Skopje, dincolo de aparențe

TIPĂREȘTE

Mi-e greu să scriu despre Macedonia de Nord, Albania, Bulgaria sau Grecia. Nu de alta, dar cred că pe AFA aproape toată lumea a scris, măcar o dată, un review despre aceste destinații turistice, așa că orice aș scrie eu acum riscă să fie deja spus. Și nu doar spus, ci spus mai bine, mai documentat, mai frumos și, probabil, cu fotografii mult mai bune decât ale mele.

Sincer să fiu, nici entuziasmul meu pentru comunicarea de pe AFA nu mai este chiar același. Nu de alta, dar am senzația că, în ultimii ani, foarte mulți utilizatori nu mai comunică atât de mult între ei. Fiecare își pune povestea, fotografiile, eventual hotelul de cinci stele și nota de plată care ar putea cumpăra o mașină de ocazie decentă și... cam atât. Uneori am impresia că nu mai este atât „uite ce-am văzut și ce-am simțit” , ci mai degrabă „ia uite ce pot eu!” .

Poate greșesc. Ba chiar sunt aproape sigur că, pe undeva, greșesc! Fiecare om scrie cum simte, fiecare își trăiește vacanța cum poate și cum vrea, iar faptul că cineva își permite un hotel de cinci stele sau o vacanță de câteva mii de euro nu este, până la urmă, o vină. Dacă omul s-a simțit bine, foarte bine! N-am de ce să-i stric eu bucuria.

Doar că, personal, eu nu mai găsesc pe AFA aceeași atmosferă pe care o simțeam acum câțiva ani. Era mai multă curiozitate, mai mult schimb de idei, mai multe întrebări, mai mult „uite ce-am descoperit eu, poate îți va plăcea și ție” . Era un fel de a povesti între oameni care nu se cunoșteau neapărat, dar care aveau aceeași slăbiciune pentru drumuri, locuri și povești.

Acum, uneori, am senzația că fiecare aleargă puțin după propria vitrină.

Dar gata, ajunge cu nostalgia. Am zis că scriu despre o călătorie, nu că mă apuc să repar AFA.

Revenind la subiectul discuției mele, vreau doar să vă spun că am avut parte de niște surprize tare plăcute vizitând niște țări despre care, înainte să ajung acolo, nu aveam cine știe ce păreri grozave.

Ca de obicei, vina este numai a mea.

Am un talent aparte de a-mi forma păreri despre locuri în care n-am fost niciodată. Probabil că nu sunt singurul. Vedem fotografii, citim două-trei lucruri pe internet, auzim câte ceva de la un prieten, mai prindem câte o știre și, fără să ne dăm seama, construim în mintea noastră o țară întreagă. Cu oameni, cu peisaje, cu hoteluri, cu drumuri, cu mâncare și, eventual, cu o concluzie definitivă.

Apoi ajungem acolo și constatăm că realitatea a uitat să țină cont de prejudecățile noastre.

Cam asta mi s-a întâmplat mie.

Am descoperit locuri care m-au surprins, uneori prin frumusețe, alteori prin istorie, alteori pur și simplu prin atmosfera lor. Am descoperit orașe care nu semănau deloc cu imaginea pe care mi-o făcusem despre ele și peisaje care m-au făcut să mă întreb de ce am avut nevoie de atâția ani ca să ajung acolo.

Și mai ales am descoperit că, în Balcani, lucrurile sunt rareori simple.

Aici frumusețea poate sta gard în gard cu kitsch-ul. O clădire veche, cu ziduri care au văzut probabil mai multe generații decât voi și decât mine la un loc, poate avea alături o construcție nouă, stridentă, care pare proiectată de cineva care tocmai a descoperit Photoshop-ul și a decis să folosească toate efectele simultan.

Poți găsi o biserică veche, liniștită, aproape uitată, iar la câteva sute de metri să dai peste o promenadă care pare construită special pentru fotografii de Facebook. Poți vedea munți absolut spectaculoși și, în același timp, să te împiedici de o bordură făcută parcă după principiul „merge și-așa” .

Dar tocmai combinația asta mi se pare fascinantă.

Poate că asta este, până la urmă, una dintre frumusețile Balcanilor: faptul că nu încearcă întotdeauna să fie perfecte. Sunt locuri care încă poartă urmele trecutului, uneori frumos conservate, alteori lăsate să se descurce singure. Sunt clădiri care și-au pierdut strălucirea, sate care par suspendate undeva între două epoci, orașe care încearcă să pară moderne și peisaje care nu au nevoie de nicio modernizare.

Despre țările prin care am fost au scris alții mult mai bine și mai frumos decât aș putea eu s-o fac. Au scris oameni care au avut răbdare să cerceteze, să explice, să fotografieze și să adune informații folositoare celor care vor să ajungă acolo. Și bine au făcut. Eu nu vreau să fac asta.

Nu vă voi spune „unde să mănânci în...” , „unde să te cazezi în...” , „care este cel mai bun hotel din...” sau „ce trebuie neapărat să vezi în...” . Nu pentru că n-ar fi utile asemenea informații, ci pentru că există deja destule și, probabil, unele mult mai bune decât ceea ce aș putea eu adăuga.

Eu vreau să fac altceva. Vreau să vă povestesc ce am văzut eu. Mai exact, ce am simțit eu în locurile acelea. Pentru că una este să citești că Ohridul este frumos și alta este să stai acolo și să privești apa. Una este să știi că Munții Šar există pe hartă și alta este să-i vezi ridicându-se în fața ta. Una este să citești despre Skopje și despre controversatul său proces de reinventare urbanistică și cu totul alta este să te plimbi prin oraș, să privești clădirile și să încerci să înțelegi ce au vrut oamenii să spună construind tot ceea ce vezi.

Nu pretind că am înțeles. Uneori nici măcar nu sunt sigur că am înțeles ce am văzut. Dar poate tocmai aici este farmecul unei călătorii. Nu pleci întotdeauna ca să găsești răspunsuri. Uneori pleci ca să-ți verifici propriile prejudecăți. Și, dacă ai noroc, te întorci acasă cu câteva dintre ele făcute praf.

Macedonia de Nord a fost, pentru mine, una dintre aceste surprize. Și nu numai ea.

Am găsit în aceste țări mult mai mult decât mă așteptam. Am găsit frumusețe, dar și contraste. Am găsit lucruri care m-au încântat și lucruri care m-au făcut să ridic din sprânceană. Am găsit locuri despre care probabil că nu voi putea povesti niciodată suficient de bine și altele despre care voi avea, probabil, prea multe de spus.

Asta este, până la urmă, povestea mea.

Nu este un ghid turistic. Nu este o analiză istorică. Nu este o listă cu „top 10 obiective pe care nu ai voie să le ratezi” . Și nici nu este o încercare de a vă convinge să vă faceți bagajele mâine dimineață.

Este doar un melanj al trăirilor mele, al lucrurilor pe care le-am văzut și al felului în care le-am perceput atunci când am fost pe acolo. Poate voi ați vedea altceva. Poate ați înțelege altfel. Poate chiar ați râde de unele dintre concluziile mele. Și este foarte posibil să aveți dreptate.

Așa că vă rog să nu fiți prea severi cu mine. Nu vă cer să fiți de acord cu tot ce spun. Vă cer doar să priviți povestea asta prin ochii unui om care a plecat la drum cu niște idei preconcepute și s-a întors cu surpriza că, uneori, lumea reală este mult mai interesantă decât imaginea pe care ți-o faci despre ea stând acasă.

Și, dacă tot am ajuns până aici...

Să-ncepem, zic!

Macedonia de Nord

Macedonia de Nord este o bijuterie ascunsă a Peninsulei Balcanice, o țară a contrastelor profunde, în care peisajele de poveste și locurile de vis coexistă cu un experiment urbanistic unic și controversat.

De la apele sacre ale Ohridului și crestele sălbatice ale Munților Šar până la grandoarea artificială și fațadele din polistiren ale capitalei Skopje, această națiune oferă o călătorie fascinantă prin istorie, identitate și estetică.

Este un loc în care noblețea autentică pare uneori ascunsă sub pânze de păianjen și straturi de tencuială, așteptând să fie redescoperită dincolo de poleiala și afacerile așa-zis moderne. Un loc în care trecutul nu a dispărut, ci continuă să existe discret, în spatele fațadelor, în curțile uitate, în bisericile vechi și în peisajele care au rămas aproape neschimbate.

Despre Macedonia de Nord trebuie să vorbesc cu ceva mai multă grijă. Nu pentru că ar fi un loc în care trebuie să umbli cu mănuși, ci pentru că nu mă simt în stare să judec eu de ce și cum este viața oamenilor de acolo. N-am stat suficient, n-am trăit acolo și, până la urmă, nici nu cred că este treaba mea să dau verdicte.

Skopje este cum este. Ohrid este cum este. Satele, orășelele, drumurile, casele și toate celelalte localități prin care am trecut sunt, fiecare în felul lor, ceea ce sunt. Eu am fost acolo în trecere, cu ochii unui turist și, mai ales, cu ochii unui om care încearcă să se bucure de ceea ce vede.

Iar ceea ce am văzut mi-a plăcut.Uneori chiar foarte mult.

Macedonia de Nord este, în primul rând, frumoasă. Foc de frumoasă, cum am spune noi când nu mai avem chef să căutăm adjective sofisticate.

Și aici natura are principalul merit.

Munții sunt permanent lângă tine. Nu prea ai cum să uiți că ești într-o țară muntoasă, pentru că, după câteva minute de mers cu mașina, apare încă un versant, încă o creastă, încă o vale, încă un drum care șerpuiește undeva într-un peisaj care te face să te întrebi dacă n-ar fi fost mai bine să oprești mașina.

Numai că, de cele mai multe ori, nu oprești.Pentru că drumul merge înainte.Și atunci te uiți.Și-ți imaginezi.Aici este, poate, una dintre micile frustrări frumoase ale unei asemenea călătorii. Treci cu mașina prin locuri despre care bănuiești că ascund ceva extraordinar, dar nu le vezi în totalitate. Un drum se strecoară printre munți, o vale se deschide pentru câteva secunde, undeva sus se vede o așezare, apoi apare un alt versant și gata, spectacolul s-a terminat.

N-ai văzut tot. De fapt, ai văzut foarte puțin. Dar exact asta îți rămâne în minte.

De la granița cu Bulgaria până la cea cu Albania, Macedonia de Nord pare să-ți joace permanent aceeași farsă frumoasă: îți arată suficient cât să te bucuri și ascunde suficient cât să te facă să vrei mai mult.

Și ajungi, după câteva zile, să-ți spui că sigur n-ai văzut tot ce trebuia văzut. Ba chiar mai rău: începi să bănuiești că n-ai văzut tocmai lucrurile importante. Aici apare ancora aceea despre care vorbeam. La început nu credeai că vei mai ajunge vreodată. „Frumos, da. Am văzut, am bifat, mergem mai departe.” Numai că Macedonia de Nord are un fel al ei, destul de discret, de a se băga în suflet. Nu insistă. Nu te trage de mânecă. Nu-ți spune: „Hai, întoarce-te!” Doar îți lasă câteva imagini în minte. Un munte. O apă. Un drum. O biserică. Un sat pe care l-ai văzut din mers și despre care acum nici măcar nu mai ești sigur cum se numea.

Și, după ce pleci, începi să te gândești la ele.

„Data viitoare.” Asta este partea periculoasă. Pentru că, înainte să ajungi în Macedonia de Nord, „data viitoare” nu exista. Acum există. Și nu mai este doar o posibilitate. Este o dorință. Ba nu. Greșesc. Este musai să revii.

Pentru că ai rămas cu senzația că țara asta nu ți s-a arătat nici pe departe în întregime. Și poate că tocmai asta este frumusețea ei. Nu ți-a oferit totul dintr-odată. Ți-a dat câte puțin, cât să-ți fie de ajuns pentru călătoria de acum și prea puțin pentru curiozitatea de mâine.

Așa că pleci. Și, undeva în mintea ta, Macedonia de Nord rămâne deschisă. Cu munții ei, cu drumurile ei, cu locurile pe care nu le-ai văzut și cu cele pe care credeai că le-ai văzut. Iar data viitoare când voi ajunge acolo, sper să nu mai trec doar cu mașina. Pentru că am înțeles, cam târziu, că unele locuri nu sunt făcute pentru a fi doar traversate. Sunt făcute pentru a te întoarce.

Skopje este unul dintre acele orașe pe care trebuie să le privești cu puțină răbdare. Și, poate, cu mintea ceva mai deschisă decât ai avea chef după ce vezi primele fațade din polistiren.

Da, Skopje are fațade care încearcă să pară altceva decât sunt. Are clădiri ridicate într-un stil discutabil, are o monumentalitate care uneori devine aproape obositoare și are în spate o poveste politică despre care s-a vorbit mult. Au fost ambiții, proiecte, bani și, ca în multe alte locuri, contracte despre care s-au spus lucruri deloc măgulitoare.

Dar eu cred că ar fi o greșeală să judecăm un oraș după felul în care a fost sau este condus.

Clasa politică este trecătoare. Istoria orașului, nu. Iar Skopje are istorie din belșug.

Te plimbi prin centru și parcă ai intrat într-un muzeu în aer liber în care cineva a avut o pasiune zdravănă pentru statui. Sunt peste tot. Aproape că ai impresia că, dacă mai faci doi pași, mai apare un personaj important din istoria Macedoniei.

Îl întâlnești pe Filip al II-lea, îl întâlnești pe Alexandru cel Mare, îl vezi pe țarul Samuil, iar în mijlocul acestei abundențe de bronz și piatră apare și celebra fântână a Olimpijei. Apoi Statuia Războinicului, cu dimensiunile ei impresionante, care domină piața și, inevitabil, aparatele foto ale turiștilor.

Poate fi prea mult. Uneori chiar este prea mult.

Dar, odată ce treci peste gustul personal și peste discuțiile politice, rămâne un lucru important: toate aceste monumente vorbesc despre oameni și despre evenimente pe care Macedonia de Nord le consideră parte din propria sa istorie.

Iar țarul Samuil nu este doar o statuie frumoasă într-o piață. În spatele ei se află o poveste dramatică. Legenda și istoria vorbesc despre armata sa și despre tragedia soldaților capturați și orbiți după înfrângerea lor. Sunt genul de povești care îți amintesc că, în Balcani, istoria nu este niciodată foarte departe de prezent.

Apoi dai de Podul de Piatră, unul dintre simbolurile orașului, și parcă lucrurile se așază puțin. Podul face legătura între două lumi ale Skopje-ului: centrul monumental și Bazarul Vechi, cu străduțele lui, magazinele, cafenelele și atmosfera aceea orientală care îți amintește că orașul a fost, timp de secole, un loc de întâlnire între lumi diferite.

Și aici Skopje devine mai ușor de înțeles. Nu mai este doar orașul statuilor. Este un oraș cu straturi. Creștine, otomane, balcanice, moderne, iugoslave. Toate stau una peste alta, uneori armonios, alteori cam înghesuite.

Casa Memorială a Maicii Tereza aduce o altă perspectivă. Maica Tereza s-a născut la Skopje, iar acest loc păstrează memoria uneia dintre cele mai cunoscute personalități originare din oraș. Nu departe, Catedrala Ortodoxă contribuie și ea la această imagine complexă a capitalei.

Iar dacă privești Skopje de la distanță, mai ales seara, apare Crucea Mileniului, ridicată pe muntele Vodno. Luminează noaptea deasupra orașului și devine un reper imposibil de ignorat.

Și atunci îți dai seama că Skopje nu poate fi redus la polistiren, statui exagerat de mari sau la scandalurile legate de proiectele urbanistice.

Toate acestea fac parte din poveste, sigur. Dar nu sunt toată povestea. Poate că unele clădiri au fost ridicate din motive care n-au avut prea mult de-a face cu arta. Poate că anumite contracte n-au fost tocmai exemple de transparență. Poate că un politician a vrut să-și lase amprenta mai mare decât îi permitea talentul.

Toate astea vor trece. Statuile vor rămâne. Podul de Piatră va rămâne. Bazarul va rămâne. Casa Maicii Tereza va rămâne. Crucea de pe Vodno va continua să strălucească peste oraș. Iar istoria, cu toate contradicțiile ei, va continua să fie acolo.

De aceea cred că Skopje trebuie privit dincolo de ambițiile unui politician, oricât de mărunte sau de costisitoare ar fi fost ele. Nu trebuie să iubești fiecare statuie și nici fiecare fațadă. Nu trebuie nici măcar să-ți placă estetica întregului proiect.

Dar trebuie să vezi orașul. Să-l plimbi. Să-l privești. Și, mai ales, să încerci să-l înțelegi. Pentru că sub polistiren este, până la urmă, un oraș adevărat. Iar orașul acela are o istorie care nu aparține niciunui partid și niciunui politician.

În Bazarul Vechi din Skopje am descoperit o formă de liniște pe care n-aș fi bănuit-o într-un loc atât de agitat.

Da, bazarul este agitat. Oameni care merg în toate direcțiile, magazine mici, tarabe, mirosuri de mâncare, voci, pași, mașini care par că n-au înțeles prea bine că aici ar trebui să circule mai încet. Totul se mișcă.

Și totuși, după câteva minute, începi să simți liniștea.

Poate pentru că agitația aceasta nu este una nouă. Bazarul funcționează de sute de ani, iar ceea ce pentru noi pare zgomot și dezordine este, pentru locul acesta, pur și simplu viață cotidiană. Oamenii au venit aici, au cumpărat, au vândut, au negociat, au mâncat și au plecat acasă generație după generație.

Așa că te așezi undeva, iei un burek fierbinte și te uiți în jur. Și, dintr-odată, nu mai auzi gălăgia. O vezi. O privești cum curge pe lângă tine, fără să te mai deranjeze.

Burekul dispare suspect de repede, iar tu rămâi cu senzația că tocmai ai găsit unul dintre cele mai liniștite locuri dintr-un oraș care, la prima vedere, nu pare să aibă prea multă liniște de oferit.

Poate că asta este adevărata savoare a bazarului: agitația lui nu tulbură liniștea. I-o dă.

Skopje nu este cel mai cel oraș al lumii. Poate că nu este nici cel mai frumos oraș al Balcanilor. Și nici nu cred că are nevoie să fie.

Dar este un must see dacă vrei să înțelegi, măcar puțin, esența acestui loc și felul în care istoria, oamenii și ambițiile lor au așezat straturi peste straturi peste un oraș care a fost aici cu mult înaintea noastră. Nu-l judeca.Bucură-te de ceea ce vezi!

Sunt de acord, poate că nu o să-ți placă totul. Nici nu trebuie. Skopje nu pare construit pentru a mulțumi pe toată lumea și, sincer, nici nu cred că-și dorește asta. Are statui prea multe, clădiri care pot stârni zâmbete, contraste care uneori te lasă cu gura căscată și colțuri în care trecutul și prezentul par să se fi întâlnit fără să fi stabilit dinainte ce au de discutat.

Dar, dacă tot ai ajuns acolo, urcă-te la Cetate. Plimbă-te prin oraș. Treci Podul de Piatră. Intră în Bazar. Mănâncă un burek. Ridică ochii spre Vodno și Crucea Mileniului. Lasă-te purtat câteva ore de ritmul orașului și bucură-te de felul în care Skopje te cuprinde, chiar dacă uneori o face într-un mod puțin cam zgomotos.

Iar dacă, la sfârșit, nu ești mulțumit de ceea ce ți-a oferit, nicio problemă.Ține minte un lucru: așteptările îți aparțin.

Skopje este aici de câteva veacuri și a trăit, probabil, cu mult mai mulți mofturoși decât tine. A supraviețuit imperiilor, războaielor, cutremurelor, schimbărilor de regim și, mai nou, unor ambiții urbanistice care au vrut să-l facă altceva decât era. Va supraviețui și impresiei tale de călător.

Statuia lui Filip al II-lea va rămâne acolo. Alexandru Macedon va continua să privească peste piață. Podul de Piatră își va vedea mai departe de treabă, iar în Bazar oamenii vor continua să-și vândă marfa, să negocieze, să vorbească și să mănânce.

Iar Skopje va fi tot Skopje. Poate tocmai de aceea merită văzut. Nu pentru că este perfect. Ci pentru că este al lui.

Final

Gata, plec!

Poate că, dacă sunteți cuminți, o să vă povestesc și despre Ohrid, „Ierusalimul Balcanilor” . Dar să nu vă imaginați un oraș bătrân și prăfuit, trăind doar din gloria trecutului. Ohridul este viu, are mulți tineri, are atitudine și un aer modern, chiar dacă este dominat de Lacul Ohrid și de bătrânul Platan, despre care se spune că are vreo 1.000 de ani.

Dar despre toate astea, altădată. Acum chiar trebuie să plec. V-am spus ce aveam de spus, voi ați avut răbdare să mă ascultați, așa că suntem chit.

Deci, mă tirez! Haidi, pa!

---