Câteva ore în Rhodos Town

TIPĂREȘTE

Mi-a fost greu să mă decid dacă să mai scriu despre această incursiune în Grecia făcută de pe pământ anatolian, ţinând cont de faptul că şi alţi colegi, mai recent, @rodel şi @zuftim, au făcut articole despre oraşul Rhodos atât de bune şi frumoase, fiecare în stilul propriu. Însă amintindu-mi că excursia noastră a fost nuanţată de ceva păţanii care au făcut-o picantă şi memorabilă, am înclinat să vă împărtăşesc şi vouă câte ceva.

Venise şi rândul celei mai mari provocări pe care o aşteptam ca pe un cireş copt, în vacanţa din Marmaris, şi anume, excursia în Rhodos, şi nu pentru că ne plictisiserăm, pentru că nu se punea problema de aşa ceva, dar ne era dor să experimentă şi altceva, mai cu seamă că era vorba de o bucăţică celebră din Grecia.

Fusese cea mai scumpă excursie din pachet şi, bineînţeles că, după modelul tras la indigo din Samos, turcul de la agenţie nu ne-a informat corect asupra tuturor costurilor, cum aveam să aflăm destul de repede. Ea consta, conform modelului, deja, consacrat, doar în transport care se făcea zilnic (mai puţin duminica) între Marmaris şi oraşul Rhodos, capitala insulei omonime, de data aceasta cu catamaranul, acel vas modern, închis, în care te simţi ca-n avion, în numai cincizeci de minute. Joseph, turcul ce ne vânduse excursia ne zisese că în port se achită taxa de viză de 15 euro/persoană de care, deja, ştiam de la intrare în Turcia şi a stăruit cu rugămintea să-i cumpăram din duty-free două sticle de J&B, fără, însă, să ne dea banii anticipat. Ne-am învoit zicându-ne că de nu s-ar fi ţinut de cuvânt, le-am fi ţinut pentru noi, n-ar fi fost o pagubă prea mare. Ne-am făcut bagajele punând bine paşapoartele, portofelul cu euro, cel cu lire turcesti şi cardul cel sfânt, ce asigura plata în orice monedă era nevoie. E un amănunt lipsit de importanţă în aparenţă ce ne-a încurcat teribil la un moment dat.

Ajunşi în port cu dolmuşul pus la dispoziţie de agenţie, primul lucru neplăcut ce s-a ivit a fost o coadă uriaşă la achitat taxa de port, egală, ca şi cost, cu cea de viză, despre care nu fuseserăm informaţi, noi ştiind doar de prima. Am înghiţit-o, căci nu mai aveam ce face, am plătit, am călătorit destul de agreabil cu catamaranul rapid. De data aceasta ne făcuserăm lecţiile ceva mai bine, ştiam ce vrem să vizităm, nu ştiam dacă avem timp să facem tot ce ne propuseserăm, însă, cel mai clar lucru era că trebuia să ajungem în portul Mandraki să vedem cerbul şi căprioara simbolurile oraşului, postate în vârful celor două coloane construite pe locul în care se crede că se ridicau cândva picioarele Colosului printre care vasele alunecau intrând sau ieşind din port.

Istoria acestei insule este pe-atât de veche şi complicată, pe cât de intensă şi remarcabilă, locuitorii săi cunoscând de-a lungul existenţei sale, o sumedenie de stăpâniri. Ea a fost locuită încă din era neolitică timpurie ce a fost urmată de minoanii veniţi tocmai din Creta în secolul al XVI-lea Î. C., apoi aheii in secolul al XV-lea Î. C.), sub dorieni cunoscând o înflorire însemnată începând cu secolul al XI-lea Î. C. În 408 Î. C. cele trei mari oraşe ale insulei : Ialyssos, Kamiros si Lindos se unesc fondând în nord-estul insulei oraşul Rhodos. Separat, mitologia greacă leagă numele insulei de zeul Helios, zeul Soarelui, fiul lui Zeus care a fost uitat de tatăl său la împărţirea pământurilor către copiii săi. Povestea merge mai departe spunându-ne că Helios a descoperit o insulă acoperită de ape în estul Egeei şi punând ochii pe ea ii cere părintelui său s-o scoată din adâncuri declarând că se mulţumeşte cu ea dacă i-o dă în stăpânire. În timp ce o încălzea cu razele sale a zărit o preafrumoasă nimfă pe nume Rhodon (trandafir în greacă) pe care a luat-o de soţie şi-n onoarea căreia şi-a botezat insula: Rhodos.

Rhodos, după unificarea celor trei oraşe, a avut un succes impresionant, devenind peste noapte un oraş gigant cu peste 80.000 de locuitori. Aici se desfăşurau majoritatea actelor de comerţ din zonă. Aceste două fapte l-au făcut să fie şi vulnerabil pentru că atunci când cetăţenii au decis să se alăture confederaţiei ateniene, Mausolus din Caria i-a împiedicat, stabilindu-şi aici armata. În anul 305 Î. C., Demetrius, unul dintre succesorii lui Alexandru Macedon, timp de un an a supus Rodosul unui asediu continuu. Impresionat de vitejia locuitorilor insulei, Demetrius, după ce războiul s-a încheiat, le-a lăsat cadou maşinăriile de luptă precum şi tot armamentul. Cetăţenii oraşului au vândut aceste cadouri pentru o sumă uriaşă de bani, pe care i-au folosit la ridicarea unei statui colosale. Era închinată zeului Soare, Helios, iar sculptorul căruia i-a fost încredinţată lucrarea a fost Chares din Lindos. Acesta a lucrat împreună cu echipa lui din 294 până în 282 Î. C., timp de doisprezece ani pentru realizarea unei statui din bronz de 33 metri înălţime. Celebra statuie, menţionată fără prea multe detalii în scrierile antice, a stat în picioare doar 50 de ani, pentru că în urma unui cutremur a fost dărâmată. S-a rupt de la genunchi şi a rămas în locul respectiv pentru 900 de ani. În 654, arabii care au jefuit Rhodosul au luat cu ei fragmente din statuie, ducându-le pe spatele a peste 900 de cămile spre Siria. Colosul a devenit una dintre cele şapte minuni ale lumii. Datorită mărimii sale, dar şi înălţimii a devenit o legendă în întreaga lume. Cam acesta ar fi povestea Colosului a cărei veridicitate este aprig controversată si astăzi.

Un alt lucru remarcabil ce ţine tot de perioada antică a insulei este planul urbanistic al oraşului Rhodos ce reflecta în mod direct ideile urbanistice şi filosofice ale celebrului arhitect al lumii antice grecesti, Hippodamus din Millet, cel amintit de mine în review-ul despre Kassope ca şi edil al cetăţii tesprotiene.

Independenţa oraşului a luat sfârşit în 164 Î. C. când Rhodos a devenit o provincie a Imperiului Roman. Dar chiar mult mai târziu după primul secol D. C... Rhodos şi-a păstrat mare parte din splendoare, dezvoltându-se aici unul dintre cele mai mari centre de învăţamânt, ştiinţă şi artă în care au studiat romani celebri precum Cicero, Iulius Cezar, Pompei, şi Tiberius. Din această perioadă datează Templul lui Apollo, Odeonul, Stadionul care se mai pot admira şi astăzi.

A urmat perioada bizantină, adică cea creştină timpurie (330-650D. C.), Rhodosul aparţinând de partea estică a Imperiului Roman, cunoscut în istorie ca Imperiul Bizantin, insula fiind creştinată de Sfântul Pavel care a vizitat-o prima dată în drumul său către Ierusalim, mai apoi conducând o activitate misionară aici.

Deşi mai puţin semnificativ şi prosper decât înainte, oraşul a fost reşedinţă de episcopi, deţinând un număr mare de biserici, printre care unele bazilici de dimensiuni impresionante.

Arabii, care au apărut în zona Mării Mediterane, în secolul al VII-lea, au atacat Rhodosul şi au ocupat insula timp de câteva secole.

Perioada Cavalerilor Ioaniţi a început după 1309, cand insula a fost vândută către Ordinul Cavalerilor Ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim. Ordinul a fost înfiinţat în secolul al XII-lea în Ierusalim, iniţial, în scopul de a oferi îngrijire medicală pelerinilor şi cruciaţilor, dar destul de repede a fost transformat într-o unitate de luptă şi a dobândit suprafeţe mari de teren.

După alungarea lor de la Ierusalim de către turci şi apoi chiar din Cipru, Ordinul şi-a stabilit sediul în Rhodos, asumându-şi rolul de lider în Mediterana de Est în acel moment.

În timpul erei Cavalerilor Ioaniţi fortificaţiile au fost extinse, modernizate şi consolidate în mod continuu. Un spital, (astăzi Muzeul de Arheologie) un palat (Palatul Marelui Maestru) şi mai multe biserici au fost printre multele clădiri publice construite în acel moment, oferind exemple interesante de arhitectură gotică şi renascentistă. Ιn ciuda ostilităţilor cu Imperiul Otoman vecin, comerţul maritim a fost o sursă de bogăţie, pieţele oraşului devenind înfloritoare. Sub Cavaleri, insula a avut o perioadă de prosperitate iar relaţiile dintre aceştia şi populaţia locală au fost caracterizate de toleranţă şi, de multe ori, de strânsă colaborare. În încercarea de a menţine in interiorul oraşului planurile urbanisitice consacrate, cele mai multe dintre străzile din cetatea medievală au coincis cu cele ale oraşului antic. Noutatea a constat în faptul că oraşul a fost divizat în două părţi printr-un zid interior. Partea de nord, cunoscută sub numele de Chastel, Chateau, Castrum, Castellum sau Conventus, a fost arealul Palatului Marelui Maestru, bisericii Cavalerilor, Catedralei latine, reşedinţei episcopului catolic, sediilor diferitelor hanuri şi ”limbi” (opt la număr), caselor Cavalerilor, partea de sud, cunoscută sub numele de ville, burgus sau Burgum fiind zona în care au trăit laicii şi includea, în afara caselor amintite, pieţe, sinagogi, biserici şi clădiri publice sau comerciale.

Epoca otomană a început în decembrie 1522 când turcii, sub sultanul Soliman Magnificul, au cucerit oraşul după un al doilea lung asediu, iar în prima noapte a noului an 1523, oraşul a fost predat acestora. Clădiri noi au fost construite: moschei, băi publice şi vile pentru noii proprietari. Grecii au fost forţaţi să renunţe la oraşul fortificat şi să treacă în suburbiile din afara zidurilor sale. Aşadar, începea epoca otomană când Rhodosul a pierdut caracterul său internaţional. Oraşul şi-a menţinut funcţia economică principală de piaţă pentru produsele agricole din interiorul insulei şi din jurul insulelor vecine mai mici. Puţinii cavaleri rămasi in viaţă la finalul luptei au capitulat şi s-au refugiat în Malta, luând-o de la capăt, alcătuind Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta.

După stabilirea suveranităţii lor în insulă, turcii otomani au reparat fortificaţiile deteriorate, transformând majoritatea bisericilor în moschei şi marile case în vile private sau clădiri publice. Această transformare a fost un proces pe termen lung, care a vizat să adapteze clădirile la modul otoman de viaţă. Rezultatul a fost un amestec de arhitectură orientală cu reminiscenţele arhitecturale vestice şi clădiri mai recente, care au fost devenit caracteristice ale arhitecturii locale.

Au urmat câteva secole bune de stăpânire otomană, iar în secolul al XIX-lea declinul Imperiului Otoman a dus la neglijarea generală a oraşului, clădirile sale deteriorându-se şi mai tare în urma cutremurelor puternice care au dărâmat de multe ori clădiri din oraş, al doilea factor de distrugere fiind ciuma care-şi făcuse de cap în zonă.

La începutul secolului al XX-lea, trupele italiene au preluat insula şi restul Dodecanezelor din 1912 până în 1923, când Italia a stabilit o colonie: „Isole Italiane del Egeo”.

Italienii au demolat multe dintre casele care au fost construite în epoca otomană şi au transformat cimitirele evreieşti şi otomane într-o "zonă verde" din jurul oraşului medieval. Au păstrat rămăşiţele din perioada Cavalerilor şi au eliminat toate completările otomane, reconstruind Palatul Marelui Maestru pe care l-au pregătit pentru Mussolini după ce fusese distrus într-o explozie accidentală prin 1850. În plus, au stabilit un institut pentru studiul istoriei şi culturii regiunii.

De asemenea, italienii au angajat ample lucrări de infrastructură (drumuri, electricitate, portuare, etc.), transformând radical oraşul Rhodos, care a fost îmbogăţit cu un nou plan urbanistic, construirea unui nou tribunal şi a multor clădiri publice şi private noi.

A urmat o scurtă perioadă de protectorat englezesc, din 1945 pana in 1948 când Rhodosul se uneşte cu Grecia, odată cu celelalte insule dodecaneze, în prealabil fiind predat de către germanii conduşi de Otto Wagener.

Revenind la vizita noastră in capitală, după ce am coborat de pe catamaran in portul turistic, am dat de Biserica Sfintei Fecioare Maria sau a Maicii Domnului (transformată şi în moschee la un moment dat), apoi am intrat în cetate prin Poarta Sfintei Maria în încercarea de a descoperi minunata lume a Rhodosului medieval. Ne-am plimbat in recunoaştere în piaţa Ippocratous Rhodos, pe străduţele înguste ce dădeau în strada Sokratous, strada Cavalerilor am dat de Turnul cu ceas, de Muzeul de Arheologie, Palatul Marilor Maeştri. Pe acesta l-am accesat cam hoatic, chiar în două rânduri din diversele porţi ce ne-au ieşit în cale, am admirat parte din grădinile sale minunate. Am zărit si Fortăreaţa Agios Nikolaos si Farul. Recunosc, lumea in care păşeam, despărţită prin ziduri groase de restul de modernitate era fascinantă, un amestec de oriental si european uimitor de impresionant, nu degeaba centrul istoric medieval al Rhodosului este înscris în patrimoniul UNESCO încă din 1988. Timpul trecea destul de repede si mai aveam de vazut destule dintre obiectivele pe care ni le propuseserăm, asa ca, grăbiţi, ne-am îndreptat paşii catre portul Mandraki la marea întâlnire cu căprioara şi cerbul. Am ieşit printr-o altă poartă: Pili Eleftherias sau Poarta Libertătii, am dat de biserica Evanghelismos, in faţa căreia se află piaţa cu acelaşi nume, de Turnul Veneţian cu ceas, Trapeza (Banca Naţională a Greciei), cele trei mori de vânt şi, în sfârşit, avem în faţă o coloană impunătoare în vârful căreia triumfa statuia cerbului. O contemplăm, o măsurăm de sus până jos, o fotografiem singură, împreună cu noi şi ne aţintim privirile pe partea opusă să zărim şi coloana pereche pe care ar fi trebuit să fie ciuta, dar nimic! Ne concentrăm mai bine privirea dar nu vedem nimic din ceea ce ştiam din poze. E drept că nu aveam un binoclu, dar era clar, tot sfredelind cu privirea nu era nimic pe partea cealaltă. Într-o uimire totală, întrebăm panicati în stânga şi-n dreapta pe alţii de pe lângă noi fără să ne dăm seama că şi aceia erau tot nişte turişti ca şi noi care nu prea ar fi avut de unde să ştie ce s-a întâmplat şi toţi dădeau din umeri. Am zăbovit îndelung lângă istoricul simbol şi-n dorinţa de a ne lămuri asupra situaţei ce ni se-nfăţişa, la plecare am întrebat un localnic din port ce trebăluia pe lângă un yacht de croazieră care ne-a oferit un răspuns edificator: de curând avusese loc un mic accident de navigaţie în urma căruia coloana fusese dărâmată cu tot cu ciută, însă în cel mai scurt timp se prevedea refacerea acestora.

Am plecat puţin cam dezamăgiţi, luând-o uşor în sus, către nord până am zărit o clădire pe care scria Elli, dincolo de care ne-am închipuit că era plaja omonimă despre care citisem şi pe care “o pusesem” pe lista “de văzut”. Zis şi făcut, am “descins” şi pe plaja Elli, foarte aglomerată, dealtfel, în dorinţa de a vedea cum arată plaja din capitală zisă cea mai bună din oraş.

Pe drumul de întoarcere, de data aceasta prin Poarta d'Amboise, în partea medievală a oraşului unde ne-am hotărât să mâncăm la una dintre tavernele cu faţa către clădirile emblematice unde să respirăm aer încărcat de istorie, am făcut o scurtă vizită la Stihima Στοίχημα (agenţia greacă naţională de pronosport), vechea noastră “prietenă” din Grecia care ne oferise uneori satisfacţia câte unui câştig efemer. După o masă copioasă în stil grecesc luată la Captains Garden Restaurant, lângă biserica Agios Apostoloi, ne-am aventurat din nou prin centrul vechi la cumpărături în căutare de suveniruri, făcând “praf” mulţi euro cash. Tot plimbându-ne cu mâinile tot mai pline de pungi de cumpărături, ne-am dat seama că Piaţa Martirilor Evrei şi ea prezentă pe lista noastră “must-see” ne scăpase şi nici măcar nu observaserăm. Mai aveam un pic până la ora de întalnire ăn portul turistic şi obosiţi şi cu picioarele umflate, observăm un părculeţ cu un monument circular în mijlocul său ce se ivise la fix in faţa ochilor. Ne îndreptăm spre el şi ne aşezăm pe o bancă să ne tragem sufletele, aruncându-mi ochii la monumentul din centrul său pe care zărisem steaua lui David, citesc că acesta fusese ridicat in cinstea Martirilor Evrei din Rhodos şi Kos, 1604 la număr căzuţi la datorie în cel de-al doilea război mondial. Ne fusese dat s-o vedem şi pe aceasta, aşa că ne-am înveselit brusc.

Am ieşit din oraş prin Poarta Sf. Ecaterina sau Poarta Morilor de Vânt căci venise şi ora de îmbarcare pe catamaranul care ne-a transportat înapoi în Marmaris, fără probleme. Fiindcă vroiam să ne ţinem de cuvânt faţă de turcul Joseph şi luaserăm pulsul preţurilor din duty-free atât din Rhodos cât şi din Marmaris, hotărâserăm să cumpărăm whisky-ul din Marmaris unde era mai ieftin. Intrăm şi cu ultimii euro în numerar (ne mai opriserăm bani doar pentru taxa de viză) achităm cele câteva sticle cu licoarea cerută, unei doamne turcoaice foarte amabile. Ne îndreptăm apoi spre vamă, fiind printre ultimii turişti din catamaran ce treceau înapoi în Turcia. Cu banii pregătiţi pentru viză în mână întindem paşapoartele şi, surpriză! , ni se cer bani şi pentru două taxe de port. Cu ochii mari de uimire dăm din umeri a pagubă, ne mai uităm încă o dată la portofelul gol şi mă blochez. Turcii de la vamă sesizaseră penibilul situaţiei şi pufnind în râs ne strigau arătându-ne sugestiv un card :”Madame, Mister, card! ”. Am înţeles şi dă-i şi caută cardul salvator cotrobăind prin toate cotloanele posibile. Pe măsură ce nu-l găseam gura mi se uscase, începusem să tremur şi să intru-n panică, întrebând către soţ :”Ce facem? ” Turcii tocmai “închiseseră” vama prin intermediul unui şnur roşu gros pe care-l trăseseră în faţa noastră baricadându-ne intrarea în ţara semilunei, când soţul meu vine cu ideea salvatoare:”Hai să o rugăm pe doamna din duty-free să ne primească înapoi sticlele cu whisky pe care le-am cumpărat! ” Noroc că aceasta, înţelegând situaţia, s-a învoit şi am recuperat banii cu care am achitat şi taxele de port. Parcă pluteam, nici n-am mai băgat în seama başcălia turcilor din vamă care ne luaseră peste picior “că aşa ne trebuia dacă vruseserăm să cumpărăm cam mult alcool” în opinia lor de nebăutori (cel puţin, teoretic) de licoare bahică. Nu avusesem atâtea emoţii niciodată şi nici nu păţisem o ruşine atât de mare, dar s-a terminat cu bine, în dolmuşul ce ne-a dus în centrul oraşului parcă eram într-altă lume!

Bineînţeles că după ce-am ajuns la hotel, ne-am liniştit, am despachetat şi ne-am răcorit cu un Efes „transpirat“ din frigider, am găsit şi cardul “ascuns” în portofelul cu lire turceşti printre hârtiile de valoare mai mare. Dacă nu ne pierdeam cu firea şi dacă realizam că puteam plăti şi cu lire turceşti, am fi căutat în acel portofel şi am fi dat şi de card. Fireşte că ne-am mai făcut de râs încă o dată în faţa turcului de la agenţia de excursii însă am îngroşat din obraz spunând că n-am găsit. Nu ştiu dacă ne-a crezut sau nu, însă ştiu sigur că această experienţă trăită la cote maxime, irepetabilă dealtfel, rămâne una de râsu'-plânsu', de care ne vom aminti toată viaţa!

---

VIZUALIZĂRI: 3427 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI