpinile chiar in apa, am vazut primii opossum care nici macar nu te baga in seama si la un moment dat incepe sa se auda zgomotul facut de caderea de apa. Incepi sa te uiti mai atent si se vede ceata formata de tonele de apa care cad vreo 60 de metri. Iar cand ajungi acolo… ori taci si privesti, ori zbieri ca sa te auzi om cu om. Nu degeaba a fost botezata Garganta del Diablo. Probabil ca asa alunecam si noi, pacatosii, pe “gatlejul” iadului atunci cand mergem la topit smoala :).

Apa are o viteza si o forta extraordinara. Nu se vede partea de jos a raului. Ceata formata de caderea apei sporeste misterul de la partea de jos a cascadei. In doua minute eram fleasca si nici macar nu mi-am dat seama. Nimeni nu vorbeste, toata lumea face fotografii sau filmeaza cu o incrancenare de zici ca acusi, acusi inchide cineva robinetul si se opreste apa. Frumustea locului este sporita de faptul ca toata aceasta privesliste o vezi de pe o platforma care este construita cumva in consola, deasupra caderii de apa si ai senzatia aceea de 3D, parca esti in mijlocul cascadei. Se sta evident la rand pentru a face cea mai interesanta fotografie, tu singur, sau cu cei dragi, iar in spatele tau Gatlejul Diavolului. Am inteles acum de ce aveau fetele luminate si senine cei care se intorceau de-acolo in timp ce noi ne duceam.

Nu stiu cat am stat acolo, 30 de minute, 40 de minute… habar n-am, insa ce stiu este ca timpul trece foarte repede. Ne-am intors la statia de tren “Garganta del Diablo”, am asteptat trenuletul eco si am mers doar pana la prima statie cu el. Aici la “Cataratas” este de fapt principalul nod al parcului. De-aici incep si aici se termina toate cele patru circuite din parc. Aici sunt restaurante unde poti comanda ceva de mancare sau poti sta la o masa si sa mananci un sandvis facut de-acasa. Sunt locuri de fumat, sunt magazine de suveniruri. Si… sunt muuuulti opossum, familii intregi care se invart printre mese asteptand sa le dai ceva de mancare sau, daca nu esti atent, se servesc singuri. Se urca pe mese si fura in mare viteza tot ce gasesc. Inclusiv cutii cu suc :). Sunt simpatici dar sunt si periculosi. Peste tot exista panouri care te avertizeza ca zgarietura lor poate fi chiar mortala!! .

Am stat aici pret de-o cafea si cateva tigari si am pornit pe circuitul inferior. Are in jur de 1,800 de metri si asa cum ii spune numele permite vizitarea cascadelor in partea de jos a acestora. Accesul se face pe platforme metalice, solid construite si care permit si accesul personelor cu dizabilitati.

Apropos de asta, la intrea in parc, persoanele cu handicap locomotor primesc scaune speciale, cu roti mai mari, de cauciuc, pentru a putea rula mai bine pe aceste platforme construite in tot parcul. Au acces in absolut toate locurile, mai putin Isla San Martin, unde trebuie urcate 183 de trepte (numarate de mine :)).

Revenind la circuitul inferior, practic urmaresti cascada dupa cascada la partea inferioara, aproape de sfarsitul caderii de apa. Datorita faptului ca debitul de apa este destul de mare la fiecare cascada si pentru ca forta apei este imensa se formeaza o ceata fina din particule de apa, iar la orele pranzului, in zilele cu soare aproape la fiecare cascada se formeaza curcubee spectaculoase. Am avut parte doar de zile cu soare aici, asa ca am vazut in cele trei zile (incluzand-o si pe cea din Brazilia) mai multe curcubee decat in toata viata mea de pana acum. Am avut sansa ca la una din cascade sa prindem doua curcubee suprapuse. Normal 1,800 de metri se parcurg la pas de plimbare in maximum 30 de minute. Noua ne-a luat aproape trei ore sa strabatem aceasta distanta si cred ca e lesne de inteles de ce.

Asta a fost prima zi de vizita la Iguazu Falls. La iesire am stampilat biletele pentru ca a doua zi sa putem achizitiona altele la jumatate de pret si ne-am intors in oras. Seara ne-am petrecut-o prin oras, insa posibilitatile de petrecere a timpului sunt destul de limitate. Un restaurant pentru cina (evident carne de vita), ceva magazine pentru suveniruri si restul serii la piscina, dupa o zi calda si cu multa umiditate.

A doua zi am inceput vizita in forta cu Isla San Martin pentru ca stiam ca sunt multe trepte de urcat si am zis ca e mai bine sa le urcam cand suntem mai odihniti. La insula se ajunge mergand tot pe circuitul inferior o bucata, urmand apoi traversarea raului Iguazu cu o barca.

Insula iti ofera o panorama completa a cascadelor, panorama pe care n-o ai din parc tocmai pentru faptul ca in orice parte ai fi, Isla San Martin obtureaza o parte din cascade. Practic insula este cumva in mijlocul literei “U” pe care o formeaza restul cascadelor. Nu e prea usor sa urci cele 183 de trepte atipice, unele cu inaltime chiar de 40-50 de centimetri, insa efortul depus este rasplatit cu o panorama de 180 de grade asupra caderilor de apa. De-aici vezi aproape toate cascadele mari din parc: Doua Surori, Bossetti, Mbigua, Eva, Adan (e cu n nu cu m :)), culminand cu cascada San Martin, a doua ca marime dupa Garganta del Diablo.

Singurele cascade importante care nu se vad de-aici, ca de altfel de pe toata partea argentiniana sunt Cei Trei Muschetari, aceste trei cascade vazandu-se doar de pe partea braziliana. Vazut, placut la nebunie, fotografiat, filmat, inspirat cu nesat “ceata” de apa… ce ramasese de facut? Inapoi pentru a vedea si ultimul circuit ramas, anume circuitul superior. Ah, uitasem, circuitul Isla San Martin are 3,900 de metri lungime.

Circuitul superior este cel mai scurt, are 1,700 de metri si permite vizionarea cascadelor la partea lor superioara. De-aici ai ocazia sa vezi raul Iguazu calm, inainte sa intre in zona de cascade, apoi cascadele si tot de-aici de sus vezi cum se calmeaza apele involburate si se reunesc apoi in avalul raului Iguazu. Pasarelele metalice sunt construite in totalitate peste apa, iar din loc in loc sunt latite mult, formandu-se locuri minunate de panorama. De-aici de sus, curcubeele se vad mai ample, formeaza arce de 180 de grade si de aceea aparatele de fotografiat si camerele de filmat nu prea au ragaz sa stea degeaba la gat.

Ce-ar mai fi de spus? Sa ordonez circuitele? Care mi-a placut mai mult? N-ai cum. Fiecare iti ofera o alta perspectiva asupra acestor minunatii de cascade. Incepusem sa ne gandim ca trebuia sa incepem cu partea braziliana a cascadelor. De-acolo nu iei contact asa aproape cu cascadele, ai o privire de ansamblu asupra intregii zone.

Ne era teama c-o sa fim dezamagiti de ultima zi de vizita. Oare sa fie asa? Ia sa vedem ce s-a intamplat acolo. Pana la a treia zi de cascade ne mai ramasese o seara in Puerto Iguazu si am profitat pentru a face o mica incursiune pana la locul numit Las Tres Fronteras, locul unde raul Iguazu se varsa in fluviul Parana, locul de unde vezi malul brazilian al raului Iguazu si malul paraguayan al raului Parana. Fiecare dintre cele trei tari a construit aici cate un monument in varful caruia flutura cate un drapel imens al tarii respective. Interesant loc, merita o vizita daca ajungeti in zona.

Plecand de la Puerto Iguazu din Argentina, catre Foz de Iguacu in Brazilia ai doua posibilitati sa treci granita. Cu autobuzul sau cu un taxi. Avantaje si dezavantaje in cazul ambelor variante. Cu autobuzul e ieftin, intr-adevar, dar… nici nu te sui bine la terminalul de autobuze in Puerto Iguazu ca trebuie sa te dai jos in granita ca sa faci formalitatile de iesire din Argentina. Apoi treci pe jos un pod de vreo 5-600 de metri, intri in vama braziliana, faci formalitatile de intrare in Brazilia si iei din nou urmatorul autobuz cu care mergi in Foz de Iguacu sau te opresti dupa un kilometru si iei alt autobuz care merge direct la cascade. Toate astea cu bagaje dupa tine, pe o caldura de vreo 30 de grade si umiditate cat casa. Sau… iei taxiul (de vreo zece ori mai scump), te opresti la vama argentiniana, dai pasapoartele pe geam, le stampileaza nenea de-acolo, intri in vama braziliana, te-asteapta soferul pana faci formalitatile de intrare si apoi in 20 de minute esti in Foz de Iguacu sau la cascade, dupa cum ti-e voia.

De la 3 dolari la 30 de dolari e o diferenta, insa am ales taxiul fara sa ezit macar o secunda. N-am vrut cu bagajele dupa mine la cascade, asa ca am fost intai la hotel, am lasat bagajele acolo pentru ca era prea devreme pentru check-in si am luat autobuzul 120 de la terminalul de autobuze pana la intrarea in parc. Aici e alt sistem decat in Argenina. Dupa intrare te preia un autobuz de-asta cu doua punti deschise si te duce in parc. Sunt cinci statii pe parcurs, cobori unde vrei, vizitezi, te sui iar si tot asa, un fel de hop-on-hop bus. Primele trei statii sunt folosite de cei care doresc plimbari prin jungla cu ATV-uri, biciclete sau chiar pe jos, la alta statie parca era un centru unde se puteau vedea toate vietatile care traiesc in parc, un fel de gradina zoologica in miniatura si la una din statii coboara cei care au cazare la hotelul de cinci stele din parc.

Noi am ales sa coboram la a patra statie, adica acolo unde incep cascadele. Se coboara putin, apoi se merge pe o poteca paralela cu drumul asfaltat. Si se vad cascadele in ansamblu. Neah, n-am fost dezamagiti deloc. Privelistea e spectaculoasa. Se vad toate cascadele, se vad oamenii pe circuitul inferior si pe cel superior, realizezi ca nici n-au trecut 24 de ore de cand ai fost acolo. Apoi ai ocazia sa vezi si Cei Trei Muschetari, un ansamblu de trei cascade aproape gemene (sau tripleti, cum o fi corect? :)). Si dupa un kilometru… spectacol total.

Garganta del Diablo vazuta de jos in sus, e adevarat, de la vreo 4-500 de metri departare de ea, insa e grandios. Stropii de apa ajungeau pana acolo. Puntea metalica ajunge cumva pana la mijlocul raului, asa ca se creeaza din nou acea senzatie de 3D, de parca ai fi in mijlocul cascadei nu la aproape jumatate de kilometru de ea. Nu te mai saturi sa faci fotografii. Realizezi cat de marunt esti in fata naturii si cat de efemera este viata omului pe langa creatiile acesteia.

Ma mir ca nu m-am intins pe jos cand am plecat de-aolo. Picioarele ma duceau intr-o directie, insa gatul mi se strambase, uitandu-ma in directia opusa. Nici nu vedeam pe unde merg. Ca sa ajungem din nou la nivelul drumului asfaltat trebuiau urcate o galagie de trepte, asa ca am optat pentru liftul pe care brazilienii l-au construit acolo, pe peretele unui munte, pentru confortul turistilor. Sus am avut ocazia sa constat ca mergand paralel cu drumul ajunsesem de fapt la ultima statie a autobuzului care te plimba prin parc. Zona cu restaurante, cu o terasa de unde puteai admira Garganta del Diablo in timp ce savurai o cafea sau un suc, magazine de suveniruri, zone de odihna, toalete si in general tot ce trebuie pentru a putea spune ca se face turism civilizat.

Cam asta a fost ultima zi la Iguazu Falls. Ne-au mai ramas cateva ore seara sa ne plimbam prin Foz de Iguacu, un oras mult mai mare decat Puerto Iguazu. Ne doream pentru a doua zi, inainte de zborul catre Rio si o vizita la Itaipu Dam, cea mai mare hidrocentrala din lume ca putere instalata, o “co-productie” braziliano-paraguayana pe fluviul Parana, insa n-am mai gasit locuri pentru prima vizita de la ora 8 dimineata. Erau locuri libere doar de la 11, insa era prea tarziu, riscam sa pierdem avionul pentru Rio de Janeiro. N-a fost sa fie, dar nu-i mare suparare.

Una peste alta au fost trei zile frumoase. Am dat kilometrajul peste cap insa a meritat cu prisosinta. Desi, teoretic eram in concediu de odihna, oboseala era mai mare decat inainte de plecare. Dar era o oboseala placuta, oboseala fizica, de asteptat pentru doi soareci de birou ca noi. Insa psihic, cred c-am intinerit cativa ani :).

Spre Rio de Janeiro, ultima etapa din circuitul nostru sudamerican.

---

VIZUALIZĂRI: 3005 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI