O relaxantă jumătate de zi în Sitges

TIPĂREȘTE

O zi din congres a fost dedicată specialiștilor implicați în cercetarea la nivel înalt, așa că noi, oamenii de rând, ne-am trezit cu o zi liberă cadou! :) Atâta necaz să avem!...

Mi-am amintit de un loc pe care l-am mai vizitat cândva, într-o excursie de jumătate de zi, tot cu plecare din Barcelona: Sitges. Era început de mai pe atunci și, deși am avut noroc de soare și de temperaturi destul de plăcute, stațiunea abia își freca ochișorii somnoroși, plajele încă erau pustii, marea clipocea cu valuri mici, dar niciun curajos nu se încumeta să-i încerce îmbrățișarea... De data asta – final de septembrie – se preconiza o superbă zi de vară pe Costa Dorada deci... vamos a la playa!

Evident că, generoasă cum mă știți, am împărtășit și altora secretul, iar până la urmă m-au însoțit două colege, A și T. Am coborât în Sants Estacio (vă reamintesc că eram cazate fix deasupra gării, în Barcelo Sants Hotel), am nimerit (cu ajutorul unui angajat pe care l-am întrebat) ghișeele pentru Sitges și ne-am cumpărat bilete de tren dus-întors (8,4 euro bucata). Din câte îmi amintesc, sunt trenuri cam la jumătate de oră, deci n-are rost să vă bateți capul să căutați pe net sau prin gară vreun program-ceva; l-ați pierdut pe unul – nu-i nimic, mai așteptați puțin și vine altul.

Sitges se află în sudul Barcelonei, la vreo 35 km. Călătoria durează undeva spre 50 de minute, pentru că trenul oprește până acolo în alte câteva stații. Opririle sunt anunțate din timp, pe un ecran ce se află în capătul fiecărui vagon, dar și de o voce înregistrată – în limbile catalană, spaniolă și engleză. Drumul e plăcut, trenurile sunt confortabile și curate, iar în ultimile minute, linia ferată plutește chiar deasupra mării, pe coastă.

Gara din Sitges ne-a întâmpinat cu flori de bougainvillea cățărate pe ziduri și cu frumoasa sa clădire alb-gălbuie. Odată coborâte pe peron, ne-am simțit imediat cuprinse de pacea locului, atât de contrastantă cu agitația metropolei pe care tocmai o părăsiserăm. Pur și simplu... cântec de păsărele, foșnet de vânt, câteva voci răzlețe și... cam atât. Ce-i drept, era încă dimineață destul de devreme, o zi de miercuri, sfârșit de sezon... În fața gării am găsit un pic de rumoare, dar nu cine știe ce. Și Centrul de Informații Turistice, de unde ne-am aprovizionat cu o hartă (care, de fapt, n-avea să ne folosească la nimic????, căci orașul e mic și toate drumurile duc la... mare).

Am ținut-o tot înainte pe străduțele înguste, mărginite de cochete vile Art Nouveau, ascunse parțial în spatele vegetației luxuriante. Văzusem însemnat pe GoogleMaps Cinema Prado, l-am descoperit cu bucurie în drumul nostru, m-aș fi oprit mai mult să-i admir silueta suplă și intrarea bogat decorată cu desene sepia, dar nu voiam ca fetele să mă aștepte, așa că m-am mulțumit doar cu câteva poze. E unul din cazinourile istorice ale micului oraș, fondat în 1877, care în prezent funcționează ca sală de spectacole și cinematograf, dar deține și un restaurant bine evaluat de oaspeții săi.

S-a nimerit să trecem pe lângă cafeneaua Forn 9 taman când cineva deschidea ușa și ne-a paralizat pe toate parfumul ce s-a strecurat dinăuntru: de cafea proaspăt râșnită, de unt și vanilie și scorțișoară... și Dumnezeu știe mai ce încă... Am uitat subit că luaserăm micul dejun cu nici două ore în urmă și-am hotărât din priviri, în unanimitate: orice treabă se începe cu o pauză! Cafeaua a fost minunată, prăjiturile și foietajele ne îmbiau care mai de care din galantar, dar am rezistat eroic și am ales (adică amica T a ales, iar noi a trebuit s-o ajutăm????) doar o sigură porție de... nu știu ce, o chestie destul de tare, după mintea mea făcută cu albuș și făină de migdale – un deliciu! :P

Ne-am continuat plimbarea, curând am ieșit într-o stradă pietonală mărginită de clădiri elegante, înalte de 3-4 etaje, toate au la parter fie un magazinaș, fie un mic restaurant, sau vreo agenție-ceva. La tot pasul descopeream câte un amănununt fermecător, prietenele mele erau deja cucerite de acest loc! Ne-am propus să venim mai târziu să luăm de aici câte o salată de fructe, s-o mâncăm pe plajă; arătau tare bine așa cum erau ambalate și păstrate pe pat de gheață (aveam să ne sucim, se va vedea mai târziu).

În sfârșit, marea! Drumul ne-a scos pe o mică faleză cu palmieri, chiar deasupra unui golfuleț îmbrățișat de un arc de case albe – absolut minunat tablou! Google m-a informat mintenaș că ne aflam pe Platja de Sant Sebastia și, conform planului inițial, drumul nostru putea foarte bine să se sfârșească aici! Nisipul auriu părea însă cam umed, în plus avem toate sânge de explorator, iar bastionul ce înainta în mare, în dreapta noastră, ne atrăgea, așa că am pornit într-acolo. Plus că imaginea din amintirile mele era diferită și citisem despre cei 4 km de plaje ai Sitges-ului, deci cu siguranță ne mai așteptau și alte surprize plăcute!

Am urmat Carrer Fonollar, o alee îngustă suspendată deasupra mării, având în dreapta zidurile deja încălzite de soare ale orașului vechi. Ne-am oprit câteva minute pe o mică esplanadă, în spate se vede frumos golful Sant Sebastia, în față nemărginirea mării. Este și o bancă acolo, să stai și să asculți zbaterea valurilor, iar din loc în loc, la umbra palmierilor, sunt presărate câteva sculpturi; am reținut Cap de Crist, aproape de-un leat cu mine – un chip longilin, împăcat, poate doar nasul ciobit să-i aducă un pic de dramatism...

În câteva clipe ne-am trezit în inima centrului vechi; mi-am dat seama după obiectivele care ne-au ieșit în cale și după ușoara rumoare prezentă, întreținută de cei câțiva turiști rătăciți și de tipul care-și etalase marfa (briz-briz-uri femeiești manufacturate) pe un țol, pe niște trepte de piatră. Aici aleea părăsește marea (pentru scurt timp), strecurându-se printre vechi palate minunat reabilitate, decorate cu dantelării din fier forjat, cu blazoane colorate, stegulețe și basoreliefuri, cu uși grele îmbrăcate în uimitoare arabescuri, încadrate de bijuterii sculptate în piatră alburie... Un mic muzeu în aer liber... Măcar atât, căci muzeele adăpostite de aceste clădiri au un program de vizitare limitat, destul de ciudat, evident că noi le-am prins închise.

Pe stânga, Museu Cau Ferrat a fost cândva casa-atelier a artistului complex (scriitor, pictor, sculptor – unul din cei mai importanți lideri ai mișcării moderniste catalane) Santiago Rusiñol (1861-1931) și expune o bogată colecție de obiecte de artă de toate felurile, printre care și câteva lucrări semnate El Greco sau Picasso. Pe dreapta, unit printr-un pasaj cu alt corp ce prelungește Cau Ferrat, se află Palau Maricel, datorându-și existența colecționarului american Charles Deering, care a cumpărat în 1910 ruinele vechiului spital San Juan plus vreo două modeste case de pescari, apoi l-a angajat pe Miquel Utrillo, unul din discipolii lui Rusiñol.

Construit între 1913 și 1918, Palau Maricel este considerat azi una din bijuteriile Sitges-ului, iar norocoșii care reușesc să-l viziteze pot admira, pe lângă decorațiunile interioare, o bogată colecție de artă, precum și minunate perspective asupra Mării Mediterane.

Noi am trecut prin micul pasaj și ne-am continuat plimbarea printre artiștii locali, unii aflați în exercițiul funcțiunii, alții etalându-și produsele pe mici standuri improvizate. Ceva mai încolo, pe partea dinspre mare, ne-a întâmpinat un vechi tun – martor al istoriei orașului, cu siguranță zbuciumate. Pe dreapta, principalul edificiu religios al orașului, Parroquia de Sant Bartolomeu i Santa Tecla (sec. 17), cu o turlă din piatră rozalie și încă una din fier forjat; am găsit-o închisă, desigur.

Carrer Fonollar se termină într-un șir de trepte mărginite de frumoase balustrade, ce coboară spre micul port turistic, dincolo de care începe adevărata promenadă, Passeig Maritim, pavată frumos și umbrită de palmieri, având de o parte o succesiune de golfuri separate prin mici diguri, iar de cealaltă șoseaua și, dincolo de ea, un șir nesfârșit de hotelașe și restaurante, care de care mai îmbietoare.

Noi ne-am oprit un pic în zona portului, ne-au atras cele câteva statui de bronz diseminate (o sirenă, o fată cu brațele pline de ciorchini de struguri și un grup de pictori în fața unui șevalet), dar mai ales stația-terminus a lui Ting-Ting, trenulețul turistic ce ne promitea, conform panoului informativ, o plimbare completă prin stațiune pentru numai 2,5 euro (doar dus) sau 4 euro (dus-întors). Ne-am făcut repede planul: luăm doar dus, vedem pe unde-i mai mișto, pe urmă ne întoarcem acolo per pedes. Am așteptat trenulețul vreo juma’ de oră la umbră, pe niște bănci, noi și încă alți turiști, dar n-a apărut neam și am decis să mergem mai departe, să nu mai pierdem timpul... (Nici roată de Ting-Ting n-aveam să zărim în următoarele ore, deși, conform panoului, sezonul nu se încheiase și ar fi trebuit să circule încă.)

În fine, ne-am oprit în dreptul primului golfuleț, pe Platja de Ribera. Lată și lungă fix pe gusturile noastre, nisip auriu și fin, apă curată, ce părea că se adâncește lin... În plus, o splendidă vedere spre biserică și spre port. Nu erau șezlonguri, dar nici nu ne trebuiau, aveam propriile prosoape.

Am adăstat acolo câteva ore bune, ne-am consolidat bronzul de peste vară, ne-am bălăcit în repetate rânduri (da! o apă caldă și curată ca aici în puține locuri am întâlnit! și nisip fin sub tălpi!...), am mai povestit una-alta... Singurii care ne-au deranjat au fost vânzătorii ambulanți, destul de insistenți. Ne-am desprins destul de greu, doar când soarele a început să ardă binișor și să simțim un pic de revoluție prin burtici... În capătul digului din dreapta am găsit dușuri cu apă dulce și, în timp ce ne dădeam jos sarea și nisipul, am observat că plaja din golful următor deține șezlonguri și umbrele (aviz amatorilor).

Am găsit o masă la umbră pe terasa de la Chiringuito și am comandat repejor câte o bere Estrella, rece și bună. Pe urmă, având experiența zilelor precedente, când am fost tentate să gustăm și aia, și ailaltă, iar seara, la mesele cu grupul, abia am făcut față, am zis să fim înțelepte măcar de data asta și am luat doar un platou cu pește și fructe de mare. Meniul zicea că-i pentru 2 persoane, dar eram convinse că va ajunge fără probleme pentru 3 și așa avea să se întâmple. A fost exact cât ne-a trebuit!

După masă am mai făcut câțiva pași pe faleză, căutând tot umbra palmierilor și a pinilor mediteraneeni. Când am înțeles că vom avea parte de aproximativ același peisaj până la capăt, am cotit-o dreapta, spre oraș, fără să părăsim însă zona turistică. Aleile pietruite se strecoară printre clădiri frumoase, din nou magazine și restaurante, din nou stegulețe și flori și tot felul de decorațiuni peste tot... Am mâncat din mers câte un cornet cu înghețată, am mai căscat gurile pe la vitrine, apoi ne-am îndreptat, cătinel, către gară...

***

N-am avut prea mari emoții, eram convinsă că prietenele mele vor fi încântate de Sitges, așa cum am fost și eu prima dată. Una din ele chiar își plănuia următoarea vacanță aici...

Trebuie să știți că Sitges este considerată una din stațiunile cele mai exclusiviste de pe țărmul catalan, dar sunt convinsă că, după ceva săpături, se pot găsi cazări pentru toate buzunarele. În plus, Sitges se laudă cu o toleranță deosebită în ceea ce privește comunitatea LGBT, având o sumedenie de baruri sau plaje dedicate acesteia și organizând, în fiecare an, un carnaval (anul ăsta se va desfășura între 18 și 26 februarie, de exemplu).

Sitges mai este cunoscut și în lumea iubitorilor de film (horror și fantastic) datorită festivalului anual de profil (8-18 oct 2020).

Se mai poate vizita și Casa Bacardi, o clădire modernistă din 1890; puțini știu că Facundo Bacardi, părintele cunoscutului brand de rom, s-a născut în Sitges, de unde a emigrat în Santiago de Cuba, în 1830.

În rest, precum am remarcat și noi, Sitges este o stațiune liniștită și relaxantă, potrivită tuturor categoriilor de vârstă, ce poate fi ușor accesată chiar și numai pentru câteva ore, din cosmopolita Barcelonă!

---

VIZUALIZĂRI: 1981 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI