La porțile Bouches-du-Rhône

TIPĂREȘTE

Filozofia expediției acelui frumos an 2009 a fost simplă: orașele. Ca, mai apoi, în anii ce urmează, să ne scufundăm în profunzimea teritoriilor, să înțelegem geografia, istoria, sintalitatea...

Quod fecimus...

Poate nu întâmplător, mare parte din cei aproape 8000 de kilometri parcurși atunci au acoperit pământul acelei țări care, dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventată. Deoarece, din moștenirea lui Charlemagne, urmașii celor două triburi rivale, francii și alamanii, cei dintâi – schimbându-și și limba, după vorbirea imperatorului care i-a subjugat pe și mai vechii locuitori, galii – au schimbat soarta Europei (și a lumii), în pofida caracterului războinic al celorlalți, ce a cutremurat (și încă o face!) istoria continentului, în ultimul mileniu...

Aproximativ opt sute de kilometri despart Parisul de fosta colonie grecească, Massilia. Distanță pe care am parcurs-o atunci, din considerente logistice, pe autostrada cu plată. Am făcut, azi, o simulare, pe ViaMichelin și m-am cam speriat, văzând cum, în numai cinci ani și jumătate, taxele acelei autostrăzi s-au dublat (deci nu România este responsabilă de criza europeană!) Probabil că, azi, aș recomanda drumul mai lung temporal, pe DN-uri, cu o oprire de-o noapte, care mai permite, pe deasupra și niscaiva incursiuni în teritoriu.

Parisul, din Ille de France, buricul Universului, te lasă la temperaturi blânde, în miez de vară, astfel încât, la adăpostul aerului condiționat pus la dispoziție de acel vehicul românesc, de care numai proștii fac mișto, nu înțelegi trecerea bruscă la acel infern galben de Arles, pe care flamandul genial Van Gogh (cu doar câteva zile în urmă, în Orașul de pe Râul Amstel, ni se recomandase, la muzeu, gutural, Van Hoh). De asta îți dai seama când, oprind la o benzinărie, sub un castel – dar Franța este plină de castele – soarele te lovește, la propriu, când deschizi ușa de la mașină. Dar sudicii, mai ales cei din Occitania, au sângele iute... D’Artagnan și, de ce nu, Edmond Dantes ne stau martori...

Am depășit Marsilia, chiar prin centru – căci tunelul pe sub oraș, cel cu plată, dar care te scutește de străzile înguste și pline de motocicliști periculoși, l-am descoperit o zi mai târziu, din greșeală, pentru că atunci nu aveam nevoie de el, dar i-am plătit obolul, doar ca să mă întorc, din nou, prin acel oraș medieval îngust – deoarece stabilisem cazarea într-un hotelaș din câmp, potrivit cu planurile excursiei. Într-adevăr, la începutul amiezii, am pornit spre orășelul cu nume straniu, La Ciotat... Adică, exact așa, Cetatea... Ajungi la el pe șosele stranii, pe sub un munte, pe serpentine umplute cu bicicliștii de la Tour de France... Pentru că La Ciotat a fost reședința de vară a fraților Lumiere și primele imagini animate, la care se făcea coadă ca la Interstellar, cele cu trenurile plecând din gară, aici au fost filmate! Ca să nu mai vorbim de primele fotografii color, trase de aceiași frați tot aici sau de faptul că popularul joc petanque – la care fusesem martori deunăzi, în cartierul La Defense, în pauza de masă a corporatiștilor – tot aici a fost inventat! E adevărat, în acea după amiază, ceea ce am căutat noi, a fost o ieșire către Mediterana, pentru a-i atinge valurile și, de ce nu, pentru a simți, pe viu, paginile vii ale lui Radu Tudoran.

Deoarece, a doua zi, ne-am scufundat în aerul de corsari al Marsiliei. Încă nu avuseseră loc răpiri și focuri de armă! Asta, după ce am descoperit orașul pe dedesubt, prin tunelul cu pricina...

Ca să ajungem la plajă... Soare, cald, peisaj mirific, nu aglomerație. Pentru că aglomerația era departe, în larg, unde iahturi de tot felul, iole sau ambarcațiuni cu motor se stresau reciproc, precum șoferii carpatini pe DN1. Poate, doar soția musulmană, îmbrăcată în negru, din cap și până în picioare, care stătea sub o umbrelă și își privea soțul și plozii, în costume de baie, să atragă atenția. Și temperaturile îngrijorător de scăzute ale Mediteranei. Pe care am părăsit-o, spre prânz, fără să dăm atenție ceții suspecte ce acoperea velele colorate din zare – în fond, pe stradă puteai prăji un ou! (aspect meteorologic de care am ținut cont în anii ce aveau să vină).

Am lăsat mașina într-o parcare stradală, contra cost per oră (am socotit vreo cinci ore), paralel cu portul vechi, în centrul abrupt. O notă proastă, pentru puștiul care făcea serviciul de ospătar la o locantă pe stradă, care s-a uitat la discuție cu o familie locală (după limba în care vorbeau – provensală sau occitană, habar nu aveam) și care ne-a uitat, după ce ne-a luat comanda. Oricum, a rămas fără doi clienți. Care au plecat mai departe, prin port, la shopping de săpun de Marsilia. Făcut la mama lui, acasă! Pot spune că săpunul acela ne-a ajuns câțiva ani...

Cum, însă, timpul viitor era lipsit de valoare atunci, am purces, prin port, către coada ce se zărea de departe. Coadă la casa de bilete pentru voiajul spre Chateau d’If, acea insulă fortăreață, un fel de Guantanamo al Vechiului Regim. Insulă care ar fi rămas fără valoare, dacă nu ar fi existat Alexandre Dumas (tatăl), deoarece, dacă Emond Dantes – cât de real pare! – a fost o invenție, Omul cu Masca de Fier chiar a ocupat un loc pe acest Pământ. Iar la acea coadă ne-am bucurat, pentru a doua oară în viață (după premiera, pe malurile Senei, cu câteva zile mai devreme) de vaporii de apă pulverizați și care, prin evaporarea rapidă, răcoreau atmosfera (dispozitiv întâlnit la Viena, un an mai târziu și, prin București, la terasele din Piața Amzei și, mai apoi, la Lupoaică, față în față cu penibila ruină a magazinului ce purta numele capitalei de pe Dâmbovița).

Sunt multe vaporașe care asigură legătura cu celebra insulă. Iar noi am prins tocmai pe acela care purta numele de Edmond Dantes... Pentru că vara anului 2009 a fost deosebită!

Iar drumul lent, prin Portul Vechi, cu vederea către Notre Dame de la Garde, pe de-o parte, și cu Fortul Sfântului Ioan, pe de celalaltă, a prilejuit o incursiune în istorie, din umbra celor treizeci de milenii de umanitate care străjuiesc moderna Franță (și de care aveam să devenim conștienți cinci ani mai târziu, în străfundurile peșterilor acelei Occitanii). Marsilia, orașul greco-roman, a supraviețuit până la atacul acelui rege franc, Carol Martel, dintre cei care au pus temelia Franței moderne, dar, să nu uităm, Occitania a intrat, cu greu și numai după ce Parisul a meritat liturghia, în Regat. Iar azi, culmea, este al doilea oraș din Hexagon, ca populație, după Capitală... Dar și cu toate problemele Sudului...

Acum, după ce am trecut de turnul fortului, în plină Mediterană, vaporașul, cu numele eroului lui Dumas, a fost învăluit de ceața ciudată. Cum citisem multe despre Triunghiul Bermudelor, ceața îmi dădea de gândit. Doar că ceilalți pasageri, veseli, guralivi, m-au liniștit și m-au făcut să îmi amintesc cunoștințele despre vaporii saturanți... Păcat, însă, că nu am văzut Marsilia, din zare sau, măcar, țărmurile Insulei. Până la urmă, am îndulcit amarul: nici măcar tânărul Edmond, în miez de noapte, nu știa încotro este purtat.

Chateau d’If... Construit pe o stâncă aridă, de la intrarea în Marsilia, de către acel Francisc I, cel cu Chateau Chambord, care l-a adăpostit, în ultimii ani ai săi, pe marele Leonardo, din Vinci, a stat ca stavilă împotriva asalturilor epocii, în mod deosebit, împotriva acelui Carol al cincilea, sau Quintul, cel care, de la înălțimea tronului Sfântului Imperiu, l-a trimis pe portughezul Magalhães la moarte, în Filipine, pentru ca al său căpitan, bascul Elcano, să dovedească rotunjimea planetei.

Uniunea Europeană?

Pentru că el, Carol Quintul, sau Întâiul, la tronul Spaniei, a renunțat la acesta, pentru urmașul său, Filip al II-lea, cel cu Invincibila Armada... Și, pe cale de consecință, ridicarea regatului insular al Elisabetei... Dar și, adiacent, schimbarea radicală a istoriei, în Centrul Europei, când, după Mohacs, alianța anti-Carol Quintul a cucerit Budapesta și a redirecționat orientarea unor principate romanice de la Est și Sud de Carpați... Deoarece Francisc I a anticipat agresiunea germanică a viitorilor Habsburgi și, mai apoi, a germanicilor înșiși (sub Kaiserul Wilhelm și, de ce nu, a cancelarului Hitler) asupra Europei și a preferat o excomunicantă alianță cu singurul musulman globalist din istorie, Suleiman...

Lipit de scaunul de la etajului vaporașului Edmond Dantes, învăluit de ceața extraterestră, rememoram toate acestea, în cazul în care aveam să dau cu subsemnatul în fața omuleților verzi. Nu a fost să fie așa și, după debarcarea pe malul stâncos și plata obolului necesar intrării pe tărâmul lui Dumas, am lăsat vaporașul să plece, cu alți pasageri și cu strângerea de inimă aferentă, că rămâneam aici, aidoma Contelui de Monte Cristo, următorii douăzeci de ani.

Iar drumul ascendent, cu imaginea vaporașului prin creneluri, ca o ultimă și disperată speranță spre libertate, ne-a purtat spre fortăreața-închisoare (acel Guantanamo mediteranean), de un galben deșertic. Ce disperare trebuie să fi cuprins sufletele acelor condamnați, la numai câțiva kilometri de portul corsarilor! Cărora, corsari, nu le păsa de existența lor... Doar dacă nu îl recuperau pe Edmond din mare, înainte cu un ceas de bătaia tunului...

Pentru că, turistic vorbind, autoritățile locale au definit una dintre celule ca fiind ale aceluia care a iubit-o pe Mercedes (departe de vreun vehicul bavarez, la un secol distanță). Fals, plagiat, furt... Dar cui îi pasă? Mii de pași au săpat dalele acelor trepte; de două ori, mii de ochi au privit imaginile de pe ecranul care prezintă una dintre ecranizărie celebre ale cărții... Pentru că, deși, alături, este indicată celula Omului cu Masca de Fier, personalitate istorică, ridicată la același rang istoric, de către același Alexandre Dumas, inima turiștilor bate mai tare alături de cel căruia Danglars, Caderousse, Mondego și Villefort i-au schimbat destinul.

Iar întoarcerea, către portul din Marsilia, cu alt vaporaș, dar sub imperiul acelorași vapori saturanți, s-a făcut în liniște, cu amintirea paginilor citite în minte. Pentru ca, la adăpostul celor aproape două ore rămase până la expirarea timpului de parcare, să hoinărim pe străzile înguste ale orașului, ca să îi respirăm istoria!

A doua zi, de la hotelul din pustie, am purces către o altă stațiune mediteraneană, Cassis. Renumită pentru celebrele calanques, acele rias galiciene, intrânduri marine în terestrul stâncos, dar, ca origine, diferite de fiordurile nordice, după cum mi-a explicat prietenul meu, Geograful, trei ani mai târziu. Iar baia, în acea Mediterană, de un albastru incredibil și, culmea, caldă! Doar ceața de ieri, care pândea, încă de dimineață, la orizont, ne-a determinat să vizităm stâncile abrupte, cu vilele semețe ce le răspândeau vârfurile...

---

VIZUALIZĂRI: 2400 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI